Într-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la desăvârşire. Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.
“Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune”, gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe – chiar dacă nu îndelungate – ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală.
După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.
Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim “o piatră în plus în zidurile altora”.
to look life in the face, always, to look life in the face and to know it for what it is. At last to know it, to love it for what it is, and then, to put it away. Leonard, always the years between us, always the years. Always the love. Always the hours.”
Virginia Woolf
Cât de des în viaţă, ceea ce trebuie să faci astăzi, lasi pentru ziua de mâine?
Nu uita ca timpul trece si, uneori, numai câteva ore sunt suficiente pentru a face ca totul sa fie diferit.
Fa astăzi ceea ce trebuie să faci, uita de ziua de mâine, trăieste clipa prezenta, traieste astăzi, ACUM.
Cel ce’si preţuieste viaţa are grijă si de cel mai mic detaliu al existentei sale. Cine apreciază viaţa trebuie să recunoască faptul că în prezent isi construieşte existenţa.
Si…nu uita ca toti putem oferi – din grădina de trandafiri a fiinţei noastre.
Iti multumesc ca ai venit. Ai ales la fix momentul, ca nu ma simteam bine deloc. Cand m-am trezit din somn, mi-am adus aminte ca am nouazeci de ani si-am intors capul spre fereastra sa ma uit la zapada.
Si deodata am inteles c-ai sa vii. Era dimineata. Eram singur pe Pamant. Era atat de devreme, incat pana si pasarile dormeau, daramite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care tragea la aghioase, pe cand tu te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai. Cerul palise. Tu umpleai vazduhul de alb, de gri, de azuriu, inviorand lumea. Nu te opreai o secunda. Si-n clipa aceea am inteles care era diferenta dintre noi si tine: tu esti un tip infatigabil! Pus pe munca fara intrerupere. Caruia nu-i este niciodata lehamite. Ziua vreti, uite ziua! Noapte? Uite noapte! Si primavara! Si iarna! Si uite-o pe Peggy Blue! Si uite-l si pe Oscar! Si pe Tanti Roz! Asta zic si eu sanatate de fier!
Mi-am dat imediat seama ca venisesi. Si ca-mi dezvaluiai secretul, marele tau secret: priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara.
Urmandu-ti asadar sfatul, m-am straduit sa-l pun in aplicare. Contempland lumina, culorile, copacii, pasarile, animalele. Simteam cum aerul imi patrunde in nari facandu-ma sa respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Frematam de o bucurie necuprinsa si pura. Aceea de a exista. O bucurie care ma fermeca.
Iti multumesc, draga Dumnezeu, ca ai facut asta pentru mine. Era ca si cum m-ai fi luat de mana si m-ai fi dus in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea. Iti multumesc.
Pe maine. Te pup,
Oscar”
din cartea: “Oscar si Tanti Roz”, Eric-Emmanuel Schmitt
Odată, demult, un misionar străbătea Munţii Stâncoşi împreună cu un tânăr indian care-i era şi călăuză.
În fiecare seară, la acelaşi moment al apusului, tânărul indian se îndepărta, se întorcea spre soare şi începea sa se mişte pe ritmul unei melodii suave şi pline de nostalgie pe care o cânta încet.
Tânărul care dansa şi cânta cu faţa spre soarele ce se stingea, era o privelişte care-l umplea pe misionar de o curiozitate plină de admiraţie. Într-o zi, îl întrebă pe ghidul său: “Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l împlineşti în fiecare seară”?
“O, e ceva foarte simplu, răspunse tânărul. Eu şi iubita mea am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze. Astfel, chiar dacă suntem departe cântăm şi dansăm împreună”.
E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine. Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun? Simţiţi bucurie în suflet?
În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însami. Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici. Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa: împreună luminaţi mai mult. Fiti candele aprinse, fiti Lumina!
Intr-un moment in care Ierusalimul, aflat sub ocupatie romana, statea pe un butoi de pulbere, Iisus din Nazareth vorbea multimilor din ce in ce mai numeroase despre Calea Binelui si Adevarului.
“Veniti de luati lumina!”
Lumina – atat de necesara iluminarii drumului intunecat pe care oamenii mergeau orbeste – era, in fapt, lumina pentru intunericul mintilor lor. Oamenii il ascultau si incepeau sa inteleaga, aceasta neconvenind lui Caiafa si acolitilor lui.
In cea din urma noapte, la cina luata impreuna cu discipolii sai, Iisus l-a imbratisat pe Iuda, care la randu-i l-a imbratisat si sarutat, si i-a zis: “Du-te si fa ce ai de facut!” Si Iuda a plecat.
In noaptea aceea Iisus s-a rugat intr-un fel in care n-o mai facuse pana atunci: “Tata, daca-i posibil, ia de la mine acest pocal al suferintei. Nu voia mea faca-se, ci voia Ta, Tata!” Pe frunte, picaturile de sudoare s-au transformat in sange ( simptom atribuit de medicina terorii fizice absolute! )
“Tata, nu voia mea sa se faca, ci voia Ta!” – Cerea curaj si sprijin, hotarat fiind sa nu cedeze. Era un om luminat si intelesese la ce risc se expunea cand isi acceptase Calea. Stia ca profetii nu traiesc mult. Stia ce o sa se intample dupa..
Insa hotararea fusese luata! Daca dorea, putea in orice clipa sa renunte, sa se retraga si sa-si salveze viata. Totusi nu a facut-o.
“Du-te si fa ce ai de facut!”, asa-l indemnase pe Iuda. Iisus STIA.
Sa fi stiut oare Iisus tocmai pentru ca el gandise totul? – Te face sa te indoiesti ca un om iluminat asa cum era Iisus n-ar fi stiut, nu-i asa? Fiindca, sa recunoastem, nimic n-ar mai fi fost azi, asa cum este, fara tradarea lui Iuda. Mai devreme sau mai tarziu, Iisus si-ar fi riscat oricum viata, din pricina celor propovaduite de El, insa fara prea mare folos- mort, atat trupeste, cat si in spirit, numele Lui nu ar fi rezistat vremurilor, pana azi.. Pe de alta parte, sacrificarea in numele Adevarului si al Binelui, tortura cruda si crucificarea publica.. Regretul si cainta maselor.. Invierea.. – E adevarat ca pentru asta avea nevoie de foarte mult curaj si determinare, credinta si incredere in ceea ce avea sa faptuiasca si…un prieten- Iuda. Pentru ca da, fara Iuda, tot ce s-a intamplat atunci nu ar fi fost posibil!
“Du-te si fa ce ai de facut!”
Altfel, totul ar fi fost zadarnic – noi n-am mai fi crezut si in prezent in Spiritul lui Iisus, Sarbatoarea Sfintelor Pasti n-ar mai fi existat, iar azi nu ne-am mai fi bucurat auzind chemarea sfanta: “Veniti de luati Lumina!”
Pe drumul spre Golgota, cu crucea in spate, Iisus ii spune Mariei: “Vezi, mama, am innoit toate lucrurile!!!” Fiindca Iisus spusese ca poate distruge Templul si il poate reface in trei zile.. – Vechea credinta,Templul.. – l-a daramat prin sacrificiul sau, prin atitudinea de acceptare resemnata, asteptata chiar, a sortii, precum si prin sfidarea realitatii mortii. Fiindca tocmai aceasta atitudine a sa i-a facut pe toti sa exclame: “Da, acesta este Fiul lui Dumnezeu! Acesta este Mesia!”
“Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac!”
L-am mai fi urmat noi, oare, daca-n schimb ne-ar fi blestemat?
“Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac..”
Iisus a murit trupeste, insa invataturile si pildele lui, precum si dorinta Lui de Bine au inviat. Si invie an dupa an, in mintile si sufletele oamenilor! Spiritul sau va dainui atata timp cat noi vom trai si-L vom pretui.
In urma cu cateva secole, un celebru artist a fost angajat pentru a picta interiorul catedralei dintr-un oras sicilian. Subiectul lucrarii era viata lui Hristos. Vreme de multi ani, maestrul a lucrat fara incetare si, in cele din urma, lucrarea era gata, cu exceptia a doua importante portrete: cel al lui Iisus copil si cel al lui Iuda. Pictorul a cautat peste tot, in lungul si in latul Siciliei, modelele potrivite pentru aceste esentiale portrete.
Intr-o zi, in vreme ce se plimba prin oras, atentia i-a fost atrasa de cativa copii ce se jucau in strada. Printre ei, era un baiat de 12 ani, a carui fata l-a tulburat pana in strafundul sufletului. Inaintea lui se afla o imagine coplesitoare a puritatii, dar si a puterii de a elibera oamenii de suferinte si amagiri. A luat copilul cu el la catedrala si, timp de cateva saptamani, zi de zi, baiatul a stat nemiscat pana cand portretul lui Iisus copil a fost desavarsit.
Pictorul nu reusea insa sa gaseasca nici un barbat ale carui trasaturi sa redea cat mai expresiv infatisarea lui Iuda. A ajuns chiar pana acolo incat sa ofere o mare recompensa acelui om care ar fi putut sa ii ofere modelul unei figuri incarcate de toate pacatele omenirii. Nu s-a resemnat nici o clipa si a continuat sa umble de colo colo, prin satele si catunele italiene. Cautarile lui au durat saptamani, luni, ani..
Dupa mult timp, pe cand isi ineca amarul in bautura intr-o taverna, a fost surprins de o aparitie infioratoare. Un barbat cu o fata inspaimantatore, plina de zbarcituri si cicatrici, a pasit pragul carciumii si a inceput sa se milogeasca pentru un pahar cu vin. Fata lui parea sa fie o oglinda a tuturor viciilor umane. Traversat de o bucurie fara margini, artistul l-a apucat de brat pe cersetor si l-a indemnat: “Vino cu mine si iti voi cat vin doresti!”
Zi si noapte, pictorul nu si-a scapat din ochi modelul si a lucrat febril la finalizarea capodoperei sale. Pe masura ce inainta in munca, s-a petrecut insa o transformare profunda in atitudinea barbatului ce ii statea in fata. O stranie tensiune a pus stapanire peste el si i-a indepartat expresia indobitocita si resemnata pe masuta ce isi atintea cu neliniste si oroare ochii injectati peste portretul sau ce incepea sa capete contur.
Intr-o seara, nemairezistand atmsferei incordate din biserica, artistul si-a pierdut rabdarea si a intrebat: “Ce se intampla cu tine, omule? Ce anume te face sa suferi atat de crunt?”
Barbatul si-a ingropat fata in palme oftand din greu. Dupa un timp, si-a ridicat capul, dandu-si la iveala lacrimile:
“Maestre, nu iti mai amintesti de mine? Cu multi ani in urma, m-ai ales drept model pentru portretul lui Iisus copil!”
Odată, demult, pe când zânele colindau pădurile şi piticii răscoleau măruntaiele pământului în căutarea pietrelor preţioase, pe când animalele vorbeau şi puii de lup se jucau cu mieii, trăia într-o căsuţă dărăpănată la marginea unui cătun, un olar împreună cu nevasta şi cei doi copii ai lui. Erau destul de săraci şi îşi duceau traiul doar de pe urma vase lor de lut pe care olarul le vindea la târgul din apropiere, într-una din zile, pe când se întorcea de la târg, numai ce zăreşte olarui într-un tufiş de la marginea pădurii un iepure ce se ascundea tremurând tot de frică.
Nu i-a fost prea greu să-l prindă şi să-l vâre în traistă, gândindu-se numai la friptura pe care avea să o facă din bietul iepuraş.
Ajuns acasă, îi dădu traista nevestei, poruncindu-i să gătească iepurele, iar el, ostenit de atâta drum, se trânti în pat şi adormi pe dată. Cei doi copilaşi, auzind porunca tatălui, se strecurară binişor şi priviră în traistă, de unde le străluciră doi ochişori speriaţi şi înlăcrimaţi. Din întuneric, iepuraşul îşi aştepta sfârşitul plângând, pentru că auzise şi el planul îngrozitor al olarului şi înţelesese despre ce era vorba. Doar v-am spus că pe atunci animalele înţelegeau limba oamenilor.
Copiilor li s-a făcut aşa o milă de bietul iepuraş, că abia au aşteptat ca mama lor să plece o clipă din bucătărie şi au înşfăcat iepurele, punând în locul lui un ştergar.
Au alergat cât au putut până la marginea pădurii, iar acolo au dat drumul micului urecheat, care a fugit mâncând pământul. Bineînţeles ca olarul a certat-o pe nevastă pentru că n-a avut grijă de iepure, iar în acea seară n-au mâncat friptură, ci urzici. Dar s-a întâmplat un lucru mult mai frumos. Mama iepuroaică a zvonit prin toată pădurea fapta cea bună a copiilor .
Despre ispravă a aflat şi Zâna Eastres, slujitoarea Primăverii.
Şi cum se apropia Sărbătoarea Primăverii, Zâna s-a gândit să-i răsplătească pe cei doi copii pentru salvarea iepuraşului şi a poruncit iepurilor să le ducă daruri . Astfel, copiii olarului au găsit într-o dimineaţă, frumos înşirate pe pervaz, alune, fructe uscate, ciuperci şi faguri de miere.
De atunci. în fiecare an, tot mai mulţi iepuraşi aduc daruri copiilor cuminţi, harnici si buni.
Cu timpul, sărbătoarea Primăverii s-a contopit cu cea a învierii Domnului Iisus Hristos. Despre olar şi copiii lui abia dacă-şi mai aminteşte cineva, zânele s-au pierdut în negura vremii, dar iepuraşii n-au uitat niciodată de îndatorirea lor de a aduce, de Paşte, tot felul de daruri copiilor.
In timpul peregrinarilor lui fara sfarsit, initiatorului religiei Baha’i a fost gazduit de o familie credincioasa, care isi dorea din toata inima sa isi onoreze inaltul invitat. Gospodina casei a ars mancarea aleasa, pregatita special pentru aceasta ocazie. Atunci cand a pus bucatele pe masa, femeia si-a cerut scuze, spunand ca in timp ca ce gatea a citit dintr-o sfanta carte de de rugaciuni, in speranta ca, in acest fel, mancarea va fi mai delicioasa si mai apreciata . Fondatorul credintei Baha’i i-a zambit cu intelegere si i-a spus: “Este bine ca te rogi. Insa, data viitoare cand vei gati, ar fi mai potrivit sa te rogi dintr-o carte de bucate!”
L-am cautat si am scormonit dupa Dumnezeu de cand ma stiu, timp de mai multe vieti, de la inceputul existentei. Odata, l-am vazut langa o stea indeparata, asa ca m-am bucurat si am dansat de unul singur pentru ca, desi era o mare distanta, nu era imposibil de ajuns pana acolo. Am calatorit vreme indelungata si, in cele din urma, am ajuns la acea stea, dar Dumnezeu se mutase pe o alta. Lucrurile au decurs in felul acesta timp de secole.
Provocarea era atat de mare incat am sperat chiar si atunci cand mi se parea ca am ramas fara speranta.. Trebuia sa il gasesc si eram absorbit intru totul de aceasta cautare. Insasi cautarea era atat de indoielnica, atat de misterioasa, atat de incantatoare, incat Dumnezeu devenise aproape o scuza, iar cautarea se transformase in telul mult urmarit.
Spre surpriza mea, intr-o zi am ajuns la o casa de pe o stea foarte indepartata, care avea o mica tablita in fata ei, pe care scria “Aici locuieste Dumnezeu”. Bucuria mea era fara de margini. In sfasit eram aproape de implinirea visului meu. M-am grabit catre treptele casei, foarte multe trepte, care duceau inspre usa. Insa, pe masura ce ma apropiam, pas cu pas, mi s-a strecurat deodata o teama in suflet. Chair in momentul in care eram gata sa bat la usa, m-am simtit paralizat de o frica cum nu mai cunoscusem pana atunci, nu o mai gandisem pana atunci, nu o mai visasem pana atunci.
Frica mea era: “Daca aceasta casa este cu adevarat a lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce il voi intalni?”
Cautarea lui Dumnezeu devenise insasi viata mea, iar a-l intalni ar fi echivalat cu o sinucidere. Si, apoi, ce voi face impreuna cu el? Lucrurile acestea nu imi venisera in minte pana atunci. Trebuia sa ma fi gandit la asta inainte de a-mi incepe cautarea, adica sa ma fi hotarat ce voi face cand voi fi fata in fata cu Dumnezeu.
Mi-am luat usurel incaltarile in maini si, in liniste, cu miscari lente, am pasit inapoi, speriat ca nu cumva Dumnezeu sa auda ceva sa deschisa usa si sa imi spuna: “Unde te duci? Sunt aici, vino inauntru!” Dupa ce am coborat scara, am alergat cum n-am mai alergat vreodata in viata mea si, de atunci continui sa il caut pe Dumnezeu, indreptandu-ma in toate directiile, dar ocolind casa in care locuieste cu adevarat. Acum stiu ca acea casa trebuie sa fie ocolita. Asa ca, imi continui cautarea, ma bucur din inima de calatorie, de neincetatul meu pelerinaj.
In cel mai indepartat si mai inaccesibil varf de munte din lume, se inalta o modesta si totodata semeata manastire, asemanata de unii cu un cuib solitar de vulturi. Daca monahii erau extrem de piosi, simtind cumva o apropiere aproape fizica de Dumnezeu, ucenicii acceptati erau insufletiti de o mare nazuinta de a se infrupta din severele daruri ale dumnezeirii. Cantarile inaltate din mijlocul manastirii se prindeau de inimile oamenilor ca niste aripi de ingeri, indemnandu-i sa mediteze si sa isi gaseasca impacarea in rugaciuni.
Intr-o zi, insa, asa cum Adam si Eva au cazut prada ispitei din Eden, lucrurile au inceput sa se schimbe… Din ce in ce mai putini tineri se chinuiau sa ia drumul potecii abrupte ducand catre sfantul loc, tot mai putini oameni incercau sa isi gaseasca acolo impacarea sufleteasca. Calugarii au devenit, pe masura ce trecea timpul, tot mai tristi si mai lipsiti de sclipirea propavaduirii. In cele din urma, staretul, in cautare de sfat si indrumare, s-a hotarat sa apeleze la intelepciunea unui om sfant.
Inteleptul si binecuvantatul om a ascultat cu atentie pasurile staretului si a intrebat: “Oare nu cumva din cauza pacatelor, manastirea voastra a ajuns sa nu mai fie cautata de oameni?”
“Daca avem vreo greseala, aceasta este cea a ignorantei.”, i-a raspuns inalt veghetorul acelui loc.
“Pacatul ignorantei?”, s-a mirat sfantul om. “De ce ati fi voi ignoranti?”
Vestitul om al lui Dumnezeu s-a cufundat in meditatie si post, si, dupa cateva zile, a gasit solutia. El i-a zis abatelui: “Cu adevarat sunteti necunoscatori! In mijlocul vostru, nestiut si ndezvaluit de nimic, se afla insusi Mesia! El este insa deghizat in hainele si vorbele simple ale vietii voastre de calugari..” Acestea fiind spuse, preacuviosul om s-a cufundat intr-o reflectie si rugaciune din care nu putea fi tulburat vreme de luni de zile…
“Mesia ?”, s-a intrebat abatele. “Cine dintre noi ar putea fi Mesia? Sa fie calugarul bucatar, sau contabilul asezamantului nostru? O fi clopotarul ori gradinarul?”
“Cine sa fie? Cine o fi oare? Cu totii avem defecte, pacate si greseli. Nu trebuie, oare, sa fie Mesia perfect? Dar, poate ca pacatele si greselile lui nu sunt, de fapt , decat o parte din felul sau de a se deghiza si a se ascunde de noi… Cine sa fie? Care o fi oare?”
Staretul i-a adunat laolalta in biserica pe toti calugarii si le-a marturisit vorbele spuse de omul cel sfant.
“Unul dintre noi sa fie Mesia? Nu se poate! E imposibil!”
Persoana care le daduse aceasta sugestie era insa prea respectata pentru a i se pune la indoiala spusele.
“Sa fie vecinul meu Mesia? Probabil ca asa este. Dar cine ar putea fi? Care dintre frati? Cine dintre noi?”
Fiecare dintre calugari putea fi Mesia, iar aceasta fiinta intrupata de Dumnezeu era cu siguranta acolo, intre zidurile manastirii. Neavand cum sa afle care dintre ei era Mesia, calugarii au inceput a se purta unul cu celalt cu un neasemuit respect . “Nu se stie de unde sare iepurele” , isi spuneau ei, “daca unul dintre noi este Mesia, trebuie sa ii arat cat de cuvincios si credincios sunt.”
Nu a trecut mult timp pana cand manastirea a devenit din nou un izvor de sfintenie si credinta aducatoare de bucurie. In curand, ucenicii si-au facut intr-un foarte mare numar aparitia la portile sfantului locas, si oameni din toata lumea s-au asezat in cozi nesfarsite, asteptand binecuvantarea sfintilor calugari. Inca o data, manastirea era strabatuta de spiritul iubirii.
Intr-un oras din Umbria, Italia, traia un om care se plangea intr-una de necazurile vietii lui. Intrucat era crestin, isi spunea cu amar ca are o cruce prea grea de purtat.
Intr-o noapte, inainte de a merge la culcare, el s-a rugat lui Dumnezeu sa ii schimbe povara pe care o ducea pe umeri.
In acea noapte, a visat ca Dumnezeu l-a adus in fata unui mari cladiri si i-a spus: “Ai curaj, intra si schimba-ti povara!” . Omul a deschis cu sfiiciune usa, a pasit inauntru si a descoperit o multime de cruci de toate formele si marimile, toate purtand numele proprietarilor lor. Mai intai, si-a ales o cruce de marime mijlocie.. dar, cand a vazut inscris pe ea numele unui bun prieten de-al sau, a asezat-o inapoi.
In cele din urma, cu permisiunea lui Dumnezeu, si-a ales cea mai mica cruce pe care a putut-o gasi. Spre marea lui mirare, pe ea era scris propriul sau nume.
Omul, in totalitatea lui, este androgin, avand in sufletul sau atat aspecte feminine, cat si aspecte masculine – aspecte ce se cer contopite printr-un ritual alchimic, un fel de nunta alchimica. A nu se confunda androginismul cu hermafroditismul! – Caracterul androgin se refera la nivelul psihic, corpul mentinandu-si sexul, desi constiinta nu se mai identifica cu el. Faptul de a fi barbat nu-i altceva decat identificarea cu polul masculin al sufletului, partea feminina alunecand automat intr-un con de umbra. A fi femeie inseamna, corespunzator, exact opusul: identificarea cu polul feminin al sufletului, polul masculin ducand existenta de umbra. Sarcina noastra este tocmai constientizarea Umbrei noastre si impacarea cu ea. Paradoxal, cautam sa gasim ceea ce credem ca ne lipseste, pe calea ocolita a exteriorului, desi ceea ce cautam se afla mereu in noi, in interiorul nostru. Procedam, de fapt, asemenea ochiului. – OCHIUL POATE VEDEA, DAR NU SE VEDE PE SINE INSUSI, pentru asta avand nevoie de CALEA OCOLITA a PROIECTIEI pe suprafata unei OGLINZI. In aceeasi situatie ne aflam si noi, oamenii: barbatul poate deveni constient de partea feminina a sufletului sau prin PROIECTIA asupra unei femei CONCRETE si, viceversa, femeia poate deveni constienta de partea masculina a sufletului sau prin PROIECTIA asupra unui barbat CONCRET.
Relatiile se bazeaza si ele pe rezonanta. Astfel ca, impartind UMBRA in 2 STRATURI – unul SUPERIOR, respectiv partile acelea care se afla in apropierea suprafetei si care asteapta sa fie identificate, prelucrate si constientizate si celelalt INFERIOR sau PROFUND, respectiv partile din noi care ne ingrozesc si de care ne este prea teama pentru a le identifica, prelucra si constientiza, vom descoperi ca, iubirea si ura nu sunt, de fapt, decat fetele aceleiasi monede. Cum asta? – Intalnind un om care traieste un aspect din partea superioara a Umbrei mele, prin rezonanta, ma pot indragosti de EL, EL referindu-se atat la un om, cat si la propriul strat al Umbrei, omul de care m-am indragostit fiind tocmai exteriorizarea acelor aspecte din mine care asteapta sa fie identificate, prelucrate si constientizate. Astfel ca, vorbim de IUBIRE atunci cand un alt om ne reflecta acele parti din noi pe care am dori sa le constientizam si vorbim de URA atunci cand cineva, POSIBIL CHIAR ACEEASI PERSOANA, ne reflecta unul sau mai multe aspecte ale Umbrei noastre, pe care n-am vrea deloc sa le manifestam, implicit sa le constientizam. Paradoxal, raportul nostru cu propriul inconstient este intotdeauna ambivalent – ne atrage si ne este si teama de el, la fel de ambivalent fiind si raportul cu partenerul nostru, care nu-i altceva decat expresia fizica, manifestata a inconstientului nostru: il iubim si il uram, vrem sa-l posedam in intregime si vrem si sa ne desprindem de el, il gasim minunat si il gasim si oribil si tot asa. Prin toate frecusurile unei relatii de parteneriat nu facem decat sa ne prelucram mereu propria Umbra. Asa se explica de ce contrariile se atrag si de ce, culmea, se potrivesc cu atat mai bine, cu cat contrariile sunt mai mari: pentru ca FIECARE TRAIESTE UMBRA PRIN INTERMEDIUL PARTENERULUI SAU. Pe de alta parte, parteneriatele dintre oamenii foarte asemanatori, fiind mai putin provocatoare, sunt si mai comode, dar nici nu aduc foarte multe in evolutia personala, uneori fiind de-a dreptul plictisitoare. Pentru ca, ce poate fi provocator in faptul ca doi oameni se gasesc minunati unul pe altul si-si proiecteaza umbra comuna asupra restului lumii inconjuratoare, pe care apoi, cu gratie, il evita impreuna? Frecusurile sunt rodnice prin faptul ca, prelucrandu-ne Umbra prin intermediul celuilalt ne apropiem unii de altii. Si, ideal ar fi ca, la sfarsitul unei relatii, fie ca vorbim de despartire prin trecerea in nefiinta a partenerului, fie ca vorbim de divort/separare, sa se afle doi oameni care au devenit fiecare intreg in sine sau macar au devenit mai sanatosi fiindca au reusit sa lumineze partile inconstiente ale sufletelor lor, constientizandu-le. Un parteneriat isi atinge telul numai atunci cand nu mai este NEVOIE de celalalt. Si de abia de aici incolo putem vorbi de IUBIRE. Asta nu se prea intelege, ori se intelege la nivel mental si prea putin sau deloc la nivel de suflet. Si am sa incerc o comparatie acum, care, probabil, pentru multi va parea cel putin ciudata: a intelege la nivel mental fara a intelege si la nivel de suflet e similar cu a fi crestin-ortodox nepracticant. Sau ateu nepracticant. Sau musulman nepracticant.. Si imi amintesc acum o intamplare adevarata, hazlie si cu mai multe talcuri – cu care o sa si inchei, cand un musulman a fost invitat la masa de catre o familie de crestini si, printre feluritele preparate culinare, s-a nimerit ca gazda sa prepare si chiftelute. Vadit impresionat de mirosul imbietor al chiftelutelor realizate de gazda, musulmanul a intrebat din ce fel de carne sunt realizate si, afland ca sunt dintr-un mix de carne de porc si vita, a servit nonsalant, sub privirile uimite ale gazdelor, o chiftea pe care apoi a taiat-o in doua, zicand: “Jumatate porc, jumatate vita. – Jumatatea cu porc o dam la o parte, pe cea cu vita o mancam, INSHALLAH!”
Nebunul, victorios peste duşmanii săi, se simte arogant, puternic, chiar şi răzbunător. Există pasiuni fierbinţi în el, cele pe care le-a trezit şi pe care nu le poate controla. Continuandu-si drumul, zareste in departare o fata luptandu-se cu un leu. Aleargand s-o salveze, el ajunge exact la timp pentru a vedea cum fata – uşor, dar ferm – inchide gura leului! De fapt, fiara, care părea atat de sălbatica şi feroce, este acum complet la comanda ei.
Uimit, Nebunul întreabă: “Cum ai făcut asta?” Cu mana-n coama leului, ea răspunde: “I-am cerut leului să facă acest lucru, şi a făcut-o.”
“Dar-dar…”, balbaia Nebunul, confuz, “..dar de ce ar vrea să te asculte?” In acel moment, fata priveste-n ochii Nebunului si el vede în ea caldura, blândeţe si o inimă atât de mare, încât generozitatea ei pare la fel de vasta ca dorinţa lui de a înţelege. Şi atunci, Nebunul înţelege exact de ce leul a făcut-o. Si isi doreste si el sa se conecteze la acea minunata energie interioara.
Cu toate acestea, există încă un lucru pe care Nebunul nu-l intelege. “Dar..”, spune el, cu un glas mai moale acum, “..de ce doresti să fii in compania unei fiare?”
“Pentru că el, de asemenea, este umplut cu o energie minunată”, spune fata. “Este salbatic si feroce, dar acestea doua – salbaticia si ferocitatea lui – pot fi păstrate, ca un foc într-un cămin. Ştiam că daca el se va lasa ghidat de mine, amandoi am putea fi incalziti.”
“Si ele..”, a adăugat ea, “..sunt pasiunile noastre. Lasă-le să o ia razna şi vor face pagube.. Insa putem, cu blândete si hotarare, sa constientizam şi sa ghidam aceste pasiuni. În acest fel, putem obtine mult mai mult de pe urma lor, iar ele sa fie oricum hranite. “
Furia Nebunului fusese domolita si el, mai luminat acum, plecă. Stia că, nu numai leul fusese domesticit in această zi, de pura si inocenta putere a unei fete.
Merg de ceva vreme pe stradă. Încet, ca un bătrân, îmi duc în spate iluziile, speranţele, visele. Mă simt obosit. De fapt, chiar sunt. Nu credeam că visatul te poate osteni atât de tare. Şi iată-mă acum, în acest punct al vieţii, hoinărind pe străzile astea, neştiind încotro să apuc.
Îmi aprind o ţigară. Nu-mi face bine, respir cu greutate. E a şaptea zi de când fumez mai serios. Azi mi-am cumpărat un pachet cu ţigări mai tari. Mi-am stabilit un ritual: fumez una pe drum, dinspre birou spre casă. Alte trei le fumez când ajung, pe balcon. Una după alta. De fiecare dată mi se face rău. Foarte rău. Ameţeala care mă ia de pe drum se intensifică la cote alarmante. Inima îmi bate cu putere. Frisoane. Mă arunc în pat ca într-o apă rece. Habar nu am după cât timp adorm. Dar ştiu că până se întâmplă, toate gândurile mele sunt la ea.
Ea nu mai e. A plecat pentru că eu i-am spus să plece. Pare simplu, dar nu e aşa. Ar fi lăsat toată viaţa ei de dinainte şi ar fi rămas cu mine. Mi-a fost teamă. Se întrezărea un viitor fericit şi nu am ştiut cum să fac faţă unei asemenea imagini. Până acum, pentru mine fericirea a constat în chestii mărunte şi de durată scurtă. Şi dintr-o dată promisiunea unei fericiri de durată.
Acum îmi dau seama că am fost un prost. Laş, sceptic şi pesimist. Am crezut că dacă sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de moarte. Dar cele două sunt doar feţele unei singure monede. Acum ea a plecat şi fericirea mea odată cu ea. Fără să-mi dau seama, am ales faţa care nu trebuia a monedei.
Merg pe stradă încet şi trag cu sete dintr-o ţigară. Picioarele mi le simt din ce în ce mai fără de putere. Parcă asfaltul ar fi proaspăt turnat şi eu mă mişc cu greu printr-un mediu vâscos.
Ar fi trebuit să spun: rămâi. Mi-e dor de ea.
Tăcere. O tăcere ca o gelatină care curge pe mine şi împrejurul meu, cucerindu-mi tot spaţiul vital. În depărtare, deasupra caselor, vreo două păsări sfidează în zbor frigul. Cred că e foarte rece acolo sus şi totuşi ele dau în răstimp din aripi, cumva alene, de parcă n-ar avea altceva de făcut.
Mai trag încă o dată dintr-o ţigară. Fumul se prelinge încet înăuntru, ca un animal ceţos care a găsit o nouă casă unde să se ascundă. Inima începe să bată mai repede.
Mă aflu pe o graniţă subţire. Într-o parte e plin de culori şi de căldură şi o posibilitate a viselor de a fi realizate. În cealaltă, nu ştiu dacă e cald şi dacă e lumină. Nimeni nu poate spune. Nimeni nu s-a întors.
Ambele teritorii sunt îmbietoare, fiecare are farmecul şi misterul ei. Deocamdată sunt pe graniţă.
Fumul de ţigară îmi crează o palidă senzaţie de căldură pe interior. Aerul rece de afară miroase a proaspăt. Îmi place. Din nou, două contraste. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, sunt contraste-în-contraste. Fumul de ţigară, cu tot cu căldura lui, mă omoară încet. Aerul rece aparţine lumii vii.
Primele amintiri despre ea le am de foarte mulţi ani în urmă, când nici nu o cunoşteam. Sunt nişte imagini alb-negru, cumva înceţoşate, deşi, dacă mă concentrez un pic, disting două detalii importante. Ochii ei şi zâmbetul. Pe atunci nu ştiam ce culoare au ochii ei, n-aveam cum să-mi dau seama dintr-o imagine alb-negru. Acum ştiu. I-am privit de foarte aproape, m-am oglindit în adâncurile lor, în după-amiezile când stăteam unul lângă celălalt transpiraţi de dragoste. Cei mai frumoşi ochi din lume.
Mă uit pe rând la cei doi aflaţi simetric de-a dreapta şi de-a stânga mea. Rotesc ochii şi observ camera mică în care mă aflu. Simt că-mi explodează capul, ciocane îmi izbesc pe rând când emisfera dreaptă, când cea stângă. Resimt acut durerea în ochi şi în limbă. Aş fi vrut să spun ceva, dar nu pot articula nimic.
Privesc din nou pe cei doi. Constat că, dintr-o dată, parcă nu au feţe, nu-s decât materie amorfă, sub formă de corpuri umane. Din ceea ce par a fi guri ies şerpi cu piei sclipitoare, verzi-albăstrii. Plutind prin aer, înghiţindu-se unii pe alţii, se îndreaptă spre mine. Oare astfel se văd cuvintele când muşcă din timpanele oamenilor? Ce cuvinte or fi astea? Care e Îngerul şi care Demonul?
Ceva este în lateral. Mişcare. Întorc cu mare greutate privirea, unde o uşă se deschide foarte încet. Fără zgomot. Rămân aşa, cine ştie cât, şi îmi dau seama într-un târziu că lângă mine se află o fată. Doi ochi mari mă privesc de aproape. Părul ei e lung, uşor cârlionţat. E foarte frumoasă. Exact când credeam că o să vorbească, fata mă ia de mâini şi cu ochii îmi face semn: haide, că poţi!
Şerpii devin din ce în ce mai agitaţi, se încolăcesc unii peste alţii cu furie. Îi simt ca şi cum ar fi parte din mine.
Nu-i băga în seamă, nu au nici o putere asupra ta dacă nu-i hrăneşti. Nu-i hrăni cu atenţia ta. Mă uit la ea, dar sunt sigur că nu şi-a mişcat buzele.
Vocea ei are o rezonanţă ciudată, interesantă chiar, dar nu reuşesc să-mi dau seama în ce fel. Poate e acustica încăperii, m-am gândit şi am privit-o mai atent pe fată. Dacă ei sunt Îngerul şi Demonul, Ea cine e?
Dintr-o dată am simţit nevoia să ies din încăpere. De undeva din adâncul meu o forţă creşte, ca o hotărâre pe care o iei atunci când eşti pe o margine şi inevitabil lucrurile se simplifică până la alb şi negru: trăieşti sau mori. Parcă sunt un mugure pe ram care e gata să pocnească.
Haide, poţi! Ea mă priveşte în continuare în ochi, în timp ce mă ţine de mâini. Se îndreaptă uşor spre uşă, fără să mă tragă după ea.
Primul pas e copleşitor. Calc şi mă cufund în asfalt încins, asta e senzaţia. Tâmplele îmi zvâcnesc cu putere. Pentru că mă uit la ea sau pentru că mă deplasez cu greu, ţinând mâinile întinse? Sau poate că şerpii care încearcă cu disperare să mă prindă sunt de vină.
Haide! Ştii bine că poţi, pare că repetă ea, deşi buzele nu i se mişcă defel. Cireşe cărnoase. Roşii. Aş vrea să muşc cu poftă.
Mă simt din ce în ce mai eliberat, cumva entităţile amorfe şi-au pierdut din puteri. Dar se zbat în continuare într-o luptă pentru mine, trimiţând şerpi. Mulţi şerpi. Paşii îmi devin mai hotărîţi. Unul. Şi încă unul. Uşa e din ce în ce mai aproape.
Ea mă priveşte în ochi şi zâmbeşte. Acest zâmbet mi se lipeşte de retină şi rămâne acolo. Deşi ea nu a spus nimic, ştiu numele ei.
Alături, pe măsuţa de lângă pat, acele ceasului parcurg distanţa infinită dintre două secunde şi arătă o ora fixă. 3.00 am.
Sunt într-un oraş al cărui nume nu-l ştiu. Străzile poartă în ele un asfalt negru, cu trasee bine delimitate cu vopsea albă. Contrastul ăsta îmi place. Pornesc din gară la întâmplare, spre stânga. Oamenii îmi aruncă priviri curioase, dar sunt zâmbitori. Ochii le strălucesc ca şi cum s-ar bucura că mă aflu acolo, printre ei. Ajung la un pod. Are o construcţie ciudată. Prima porţiune e un bazin cu apă. Ca să pot trece în partea cealaltă trebuie să mă scufund. Doi trecători ce par a fi un fel de lucrători de întreţinere a structurii îmi confirmă că este singura modalitate.
Trag adând aer în plămâni şi fac un salt. Ating fundul şi încep să păşesc ţinând ochii întredeschişi. Zăresc undeva în faţă ceva care sclipeşte. Sau poate e reflecţia luminii prin apă. Ajung în faţa a ceva care seamănă cu o oglindă. Deschid un pic mai mult ochii, mirat. În oglindă o văd pe ea. Întind palma dreaptă. O întinde şi ea. Mişcările ne sunt sincronizate. Îmi zâmbeşte şi simt cum inima îmi bate cu putere. Simt în acelaşi timp şi inima ei. Câteva clipe mă bucur enorm de aceste bătăi la unison.
Când şoptesc „te iubesc” îmi pierd tot aerul şi parcă toată lumina din apă dispare încet. Fără să vreau, corpul mi se ridică spre suprafaţă. Simt înţepături în inimă văzând cum apa începe să-mi ascundă imaginea ei.
Stăteam întins pe nisip. Ziua era nehotărîtă încă de dimineaţă: să fie frumos sau nu, să fie frig sau să nu fie. Şi aşa mă simţeam şi eu, ca şi cum aş fi fost într-o barcă clătinată de valuri. Era acea senzaţie că vrei să-ţi recapeţi echilibrul la fiecare secundă. Şi totuşi eram între dune de nisip, cît cuprindeai cu ochii depărtarea era numai nisip. Şi un vânt cu miros de iarnă începea să ridice nisipul în vîrtejuri ameţitoare.
“Mai departe de moarte, mai departe de viaţă, mai departe de dragoste, mai departe de mine, mai departe de noi, mai departe de cei care-am fost, de cei care-am fi putut deveni. Şi cursa continuă…”(„Cursă”, Octavian Paler, Poeme)
Într-o noapte, am deschis geamul pentru aerul rece de afară şi am dat de un miros de lemne arse în sobă. Şi dintr-o dată, ca un tren rapid, o amintire m-a purtat până în munte, unde serile miros la fel, unde, de mână cu tine, pe înserat, am ieşit să ne plimbăm. Să cinăm. De fapt, poate s-a întâmplat doar în mintea mea, dar plăsmuirea a devenit atât de reală, încât acum e o amintire care mi-a devenit dragă.
Întotdeauna mi-a plăcut vântul rece, cu miros de iarnă. Acesta de azi-noapte mi-a aşternut în faţa ochilor cuvinte, rânduri. Paragrafe întregi. Parcă vîntul mi te aducea în felul ăsta. Am citit pe nerăsuflate, o dată, de două, de şase ori toate cele scrise în nisip. Şi, cumva, parcă totul era pentru mine, dar în acelaşi timp era şi pentru tine. Era un text ca un palindrom stricat: într-un sens citeam şi întelegeam că vorbeşti cu tine, iar când citeam invers vorbeai cu mine. Pe urmă, vîntul a suflat totul. M-am întors pe spate, să privesc cerul cu stele, să-mi găsesc locul în Calea Lactee.
Între timp, poate că am devenit un altul pentru tine, ca un oarecare. Pun privirile în pământ. Acolo sus, în Calea Lactee, nu luceşte nici o stea pentru mine.
E senzaţia aia când rămâi brusc fără aer în plămâni. Când simţi că tot sângele ţi se scurge din picioare şi vrei să te aşezi jos atunci, necontând că te afli în plină stradă.
Mi-aduc aminte că odată trebuia să prind un tren. Era o dimineaţă plină de ceaţă, cu miros de fum şi mergeam spre gară aproape dormind. Era un început rece de iarnă. Ningea liniştit, cu fulgi mici. Din când în când mă uitam la ceas şi vedeam cum timpul începea să nu-mi mai ajungă. Pe vremea aceea orele fixe abia intrau timid în viaţa mea. Cu cât mă apropiam mai mult de gară, cu atât paşii mei se înteţeau. Ajuns la capătul peronului, am început să alerg cu răsuflarea întretăiată. Din ce în ce mai repede.
Am traversat toată gara până la peronul unde ar fi trebuit să se afle acel tren spre care alergam. L-am văzut cum se îndepărta cu viteză. Nu mai aveam aer după atât alergat prin aerul rece şi simţeam că o să mă prăbuşesc.
Exact aşa e acum, după atâta vreme. Aceeaşi senzaţie. Încă mă trezesc nopţile la ora 4.
Pe albumul „Vreme rea”, Andrieş are un cântec extrem de frumos, intitulat „Dor de tine”.
Eram pe o bancă în parc şi ascultam ploaia. Picuri reci mi se strecurau pe gât în jos, pe sub haine. Cu ochii strâns închişi îmi imaginam că e Soare.
Dintr-un ungher se apropie tiptil o amintire/imagine/plăsmuire: suntem pe o străduţă cu vitrine multe şi pline de lumină, cu mulţi oameni trecând pe lângă noi; vrem să intrăm într-o mică librărie, dar îţi ţiuie ceva din geantă când ajungem la uşă şi renunţăm. Amintirea are o lumină caldă, ca a unei lumînări care pâlpâie într-o încăpere întunecată. Chiar dacă zâmbesc, din colţul ochiului porneşte spre propria-i pierire apă sărată. Eram ca un copil fascinat de micul orăşel, de toate vitrinile pline de lumină, de forfota oamenilor. Şi tu erai acolo, cu mine, lângă mine, visam la unison.
Pentru o clipă se oprise, parcă pentru a-mi lăsa timp să mă bucur de amintirea timidă. Apoi şi-a aruncat iar picurii să se prelingă pe gâtul meu.
Ce declic se întâmplă în noi? Care este resortul împingător spre stări de statui cu ochii privind în gol dar cu mintea totuşi plină de frământări; spre dezamăgiri, spre lacrimi, spre prăpastia în care ne aruncăm în gol doar pentru că am ajuns acolo?
Strâng mai tare pleoapele: e Soare, e Soare, e Soare…
Niciodată în trecut, nu există vreo legendă care să pomenească despre vreo Morgana întrupată cînd călătorul, ajuns la capătul puterilor, a terminat de străbătut Deşertul. Să fie acolo cu el, să fie acea Morgana care să schimbe Totul. L-a iubit Morgana suficient de mult astfel încât legătura puternică creată s-o aducă iar la Lumină în marginea Deşertului?
Călătorul visează că Iubirea depăşeşte însuşi Infinitul.
Cum de am alunecat amândoi din zilele cu soare în străzile pline de ploaie?
Îmi doresc să înţeleg de ce-urile. Cred că astea-s cauzatoare de insomnii sau oricum, de cea mai mare parte din ele.
Cum să-mi amintesc de gustul buzelor tale când a trecut atât timp? Încerc să-mi aduc aminte seara când te-am sărutat prima oară. Aproape că reuşesc, senzaţia gustului e atât de aproape.
O rafală de vânt te-a îndepărtat brusc din memorie. Mă strâng mai tare în mine, închid iar ochii: e Soare, e Soare, e Soare…
Ieri! A fost un pic de Soare. Mă întreb dacă l-ai scos tu de undeva, ca un magician care face trucuri când audienţa e neatentă. De fapt, n-am reuşit să mă bucur prea mult de el. Cum să te bucuri de Soare singur? Dar am zâmbit totuşi pentru că ştiam că îţi va face bine puţinul acela de Soare…
Acum plouă de ceva vreme. Apa se prelinge peste tot, iar eu te ţin încă în braţe, fie şi în mintea mea, cu dor nebun să fii aievea.
1. Sentiment de melancolie produs de dorinţa de a vedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferatã.
2. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă. Sursa: DEX ’98
Toată ziua m-am frământat, am vrut să-ţi scriu. De fapt, de fiecare dată aş vrea să fie o intensă scrisoare de dragoste, o scrisoare de nebunie, de dor, de frământări. O scrisoare pe hârtie.
Totuşi îmi dau seama de rezultatul mediocru. Şi mă întristez, mă înfurii pe mine, şi-mi spun că n-am să-ţi mai scriu, pentru că tu meriţi mai mult de atât.
”Erau lucruri pe care nu le înțelegeam. Le-am înțeles mai târziu, ajungând să gândesc că oamenii sunt condamnați să lupte cu viața cum s-ar lupta cu o fiară. Mi-am dorit să nu mi se întâmple și mie la fel. De asta mă îndepărtez de tine când nu te aștepți. Mi-e teamă că dragostea va muri în lupta cu banii, cu cuvintele, cu toate ale vieții.” (Cella Serghi)
E un final de an care se petrece aşa cum îl prefiguram din vară. Unele întâmplări au avut loc, altele nu. Unele lucruri mi-au ieşit cum mi-am dorit, altele nu. De fumat, de exemplu, încă nu am reuşit să mă las. Ce farmec ar mai avea nostalgia fără fumul de ţigară? Nişte vise s-au mai destrămat, altele noi s-au creat. E posibil, totuşi, să fie un echilibru în toată ecuaţia asta, dar eu încă nu-l văd. Chiar credeam că aş fi putut modela viitorul cunoscându-l dinainte? Se pare că nu. Nu de data asta. Mă simt prins ca într-o plasă, iar finalul este aşa cum îl prevăzusem. Şi nu e unul neapărat bun.
Nu ştiu dacă aceste sticle cu scrisori pe care le arunc în mare, din marginea Deşertului, ajung la tine. Poate s-a creat déjà un automatism, dincolo de memoria plină cu amintiri cu şi despre tine, de a arunca răvaşe în mare, în speranţa unui nu-ştiu-ce care să se întâmple. Simt că multe lucruri/întâmplări sunt încă într-o stare nemanifestată, nedefinită. O stare de aşteptare.
Îmi voi întoarce privirea spre interior şi voi afla.
Sigurătatea e lipsa mâinii care mângâie, lipsa fiinţei la a cărei apariţie îţi tremură picioarele şi inima ţi-o ia razna, e lipsa ascendentului în strălucirea căruia vrei să creşti, e lipsa tuturor celorlalte contexte când simţi că te înalţi.
Fiecare persoană pe care am întâlnit-o în viaţă m-a îmbrăcat cu câte puţin din sufletul ei. Cei pe care i-am iubit şi îi iubesc m-au îmbrăcat mai mult. Aşa simt.
Fiecare om e o bucăţică de puzzle pe care o aranjez în sufletul meu. Mai demult credeam că toţi pleacă. Acum îmi dau seama că nu e aşa. Ei trăiesc în mine, s-au alcătuit toţi în mine, în amintirile mele, în sentimentele mele pentru ei. N-a plecat nimeni, toţi sunt prezenţi în culori foarte vii.
Şi tot timpul apar persoane noi, iar în mine sclipeşte curiozitatea: cine e această persoană, de ce a apărut în viaţa mea, ce lucruri noi mai învăţ? Ce defecte vechi şlefuiesc?
Într-o zi mă gândeam că toţi oamenii ăştia apar datorită tumultului de întrebări din mine, din nopţile nedormite, dintr-un prea adânc de suflet. Poate chiar aşa e.
În seara asta sunt puţin trist. Dar ştiu că mâine va fi Soare şi-mi va trece.
Poate că azi trecutul s-a întâlnit cu prezentul. Viitorul poate fi imaginat, simţit, visat din nou, fără alte urme mai adânci sau mai superficiale.
Sunt Ulysse preschimbat în Icar. Nu ştiu unde mă vor purta aceste aripi. Dar zâmbesc.
Aceasta este ultima dintre nostalgii. Câte una pentru fiecare oră.
De fiecare dată când mă uit la ceas, e fix.
Ştiu, simt. Şi cu ochii plini de lumină, zâmbesc.
de Sebastian Albu ( sebastianmihail.wordpress.com )
Ce să-i mai cer când ea mă întreabă
cu gura ei care mi-a şoptit
dacă mai vreau ceva
cu ochii ei care m-au orbit
cu degetele ei care m-au înlemnit
cu sânii ei care m-au topit
cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa
(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic
fără să zic nimic)
ea mă întreabă dacă mai vreau ceva
dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost
când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ
în faţa ei
se face imediat din ce în ce mai mic
şi dispare din limbă.
O simpla data din calendar imparte timpul tot atat cat un graunte de nisip imparte deşertul. Sfarsitul si Inceputul, cuprinse amandoua intr-o singura clipa – o clipa a Des-Facerii si a Facerii, a Vechiului si a Noului deopotriva, a Mortii si a ( Re ) Nasterii. Trecut si Viitor cuprinse in Prezent, Ieri si Maine in Azi si Acum. O clipa a Iertarii si a Sperantei. Si in aceasta Clipa, cand Cerurile se deschid, aleg sa iert Trecutul si sa binecuvantez Prezentul si Viitorul. Imi cer iertare tuturor celor ce le-am gresit, ii iert pe cei ce mi-au gresit, il iert si pe Dumnezeu si ma iert si pe mine.
Imi aduc aminte cand, intr-o noapte, am urcat pe un munte din mine si am urlat, am plans si am vorbit cu un Inger Albastru si cu Dumnezeu. M-am certat atunci cu El, pentru prima oara. Da, am indraznit sa ma cert cu El ! Iar voua, celor care inca mai credeti ca a fost pacat ce am facut eu, va spun acum ce mi-a spus si mie Ingerul Albastru cand, la randu-mi, am fost roasa de indoiala ca ar fi pacat ce fac eu, dar hotarata si determinata sa ma cert si sa ma lupt cu El: “Nu, nu e pacat ce faci tu! Atunci cand te lupti cu Cel care te-a invatat sa lupti, Acesta n-o sa se simta jignit, fiindca doar asa poti invata cum sa te lupti! Continua ce ai inceput! Ridica-te si arata ca lupta ta are un rost, pentru ca ai stiut sa strabati Calea Inevitabilului. Unii navigheaza pe ea, dar naufragiaza, altii sunt tarati spre locuri ce nu le erau destinate. Dar tu o infrunti cu demnitate, ai stiut sa tii carma corabiei si incerci sa transformi durerea in lucrare.”
Mi-am facut datoria fata de Dumnezeu, fiindca am acceptat provocarea si onoarea de a lupta cu El. Inaintea acelei nopti cand urcat-am pe acel munte din mine, El imi spusese mereu: MERGI INAINTE! Dar eu nu L-am ascultat. De ce? – Pentru ca, asa cum fiecare dintre noi o face, eu imi hotarasem soarta: voiam sa fiu Ceva si sa fiu cu Cineva, imi dorisem NuStiuCe, iar uneori nu aveam nicio nazuinta decat aceea de a sta pana la sfarsitul zilelor mele. Ma obisnuisem asa si nu ma mai infiora Taina Sfanta a Vietii. Si atunci ce s-o fi gandit Dumnezeu: nu vrea sa mearga? Atunci se va satura stand! – Abia atunci I-am inteles mesajul.
Si am luptat cu El. Asa cum am luptat cu femeile si cu barbatii pe care i-am iubit in viata, intelegand ca lupta asta este binecuvantarea si inaltarea mea. Am profitat de nenorocirile care m-au lovit si mi-am facut datoria fata de Dumnezeu, aratandu-I ca sunt in stare sa-i implinesc porunca de A MERGE. Chiar in cele mai grele imprejurari mi-am continuat drumul. In viata sunt clipe in care Domnul ne cere sa-I dam ascultare si sunt clipe in care El vrea sa ne incerce vointa si ne provoaca sa-L intelegem. Si eu L-am inteles doar cand zidurile ce ma inconjurau erau la pamant: cazand, ele mi-au deschis ochii si am putut vedea de ce sunt in stare. Am incetat sa meditez asupra vietii si am inceput s-o traiesc. De atunci incoace tot strig sa fiu auzita: Lasati-ma sa cad! – Cea care voi deveni ma va prinde.
E Clipa Iertarii, Doamne si am sa-Ti marturisesc o lunga lista de pacate si greseli: Am fost slaba, fiindca mi-am nesocotit puterile, am fost ingaduitoare atunci cand ar fi trebuit sa fiu aspra, nu m-am invrednicit sa iau hotarari de teama sa nu gresesc, m-am resemnat prea degraba si am hulit atunci cand trebuia sa-Ti multumesc.. Totusi, Doamne, am o lista la fel de lunga cu pacatele si greselile savarsite de Tine fata de mine: M-ai facut sa sufar fara masura, mi-ai incurcat cararile vietii si asprimea Ta aproape ca m-a facut sa uit Iubirea. In tot acest timp m-am luptat cu Tine si Tu nu apreciezi demnitatea luptei mele. Daca vei compara cele doua liste, vei vedea ca-mi esti dator. Dar, pentru ca azi e o zi a Iertarii, Tu ma ierti, precum Te iert si eu, ca sa ne putem continua drumul impreuna.
La hotarul dintre ani, doar un indemn am pentru mine , pentru toti: MERGI INAINTE! Si ai incredere ca daca vei cadea, cel/cea care vei deveni, te va prinde.
( Multumesc, DoamneDoamne! Multumesc, Blue! Multumesc, Paulo Coelho! Multumesc tuturor celor prin intermediul carora mi-a vorbit Dumnezeu! Si-mi multumesc si mie ca am inteles si ca merg inainte! )
Vorbeam deunazi cu un amic despre dragoste si relatii de dragoste. Parea nefericit ca nu-si gaseste Sufletul Pereche, ca n-o gaseste pe Aceea. Chiar m-a intrebat la un moment dat, cu un tipat mut in cuvinte: “Unde gresesc? Cer atat de mult?”. Discutia cu el m-a inspirat sa scriu acest articol. Recunosc ca nu excelez in domeniul asta, insa sunt macar atat de isteata incat sa recunosc un alt prilej de a vorbi cu mine insami sub pretextul unei conversatii cu altcineva. Ce e frumos cand vine vorba de dragoste e ca toti putem fi deopotriva elev si profesor, in orice moment al vietii noastre, dragostea fiind, de fapt, adevaratul maestru. Asadar, pentru amicul meu, pentru mine si pentru toti ceilalti care au uitat cum..
Toti avem diverse scenarii inconstiente ce actioneaza pe cand asteptam, uneori tanjind disperati, la portile dragostei. Toti spunem ca vrem dragoste, dar, sa fim sinceri si sa recunoastem: se mai aud si alte voci! E o schizofrenie, mascata bine, in fiecare dintre noi si fiecare voce, ce se aude din fundal, are un mesaj foarte diferit de vocea care ni se pare ca ne conduce. Asa ca, atunci cand ne intrebam de ce ne-a ocolit dragostea, este al naibii de important sa fim nemilosi de sinceri cu noi insine. Chiar daca nu suntem intotdeauna constienti de modul in care apasam pe butoane si invartim manivelele, adevarul gol-golut e ca noi suntem arhitectii propriilor vieti. Cu cat vom recunoaste mai repede acest lucru, cu atat mai repede vom obtine ceea ce ne dorim din adancul sufletului. Apoi, mai e ideea, conform careia, nimic nu-ti poate aduce mai repede dragostea decat dezvoltarea propriei capacitati de a iubi. A deveni constient ca fiecare persoana, moment si experienta constituie o ocazie de a cunoaste dragostea care ne leaga pe toti este ca o urare de bun venit adresat formei particulare de dragoste romantica pe care o cautam.
Fiindca atunci cand ne manifestam cu iubire, cand dam dovada de amabilitate, pretuire, generozitate, atentie, blandete, cand celebram miracolele vietii, suntem irezistibili, sa recunoastem! Devenim raze de bucurie si nu numai ca oamenii sunt atrasi de noi, dar primim si nenumarate oferte de iubire. Fiindca, dupa cum frumos graia cineva, asa cum apa isi cauta nivelul, dragostea isi cauta adancimea. Daca, dimpotriva, suntem fitosi si nu acceptam nimic mai prejos decat cavaleri pe cai albi si printese in trasuri trase de sase sau doisprezece cai, atunci zavoram tocmai canalul prin care am putea atrage dragostea in viata noastra.
Aratandu-ne morocanosi si vesnic nemultumiti sau plini de amaraciune si negativisti, repetand fraze de genul: “Toata lumea are o relatie, numai eu nu voi avea niciodata!”, nu facem decat sa ne acrim pe zi ce trece si sa ne ofilim inlauntrul nostru. Invatand sa recunoastem miracolul dragostei in fiecare moment, cu timpul, se va petrece ceva uluitor: vom observa cum asemenea momente ne schimba spectaculos – o vorba frumoasa ne insenineaza ziua, o incurajare ne face sa ne simtim mai puternici si ne reda increderea pierduta, un compliment extraordinar ne face sa ne creasca inima si o mana alintatoare ne linisteste temerile.
Iubirea e o actiune, nu e ceva static pentru care suntem doar niste receptori pasivi. Musai sa si oferim! Culmea, cei mai multi dintre noi ne concentram asupra dragostei pe care vrem s-o primim si foarte rar sau niciodata asupra dragostei pe care putem s-o oferim! Asadar, daca suntem disperati si ne intrebam de ce nu ne-a batut dragostea la usa pana acum sau daca ne dam seama ca ne afundam in amaraciune, cel mai bun lucru de facut e sa mergem sa batem la usa cuiva si sa oferim dragoste. Si imediat dragostea dupa care tanjim va incepe sa vina catre noi, de fapt, va fi sosit deja. Sa incepem sa observam si sa recunoastem toate momente minunate, cat de marunte, ni s-ar oferi – si ni se ofera mereu, gratis! – si sa le lasam sa ne influenteze. Ele, cele mici, ne vor pregati pentru cele mari. Fiindca a primi putina dragoste este trambulina de pe care ne putem lua avantul catre marea dragoste ce ne va implini cu adevarat. In fiecare clipa se petrece un miracol, trebuie doar sa ne antrenam pentru a-l observa. Fiecare ocazie pe care o traim este o ocazie pentru a ne dezvolta propria capacitate de a iubi- fie ca receptor, fie ca emitator. Orice loc, persoana, lucru, animal sau experienta careia noi ii oferim dragostea noastra isi sporeste capacitatea de a iubi. Astfel, contribuim si noi, in mod activ, la miracolul dragostei, exersand, totodata, pentru intalnirea cu Sufletul nostru Pereche.
Si mai e ceva: sa avem grija si sa nu uitam sa ne aratam exact asa cum suntem cu adevarat. Fiindca adevaratul nostru Eu este cel care are nevoie sa fie iubit – el e ranit si vulnerabil, nu e sigur ca arata destul de bine ori crede ca nu-i prea destept, cultivat, interesant ori charismatic, se teme ca n-are o slujba indeajuns de buna pentru o invitatie la restaurant s.a.m.d. Oricare ne-ar fi nesigurantele si temerile, ele fac parte din noi, din frumusetea noastra ca persoane unice, asa ca sa nu ne mai ascundem adevaratul chip. A ne indragosti nu e o competitie in care sa ne intrecem cu altcineva, ci o sansa de a ne scoate in sfarsit la lumina adevaratul Eu, de a intra in atentia cuiva a carui bucurie va fi sa ne iubeasca, sa ne respecte si sa ne pretuiasca Sinele autentic, necamuflat. Nimic nu e mai pretios, mai demn de iubit, mai atragator sau mai interesant decat sa intalnim o fiinta umana autentica. Si sa nu uitam sa ascultam si sa intrebam. Sa ascultam e un risc, fiindca putem descoperi nu numai ce ne place, ci si lucruri care ne-ar putea deranja. A asculta e un act de iubire care spune ca ne aflam acolo ca sa primim orice va vrea sa ne dezvaluie acea persoana – un fapt, un secret, o atitudine, un vis – , chiar daca ne va deranja. Si ca riscam sa fim deschisi, dispusi sa fim informati, speriati, incantati, fermecati sau schimbati. Ca suntem dispusi sa ascultam acel om dezvaluindu-se, oricum s-ar dovedi ca este el. A intreba inseamna a asculta la puterea a zecea, fiindca punand intrebari nu numai ca ne exercitam curiozitatea, ci ne asumam si un mare risc – riscul de a fi dezamagiti. Cand intrebam spunem, de fapt, ca suntem dispusi sa cunoastem omul acela nu doar ca fantezie a noastra, ci asa cum este el in realitate. Dragostea adevarata se bazeaza pe cunoastere adevarata. Cand punem intrebari cu curaj, demonstram ca suntem dispusi sa cunoastem persoana in intregime, cu defecte si calitati, aratand, de asemenea, ca putem infrunta lucrurile dificile dintr-o posibila relatie viitoare si ca nu avem tendinta de a le evita. Ne facem disponibili emotional, de aceea a intreba inseamna a iubi in cel mai inalt grad.
Ar mai fi multe de povestit si de intrebat in privinta dragostei, insa nu mi-am propus sa plictisesc pe nimeni. Pentru restul intrebarilor dinlauntrul nostru voi spune doar atat: “Ai rabdare cu tot ce e nerezolvat in inima ta si… incearca sa iubesti intrebarile insele… Nu cauta raspunsuri, care nu pot sa-ti fie date pentru ca n-ai putea sa le traiesti… Traieste acum intrebarile. Poate ca apoi, treptat, pe neobservate, vei trai… in raspuns.” ( Rainer Maria Rilke )
Si imi amintesc acum o intamplare adevarata, hazlie si cu mai multe talcuri – cu care o sa si inchei, cand un musulman a fost invitat la masa de catre o familie de crestini si, printre feluritele preparate culinare, s-a nimerit ca gazda sa prepare si chiftelute. Vadit impresionat de mirosul imbietor al chiftelutelor realizate de gazda, musulmanul a intrebat din ce fel de carne sunt realizate si, afland ca sunt dintr-un mix de carne de porc si vita, a servit nonsalant, sub privirile uimite ale gazdelor, o chiftea pe care apoi a taiat-o in doua, zicand: “Jumatate porc, jumatate vita. – Jumatatea cu porc o dam la o parte, pe cea cu vita o mancam, INSHALLAH!” 
