In cel mai indepartat si mai inaccesibil varf de munte din lume, se inalta o modesta si totodata semeata manastire, asemanata de unii cu un cuib solitar de vulturi. Daca monahii erau extrem de piosi, simtind cumva o apropiere aproape fizica de Dumnezeu, ucenicii acceptati erau insufletiti de o mare nazuinta de a se infrupta din severele daruri ale dumnezeirii. Cantarile inaltate din mijlocul manastirii se prindeau de inimile oamenilor ca niste aripi de ingeri, indemnandu-i sa mediteze si sa isi gaseasca impacarea in rugaciuni.
Intr-o zi, insa, asa cum Adam si Eva au cazut prada ispitei din Eden, lucrurile au inceput sa se schimbe… Din ce in ce mai putini tineri se chinuiau sa ia drumul potecii abrupte ducand catre sfantul loc, tot mai putini oameni incercau sa isi gaseasca acolo impacarea sufleteasca. Calugarii au devenit, pe masura ce trecea timpul, tot mai tristi si mai lipsiti de sclipirea propavaduirii. In cele din urma, staretul, in cautare de sfat si indrumare, s-a hotarat sa apeleze la intelepciunea unui om sfant.
Inteleptul si binecuvantatul om a ascultat cu atentie pasurile staretului si a intrebat: “Oare nu cumva din cauza pacatelor, manastirea voastra a ajuns sa nu mai fie cautata de oameni?”
“Daca avem vreo greseala, aceasta este cea a ignorantei.”, i-a raspuns inalt veghetorul acelui loc.
“Pacatul ignorantei?”, s-a mirat sfantul om. “De ce ati fi voi ignoranti?”
Vestitul om al lui Dumnezeu s-a cufundat in meditatie si post, si, dupa cateva zile, a gasit solutia. El i-a zis abatelui: “Cu adevarat sunteti necunoscatori! In mijlocul vostru, nestiut si ndezvaluit de nimic, se afla insusi Mesia! El este insa deghizat in hainele si vorbele simple ale vietii voastre de calugari..” Acestea fiind spuse, preacuviosul om s-a cufundat intr-o reflectie si rugaciune din care nu putea fi tulburat vreme de luni de zile…
“Mesia ?”, s-a intrebat abatele. “Cine dintre noi ar putea fi Mesia? Sa fie calugarul bucatar, sau contabilul asezamantului nostru? O fi clopotarul ori gradinarul?”
“Cine sa fie? Cine o fi oare? Cu totii avem defecte, pacate si greseli. Nu trebuie, oare, sa fie Mesia perfect? Dar, poate ca pacatele si greselile lui nu sunt, de fapt , decat o parte din felul sau de a se deghiza si a se ascunde de noi… Cine sa fie? Care o fi oare?”
Staretul i-a adunat laolalta in biserica pe toti calugarii si le-a marturisit vorbele spuse de omul cel sfant.
“Unul dintre noi sa fie Mesia? Nu se poate! E imposibil!”
Persoana care le daduse aceasta sugestie era insa prea respectata pentru a i se pune la indoiala spusele.
“Sa fie vecinul meu Mesia? Probabil ca asa este. Dar cine ar putea fi? Care dintre frati? Cine dintre noi?”
Fiecare dintre calugari putea fi Mesia, iar aceasta fiinta intrupata de Dumnezeu era cu siguranta acolo, intre zidurile manastirii. Neavand cum sa afle care dintre ei era Mesia, calugarii au inceput a se purta unul cu celalt cu un neasemuit respect . “Nu se stie de unde sare iepurele” , isi spuneau ei, “daca unul dintre noi este Mesia, trebuie sa ii arat cat de cuvincios si credincios sunt.”
Nu a trecut mult timp pana cand manastirea a devenit din nou un izvor de sfintenie si credinta aducatoare de bucurie. In curand, ucenicii si-au facut intr-un foarte mare numar aparitia la portile sfantului locas, si oameni din toata lumea s-au asezat in cozi nesfarsite, asteptand binecuvantarea sfintilor calugari. Inca o data, manastirea era strabatuta de spiritul iubirii.
Vorbeam deunazi cu un amic despre dragoste si relatii de dragoste. Parea nefericit ca nu-si gaseste Sufletul Pereche, ca n-o gaseste pe Aceea. Chiar m-a intrebat la un moment dat, cu un tipat mut in cuvinte: “Unde gresesc? Cer atat de mult?”. Discutia cu el m-a inspirat sa scriu acest articol. Recunosc ca nu excelez in domeniul asta, insa sunt macar atat de isteata incat sa recunosc un alt prilej de a vorbi cu mine insami sub pretextul unei conversatii cu altcineva. Ce e frumos cand vine vorba de dragoste e ca toti putem fi deopotriva elev si profesor, in orice moment al vietii noastre, dragostea fiind, de fapt, adevaratul maestru. Asadar, pentru amicul meu, pentru mine si pentru toti ceilalti care au uitat cum..
Toti avem diverse scenarii inconstiente ce actioneaza pe cand asteptam, uneori tanjind disperati, la portile dragostei. Toti spunem ca vrem dragoste, dar, sa fim sinceri si sa recunoastem: se mai aud si alte voci! E o schizofrenie, mascata bine, in fiecare dintre noi si fiecare voce, ce se aude din fundal, are un mesaj foarte diferit de vocea care ni se pare ca ne conduce. Asa ca, atunci cand ne intrebam de ce ne-a ocolit dragostea, este al naibii de important sa fim nemilosi de sinceri cu noi insine. Chiar daca nu suntem intotdeauna constienti de modul in care apasam pe butoane si invartim manivelele, adevarul gol-golut e ca noi suntem arhitectii propriilor vieti. Cu cat vom recunoaste mai repede acest lucru, cu atat mai repede vom obtine ceea ce ne dorim din adancul sufletului. Apoi, mai e ideea, conform careia, nimic nu-ti poate aduce mai repede dragostea decat dezvoltarea propriei capacitati de a iubi. A deveni constient ca fiecare persoana, moment si experienta constituie o ocazie de a cunoaste dragostea care ne leaga pe toti este ca o urare de bun venit adresat formei particulare de dragoste romantica pe care o cautam.
Fiindca atunci cand ne manifestam cu iubire, cand dam dovada de amabilitate, pretuire, generozitate, atentie, blandete, cand celebram miracolele vietii, suntem irezistibili, sa recunoastem! Devenim raze de bucurie si nu numai ca oamenii sunt atrasi de noi, dar primim si nenumarate oferte de iubire. Fiindca, dupa cum frumos graia cineva, asa cum apa isi cauta nivelul, dragostea isi cauta adancimea. Daca, dimpotriva, suntem fitosi si nu acceptam nimic mai prejos decat cavaleri pe cai albi si printese in trasuri trase de sase sau doisprezece cai, atunci zavoram tocmai canalul prin care am putea atrage dragostea in viata noastra.
Aratandu-ne morocanosi si vesnic nemultumiti sau plini de amaraciune si negativisti, repetand fraze de genul: “Toata lumea are o relatie, numai eu nu voi avea niciodata!”, nu facem decat sa ne acrim pe zi ce trece si sa ne ofilim inlauntrul nostru. Invatand sa recunoastem miracolul dragostei in fiecare moment, cu timpul, se va petrece ceva uluitor: vom observa cum asemenea momente ne schimba spectaculos – o vorba frumoasa ne insenineaza ziua, o incurajare ne face sa ne simtim mai puternici si ne reda increderea pierduta, un compliment extraordinar ne face sa ne creasca inima si o mana alintatoare ne linisteste temerile.
Iubirea e o actiune, nu e ceva static pentru care suntem doar niste receptori pasivi. Musai sa si oferim! Culmea, cei mai multi dintre noi ne concentram asupra dragostei pe care vrem s-o primim si foarte rar sau niciodata asupra dragostei pe care putem s-o oferim! Asadar, daca suntem disperati si ne intrebam de ce nu ne-a batut dragostea la usa pana acum sau daca ne dam seama ca ne afundam in amaraciune, cel mai bun lucru de facut e sa mergem sa batem la usa cuiva si sa oferim dragoste. Si imediat dragostea dupa care tanjim va incepe sa vina catre noi, de fapt, va fi sosit deja. Sa incepem sa observam si sa recunoastem toate momente minunate, cat de marunte, ni s-ar oferi – si ni se ofera mereu, gratis! – si sa le lasam sa ne influenteze. Ele, cele mici, ne vor pregati pentru cele mari. Fiindca a primi putina dragoste este trambulina de pe care ne putem lua avantul catre marea dragoste ce ne va implini cu adevarat. In fiecare clipa se petrece un miracol, trebuie doar sa ne antrenam pentru a-l observa. Fiecare ocazie pe care o traim este o ocazie pentru a ne dezvolta propria capacitate de a iubi- fie ca receptor, fie ca emitator. Orice loc, persoana, lucru, animal sau experienta careia noi ii oferim dragostea noastra isi sporeste capacitatea de a iubi. Astfel, contribuim si noi, in mod activ, la miracolul dragostei, exersand, totodata, pentru intalnirea cu Sufletul nostru Pereche.
Si mai e ceva: sa avem grija si sa nu uitam sa ne aratam exact asa cum suntem cu adevarat. Fiindca adevaratul nostru Eu este cel care are nevoie sa fie iubit – el e ranit si vulnerabil, nu e sigur ca arata destul de bine ori crede ca nu-i prea destept, cultivat, interesant ori charismatic, se teme ca n-are o slujba indeajuns de buna pentru o invitatie la restaurant s.a.m.d. Oricare ne-ar fi nesigurantele si temerile, ele fac parte din noi, din frumusetea noastra ca persoane unice, asa ca sa nu ne mai ascundem adevaratul chip. A ne indragosti nu e o competitie in care sa ne intrecem cu altcineva, ci o sansa de a ne scoate in sfarsit la lumina adevaratul Eu, de a intra in atentia cuiva a carui bucurie va fi sa ne iubeasca, sa ne respecte si sa ne pretuiasca Sinele autentic, necamuflat. Nimic nu e mai pretios, mai demn de iubit, mai atragator sau mai interesant decat sa intalnim o fiinta umana autentica. Si sa nu uitam sa ascultam si sa intrebam. Sa ascultam e un risc, fiindca putem descoperi nu numai ce ne place, ci si lucruri care ne-ar putea deranja. A asculta e un act de iubire care spune ca ne aflam acolo ca sa primim orice va vrea sa ne dezvaluie acea persoana – un fapt, un secret, o atitudine, un vis – , chiar daca ne va deranja. Si ca riscam sa fim deschisi, dispusi sa fim informati, speriati, incantati, fermecati sau schimbati. Ca suntem dispusi sa ascultam acel om dezvaluindu-se, oricum s-ar dovedi ca este el. A intreba inseamna a asculta la puterea a zecea, fiindca punand intrebari nu numai ca ne exercitam curiozitatea, ci ne asumam si un mare risc – riscul de a fi dezamagiti. Cand intrebam spunem, de fapt, ca suntem dispusi sa cunoastem omul acela nu doar ca fantezie a noastra, ci asa cum este el in realitate. Dragostea adevarata se bazeaza pe cunoastere adevarata. Cand punem intrebari cu curaj, demonstram ca suntem dispusi sa cunoastem persoana in intregime, cu defecte si calitati, aratand, de asemenea, ca putem infrunta lucrurile dificile dintr-o posibila relatie viitoare si ca nu avem tendinta de a le evita. Ne facem disponibili emotional, de aceea a intreba inseamna a iubi in cel mai inalt grad.
Ar mai fi multe de povestit si de intrebat in privinta dragostei, insa nu mi-am propus sa plictisesc pe nimeni. Pentru restul intrebarilor dinlauntrul nostru voi spune doar atat: “Ai rabdare cu tot ce e nerezolvat in inima ta si… incearca sa iubesti intrebarile insele… Nu cauta raspunsuri, care nu pot sa-ti fie date pentru ca n-ai putea sa le traiesti… Traieste acum intrebarile. Poate ca apoi, treptat, pe neobservate, vei trai… in raspuns.” ( Rainer Maria Rilke )
Ei bine, s-au inventat! De catre japonezi, desigur, si probabil acesta este doar unul din aspectele vizibile ale unui iceberg tehnologic dificil de cuantificat… Pana una-alta, neuro-urechile (botezate de japonezi necomimi) sunt fun & trendy, si constau din doua bucati urechi de plus fixate pe o bentita plina de senzori ce pot citi miscarile creierului. Principiul de functionare e relativ simplu: urechile se ridica atunci cand iti focalizezi atentia, si se pleostesc daca nu esti concentrat. Proiectul neurowear promite sa lanseze curand si alte gadgeturi bazate pe interactiunea cu undele cerebrale. O fi de ras sau de plans?
Zilele sunt mai lungi, serile mai blande, totul e viu si gata sa se dezlantuie. E vineri- inceput de weekend. Ce ar fi daca azi te-ai decide sa schimbi ceva- in tine si in afara ta? N-ai vrea ca ziua de azi sa o transformi dintr-o zi obisnuita de vineri, intr-o zi de celebrare a vietii noi, a bucuriei si energiei? Si, intorcandu-te spre casa, sa faci o plimbare prin iarba uda si sa aduni cateva dintre darurile primaverii: flori, crengute inmugurite, o piatra deosebita care-ti atrage atentia.. Observa cat de proaspat e aerul si simte energia pura si revigoranta a primaverii. Apoi, intoarce-te in intimitatea casei tale si incepe prin a-ti ordona si deretica spatiul vital, purificandu-l cu esente de citrice, lacramioare, izma si liliac. Miroase divin, nu-i asa? Ce mai astepti?- Desteapta-ti energia latenta printr-o sedinta de dans la domiciliu! Nu conteaza daca nu esti un mare dansator si nici nu ai niciun pic de simt al ritmului- fiecare celebreaza primavara in felul lui propriu si nimeni altcineva nu-i musai sa vada cum o face! Pune o melodie care sa spuna ceva sufletului tau si danseaza! Danseaza asa cum n-ai mai dansat niciodata! Lasa inhibarea deoparte si misca-te asa cum simti! Simti adierea primaverii in parul tau?- Atunci esti exact acolo unde trebuie sa fii acum, bucura-te de asta! Vals? Tango?- Te las pe tine sa alegi pe ce muzica celebrezi aceasta frumoasa seara de primavara. dTAx9tJQcaY; http://youtu.be/6R4y7bv0DUw6R4y7bvoDUw
Azi, dupa examen, palavrageam cu niste colege si, inevitabil, am pus’o si de’o barfa mica. Subiectul barfei- o persoana care tocmai facuse dovada- in opinia noastra- unei inconsecvente in sustinerea unor opinii. Recunosc ca, tocmai cand ne amuzam mai tare, un gand fulgerator si cinic mi’a amintit zicala: “Rade ciob de oala sparta”. Da’l'am gonit iute si am continuat sa ma amuz. Acasa, in documentarea mea pentru portofoliul la sociologie, m’am impiedicat de aceasta povestioara zen, pe care musai sa v’o'mpartasesc (asa, ca o mea culpa). Cica un maestru zen a fost intrebat odata de ce e vegetarian si acesta a raspuns: “Fiindca vacile tipa mai tare decat morcovii.” – “Dar v’am vazut ieri mancand carne la masa la care am fost invitati!”, obiecta cineva. – “Aceasta deoarece gazda era vie, iar vaca moarta!”, replica maestrul. Morala: Nu exista raspunsuri stereotipe. Nu exista decat raspunsuri adecvate, oportune, juste. Aleluia!
Pentru ca am fost curioasa.
Pentru ca mi-am dorit sa stiu, sa ating, sa verific, sa simt. Sa ma indoiesc si sa caut. Sa intreb si deopotriva sa nu intreb. Sa merg si sa ma intorc. Sa ma invart in cerc. Sa urlu si sa o iau de la cap. Sa ma pierd si sa ma regasesc. Sa nu stiu zbura pentru a iubi aripile.
Sa nu pot merge pe apa pentru a nu calca valurile in picioare.
De ce?
Uneori pentru a putea alege, alteori pentru ca nu aveam de ales. Pentru razboi si pace, lumina si intuneric, haz si necaz. Pentru extreme si echilibru. Sens, non-sens si…contra-sens.
De ce?
Ca sa ma ascund intre vise, si sa joc v-ati-ascunselea cu realitatea.
Ca sa caut iubirea. Ca s-o gasesc… ori sa n-o gasesc.
De ce?
Pentru a ajunge sa cunosc toate culorile acestei lumi.
De ce ni se mai intampla sa simtim nevoia, cand stim deja ca trebuie sa ne plasam undeva dincolo de ea, mai presus de ea? poate pentru ca am cuprins intelegerea asta numai cu mintea, nu si cu sufletul? De ce mai simtim nevoia de nevoie? de ce simtim nevoia de a ajuta, de exemplu? de ce, cand stii ca nu e sanatos sa fumezi, totusi continui s-o faci?- Poate pentru ca a sti nu-i totuna cu a constientiza.. !
