Iti multumesc ca ai venit. Ai ales la fix momentul, ca nu ma simteam bine deloc. Cand m-am trezit din somn, mi-am adus aminte ca am nouazeci de ani si-am intors capul spre fereastra sa ma uit la zapada.
Si deodata am inteles c-ai sa vii. Era dimineata. Eram singur pe Pamant. Era atat de devreme, incat pana si pasarile dormeau, daramite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care tragea la aghioase, pe cand tu te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai. Cerul palise. Tu umpleai vazduhul de alb, de gri, de azuriu, inviorand lumea. Nu te opreai o secunda. Si-n clipa aceea am inteles care era diferenta dintre noi si tine: tu esti un tip infatigabil! Pus pe munca fara intrerupere. Caruia nu-i este niciodata lehamite. Ziua vreti, uite ziua! Noapte? Uite noapte! Si primavara! Si iarna! Si uite-o pe Peggy Blue! Si uite-l si pe Oscar! Si pe Tanti Roz! Asta zic si eu sanatate de fier!
Mi-am dat imediat seama ca venisesi. Si ca-mi dezvaluiai secretul, marele tau secret: priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara.
Urmandu-ti asadar sfatul, m-am straduit sa-l pun in aplicare. Contempland lumina, culorile, copacii, pasarile, animalele. Simteam cum aerul imi patrunde in nari facandu-ma sa respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Frematam de o bucurie necuprinsa si pura. Aceea de a exista. O bucurie care ma fermeca.
Iti multumesc, draga Dumnezeu, ca ai facut asta pentru mine. Era ca si cum m-ai fi luat de mana si m-ai fi dus in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea. Iti multumesc.
Pe maine. Te pup,
Oscar”
din cartea: “Oscar si Tanti Roz”, Eric-Emmanuel Schmitt
Si ce daca ploua?
Noua nu ne pasa!
Ea a spus ca intr-o zi, foarte curand,
Soarele va straluci.
Si a avut dreptate
Aceasta dragoste a mea,
Iubita mea.
Filmat in alb-negru si lansat in urma cu doua zile, clipul o prezinta pe Natalie Portman si pe Johnny Depp, in rolurile unor indragostiti ce-si exprima dragostea in limbajul semnelor, pe versurile, muzica si interpretarea lui Paul McCartney.
Ideea videoclipului mi se pare geniala, iar piesa are niste versuri absolut superbe.
What if it rained?
We didn’t care
She said that someday soon
The sun was gonna shine
And she was right
This love of mine,
My Valentine
As days and nights
would pass me by
I tell myself that I was waiting for a sign
Then she appeared,
A love so fine,
My Valentine
And I will love her for life
And I will never let a day go by
Without remembering the reasons why
She makes me certain
That I can fly
And so I do,
Without a care
I know that someday soon the sun is gonna shine
And she’ll be there
This love of mine
My Valentine
What if it rained?
We didn’t care
She said that someday soon
The sun was gonna shine
And she was right
This love of mine,
My Valentine
Odată, demult, un misionar străbătea Munţii Stâncoşi împreună cu un tânăr indian care-i era şi călăuză.
În fiecare seară, la acelaşi moment al apusului, tânărul indian se îndepărta, se întorcea spre soare şi începea sa se mişte pe ritmul unei melodii suave şi pline de nostalgie pe care o cânta încet.
Tânărul care dansa şi cânta cu faţa spre soarele ce se stingea, era o privelişte care-l umplea pe misionar de o curiozitate plină de admiraţie. Într-o zi, îl întrebă pe ghidul său: “Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l împlineşti în fiecare seară”?
“O, e ceva foarte simplu, răspunse tânărul. Eu şi iubita mea am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze. Astfel, chiar dacă suntem departe cântăm şi dansăm împreună”.
Tu esti in globul de cristal
Ce-mi arata drumul catre mal,
Cand ma pierd in lumea mea…si-as vrea
Sa inving tristetea grea.
Nevazuta, dar te simt..
Te ignor, dar nu pot sa ma mint.
Esti in ceea ce respir, esti tu
Firul ce ma leaga de miracolul din zori,
Cand din vis usor cobori, in tot ce ating in jurul meu..
Chipul tau il vad mereu in gand.
Esti orice, oricum, oricand.
Tu- asteptarea din amurg,
Cand secundele incet se scurg,
Cu atingeri moi de catifea
Alintate-n mana ta.
Tu esti ideea de intens,
Cautarii mele-i dai un sens,
Un motiv ca sa incerc mai mult.
Tu esti vocea ce-o ascult,
Esti chemarea de demult
Ce ma face sa nu-mi apartin – nu mai sunt eu!
Nu mai e nimic al meu, estï tu..
Nu pleca, nu spune nu…
Ai venit.. De ce?
Ai uitat ceva sau poate
Vrei sa-mi spui pentru ce
Ai sa lasi in urma toate
Cate-au fost intre noi?
Sa-ncerci sa mai gasesti vreun rost,
Vreun motiv sa amani ce e
De acum definitiv?
Ia un loc, il mai ai..
Pan’ la miezul noptii este
Timp destul sa mai stai.
Poate vrei sa trecem peste
Inhibari si tristeti cu iz de gari
Sau poate-acum vrei sa uiti
Ce putin mai este pana pleci la drum…
Mai ramai putin, te rog..
Este cea din urma seara,
Efemera ca un nor..
Vraja n-o lasa sa piara!
Lasa-ti parul sa-l alint,
Sa-mi insire-n mana salbe,
Zbor de vise ce nu mint
In plutiri de aripi albe.
Mai lasa-mi-te-o zi…
Te mai vreau si azi,
Ca o ploaie de lumina,
Peste trup sa-mi cazi
Si-ntr-o liniste deplina
Sa colind ceru-n ochii tai
Si stropi de stea ce vin
Sa-i prind, cand vei fi departe
Dorul sa-mi alin.
Sa nu spui nimic!
Nu-i nevoie de cuvinte.
Mai adormi un pic,
Sa-mi ramai asa in minte.
S-a facut prea tarziu ca sa mai pleci
Si trenul tau a trecut..
Neimplinit ramana
Astazi rostul sau.
Mai ramai putin, te rog!
Este cea din urma seara.
Efemera ca un nor,
Vraja n-o lasa sa piara!
Lasa-ti parul sa-l alint,
Sa-mi insire-n mana salbe,
Zbor de vise ce nu mint
In plutiri de aripi albe.
Mai lasa-mi-te-o zi…
Este o zi a inceputurilor, a noului- noi idei, noi cunostinte, noi initiative’n lumea afacerilor, inceperea unor proiecte ambitioase, a unui job nou, a unui curs – eventual unul de perfectionare.
Astazi puteti incerca revendicari referitoare la salariu, negocieri pentru vinderea unei idei sau a unui produs, preluarea unei functii noi, solicitarea unui rol, participarea la competitii de orice fel, ba chiar o plimbare, o calatorie, o expeditie- reala sau virtuala.
E ziua creativitatii si a originalitatii, prin urmare o zi excelenta atat pentru a sadi un pom, o planta, cat si pentru a sadi seminte – ale iubirii, compasiunii, pacii, iertarii..
Aceasta e ziua deschizatorilor de drumuri, a conducatorului de oameni innascut, a carmaciului.
Ambitia si nazuinta spre succes sunt cuvintele-cheie azi. Inceputul este esential, asadar, nu uitati, incepeti ziua neaparat prin a aprinde Lumina – in voi si in ceilalti.
Fiecare zi e inceputul unei noi vieti. Oricine, daca’si doreste cu adevarat, poate lua viata de la capat, poate incepe o noua viata, lasand in trecut toate greselile, regretele, nefericirea si nesabuinta si poate trai noua viata care i se ofera cu fiece zi. Viata merita traita daca traiesti pentru ceea ce merita. Sa’ncercam, asadar, sa nu luam hotarari care ne depasesc, ci sa ne promitem, in schimb, ca fiecare zi va fi inceputul unei noi vieti si sa cautam sa traim fiecare zi, fiecare ora, fiecare clipa ca si cum doar atat ne’ar mai fi ramas.
“Iubeste-ma cand o merit cel mai putin; atunci am nevoie cel mai mult.”
Woke this morning feeling strange..
Dreamt that you were going away.
Maybe we are traveling at different times,
A lonely spirit that sometimes collide.
I don’t want to hold this fear anymore,
I want to leave the past behind,
I don’t want to hold this pain anymore,
I want to trust what i begun.
Did i sleep well last night?
I seem to read for hours on end..
A settled mind lets you sleep,
I tossed and turned but couldn’t weep.
I don’t want to hold this fear anymore,
I want to leave the past behind,
I don’t want to hold this pain anymore,
I want to trust what i begun!
I don’t want to hold this fear anymore,
I want to leave the past behind,
I don’t want to hold this pain anymore,
I want to trust in your love!
Omul, in totalitatea lui, este androgin, avand in sufletul sau atat aspecte feminine, cat si aspecte masculine – aspecte ce se cer contopite printr-un ritual alchimic, un fel de nunta alchimica. A nu se confunda androginismul cu hermafroditismul! – Caracterul androgin se refera la nivelul psihic, corpul mentinandu-si sexul, desi constiinta nu se mai identifica cu el. Faptul de a fi barbat nu-i altceva decat identificarea cu polul masculin al sufletului, partea feminina alunecand automat intr-un con de umbra. A fi femeie inseamna, corespunzator, exact opusul: identificarea cu polul feminin al sufletului, polul masculin ducand existenta de umbra. Sarcina noastra este tocmai constientizarea Umbrei noastre si impacarea cu ea. Paradoxal, cautam sa gasim ceea ce credem ca ne lipseste, pe calea ocolita a exteriorului, desi ceea ce cautam se afla mereu in noi, in interiorul nostru. Procedam, de fapt, asemenea ochiului. – OCHIUL POATE VEDEA, DAR NU SE VEDE PE SINE INSUSI, pentru asta avand nevoie de CALEA OCOLITA a PROIECTIEI pe suprafata unei OGLINZI. In aceeasi situatie ne aflam si noi, oamenii: barbatul poate deveni constient de partea feminina a sufletului sau prin PROIECTIA asupra unei femei CONCRETE si, viceversa, femeia poate deveni constienta de partea masculina a sufletului sau prin PROIECTIA asupra unui barbat CONCRET.
Relatiile se bazeaza si ele pe rezonanta. Astfel ca, impartind UMBRA in 2 STRATURI – unul SUPERIOR, respectiv partile acelea care se afla in apropierea suprafetei si care asteapta sa fie identificate, prelucrate si constientizate si celelalt INFERIOR sau PROFUND, respectiv partile din noi care ne ingrozesc si de care ne este prea teama pentru a le identifica, prelucra si constientiza, vom descoperi ca, iubirea si ura nu sunt, de fapt, decat fetele aceleiasi monede. Cum asta? – Intalnind un om care traieste un aspect din partea superioara a Umbrei mele, prin rezonanta, ma pot indragosti de EL, EL referindu-se atat la un om, cat si la propriul strat al Umbrei, omul de care m-am indragostit fiind tocmai exteriorizarea acelor aspecte din mine care asteapta sa fie identificate, prelucrate si constientizate. Astfel ca, vorbim de IUBIRE atunci cand un alt om ne reflecta acele parti din noi pe care am dori sa le constientizam si vorbim de URA atunci cand cineva, POSIBIL CHIAR ACEEASI PERSOANA, ne reflecta unul sau mai multe aspecte ale Umbrei noastre, pe care n-am vrea deloc sa le manifestam, implicit sa le constientizam. Paradoxal, raportul nostru cu propriul inconstient este intotdeauna ambivalent – ne atrage si ne este si teama de el, la fel de ambivalent fiind si raportul cu partenerul nostru, care nu-i altceva decat expresia fizica, manifestata a inconstientului nostru: il iubim si il uram, vrem sa-l posedam in intregime si vrem si sa ne desprindem de el, il gasim minunat si il gasim si oribil si tot asa. Prin toate frecusurile unei relatii de parteneriat nu facem decat sa ne prelucram mereu propria Umbra. Asa se explica de ce contrariile se atrag si de ce, culmea, se potrivesc cu atat mai bine, cu cat contrariile sunt mai mari: pentru ca FIECARE TRAIESTE UMBRA PRIN INTERMEDIUL PARTENERULUI SAU. Pe de alta parte, parteneriatele dintre oamenii foarte asemanatori, fiind mai putin provocatoare, sunt si mai comode, dar nici nu aduc foarte multe in evolutia personala, uneori fiind de-a dreptul plictisitoare. Pentru ca, ce poate fi provocator in faptul ca doi oameni se gasesc minunati unul pe altul si-si proiecteaza umbra comuna asupra restului lumii inconjuratoare, pe care apoi, cu gratie, il evita impreuna? Frecusurile sunt rodnice prin faptul ca, prelucrandu-ne Umbra prin intermediul celuilalt ne apropiem unii de altii. Si, ideal ar fi ca, la sfarsitul unei relatii, fie ca vorbim de despartire prin trecerea in nefiinta a partenerului, fie ca vorbim de divort/separare, sa se afle doi oameni care au devenit fiecare intreg in sine sau macar au devenit mai sanatosi fiindca au reusit sa lumineze partile inconstiente ale sufletelor lor, constientizandu-le. Un parteneriat isi atinge telul numai atunci cand nu mai este NEVOIE de celalalt. Si de abia de aici incolo putem vorbi de IUBIRE. Asta nu se prea intelege, ori se intelege la nivel mental si prea putin sau deloc la nivel de suflet. Si am sa incerc o comparatie acum, care, probabil, pentru multi va parea cel putin ciudata: a intelege la nivel mental fara a intelege si la nivel de suflet e similar cu a fi crestin-ortodox nepracticant. Sau ateu nepracticant. Sau musulman nepracticant.. Si imi amintesc acum o intamplare adevarata, hazlie si cu mai multe talcuri – cu care o sa si inchei, cand un musulman a fost invitat la masa de catre o familie de crestini si, printre feluritele preparate culinare, s-a nimerit ca gazda sa prepare si chiftelute. Vadit impresionat de mirosul imbietor al chiftelutelor realizate de gazda, musulmanul a intrebat din ce fel de carne sunt realizate si, afland ca sunt dintr-un mix de carne de porc si vita, a servit nonsalant, sub privirile uimite ale gazdelor, o chiftea pe care apoi a taiat-o in doua, zicand: “Jumatate porc, jumatate vita. – Jumatatea cu porc o dam la o parte, pe cea cu vita o mancam, INSHALLAH!”
O zi buna pt a va dovedi diplomatia, dar si pt a va impune, cu tact, autoritatea.
E o zi a indeplinirii dorintelor materiale si a obtinerii de bogatie sau putere, daca asta va doriti. De asemenea, incercati ca astazi sa reglementati chestiuni banesti si sa sustineti organizatiile de ajutorare sau sa ajutati, concret, pe cineva. Daca azi se intampla sa fiti propusi pentru o functie, nu refuzati, insa cereti sfatul cuiva de incredere. Vizitati’va prietenii sau rudele, faceti corespondenta, curatenie, spalati’va masinile..
E o zi in care puteti fi usor imitat de altii, asadar fiti atenti la exemplul pe care il dati, la figura pe care’o faceti. Si, nu in ultimul rand, orice altceva ati alege sa faceti azi, urmati’va intuitia!
Astazi e mai indicat s’alegeti solitudinea, linistea, odihna, rugaciunea, meditatia..
Petreceti timp cu voi insiva. Faceti o baie relaxanta, cu sare de mare si cateva picaturi de ulei aromat- lavanda e recomandata pt relaxare. Aprindeti o lumanare si plasati’o pe marginea cazii, intindeti’va’n cada si meditati sau cititi o carte filosofica de calitate, ascultand o muzica relaxanta, terapeutica. Sunetele bolurilor cantatoare sunt ideale, ele curatand si purificand spatiul, echilibrand energiile, imprimand o senzatie de bine si liniste, o senzatie de pace profunda si armonie.
Evitati scandalurile si zvonurile azi. Clarificati’va problemele legate de familie, luati decizii pentru mai departe, faceti planuri de casatorie, consultati’va cu persoane de incredere, faceti cateva treburi casnice sau implicati’va in proiecte filozofice sau artistice, studiati fenomenele psihice sau adoptati un copil.. Insa, orice ati alege sa faceti, nu uitati ca sunteti importanti si tratati’va ca atare!
Merg de ceva vreme pe stradă. Încet, ca un bătrân, îmi duc în spate iluziile, speranţele, visele. Mă simt obosit. De fapt, chiar sunt. Nu credeam că visatul te poate osteni atât de tare. Şi iată-mă acum, în acest punct al vieţii, hoinărind pe străzile astea, neştiind încotro să apuc.
Îmi aprind o ţigară. Nu-mi face bine, respir cu greutate. E a şaptea zi de când fumez mai serios. Azi mi-am cumpărat un pachet cu ţigări mai tari. Mi-am stabilit un ritual: fumez una pe drum, dinspre birou spre casă. Alte trei le fumez când ajung, pe balcon. Una după alta. De fiecare dată mi se face rău. Foarte rău. Ameţeala care mă ia de pe drum se intensifică la cote alarmante. Inima îmi bate cu putere. Frisoane. Mă arunc în pat ca într-o apă rece. Habar nu am după cât timp adorm. Dar ştiu că până se întâmplă, toate gândurile mele sunt la ea.
Ea nu mai e. A plecat pentru că eu i-am spus să plece. Pare simplu, dar nu e aşa. Ar fi lăsat toată viaţa ei de dinainte şi ar fi rămas cu mine. Mi-a fost teamă. Se întrezărea un viitor fericit şi nu am ştiut cum să fac faţă unei asemenea imagini. Până acum, pentru mine fericirea a constat în chestii mărunte şi de durată scurtă. Şi dintr-o dată promisiunea unei fericiri de durată.
Acum îmi dau seama că am fost un prost. Laş, sceptic şi pesimist. Am crezut că dacă sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de moarte. Dar cele două sunt doar feţele unei singure monede. Acum ea a plecat şi fericirea mea odată cu ea. Fără să-mi dau seama, am ales faţa care nu trebuia a monedei.
Merg pe stradă încet şi trag cu sete dintr-o ţigară. Picioarele mi le simt din ce în ce mai fără de putere. Parcă asfaltul ar fi proaspăt turnat şi eu mă mişc cu greu printr-un mediu vâscos.
Ar fi trebuit să spun: rămâi. Mi-e dor de ea.
Tăcere. O tăcere ca o gelatină care curge pe mine şi împrejurul meu, cucerindu-mi tot spaţiul vital. În depărtare, deasupra caselor, vreo două păsări sfidează în zbor frigul. Cred că e foarte rece acolo sus şi totuşi ele dau în răstimp din aripi, cumva alene, de parcă n-ar avea altceva de făcut.
Mai trag încă o dată dintr-o ţigară. Fumul se prelinge încet înăuntru, ca un animal ceţos care a găsit o nouă casă unde să se ascundă. Inima începe să bată mai repede.
Mă aflu pe o graniţă subţire. Într-o parte e plin de culori şi de căldură şi o posibilitate a viselor de a fi realizate. În cealaltă, nu ştiu dacă e cald şi dacă e lumină. Nimeni nu poate spune. Nimeni nu s-a întors.
Ambele teritorii sunt îmbietoare, fiecare are farmecul şi misterul ei. Deocamdată sunt pe graniţă.
Fumul de ţigară îmi crează o palidă senzaţie de căldură pe interior. Aerul rece de afară miroase a proaspăt. Îmi place. Din nou, două contraste. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, sunt contraste-în-contraste. Fumul de ţigară, cu tot cu căldura lui, mă omoară încet. Aerul rece aparţine lumii vii.
Primele amintiri despre ea le am de foarte mulţi ani în urmă, când nici nu o cunoşteam. Sunt nişte imagini alb-negru, cumva înceţoşate, deşi, dacă mă concentrez un pic, disting două detalii importante. Ochii ei şi zâmbetul. Pe atunci nu ştiam ce culoare au ochii ei, n-aveam cum să-mi dau seama dintr-o imagine alb-negru. Acum ştiu. I-am privit de foarte aproape, m-am oglindit în adâncurile lor, în după-amiezile când stăteam unul lângă celălalt transpiraţi de dragoste. Cei mai frumoşi ochi din lume.
Mă uit pe rând la cei doi aflaţi simetric de-a dreapta şi de-a stânga mea. Rotesc ochii şi observ camera mică în care mă aflu. Simt că-mi explodează capul, ciocane îmi izbesc pe rând când emisfera dreaptă, când cea stângă. Resimt acut durerea în ochi şi în limbă. Aş fi vrut să spun ceva, dar nu pot articula nimic.
Privesc din nou pe cei doi. Constat că, dintr-o dată, parcă nu au feţe, nu-s decât materie amorfă, sub formă de corpuri umane. Din ceea ce par a fi guri ies şerpi cu piei sclipitoare, verzi-albăstrii. Plutind prin aer, înghiţindu-se unii pe alţii, se îndreaptă spre mine. Oare astfel se văd cuvintele când muşcă din timpanele oamenilor? Ce cuvinte or fi astea? Care e Îngerul şi care Demonul?
Ceva este în lateral. Mişcare. Întorc cu mare greutate privirea, unde o uşă se deschide foarte încet. Fără zgomot. Rămân aşa, cine ştie cât, şi îmi dau seama într-un târziu că lângă mine se află o fată. Doi ochi mari mă privesc de aproape. Părul ei e lung, uşor cârlionţat. E foarte frumoasă. Exact când credeam că o să vorbească, fata mă ia de mâini şi cu ochii îmi face semn: haide, că poţi!
Şerpii devin din ce în ce mai agitaţi, se încolăcesc unii peste alţii cu furie. Îi simt ca şi cum ar fi parte din mine.
Nu-i băga în seamă, nu au nici o putere asupra ta dacă nu-i hrăneşti. Nu-i hrăni cu atenţia ta. Mă uit la ea, dar sunt sigur că nu şi-a mişcat buzele.
Vocea ei are o rezonanţă ciudată, interesantă chiar, dar nu reuşesc să-mi dau seama în ce fel. Poate e acustica încăperii, m-am gândit şi am privit-o mai atent pe fată. Dacă ei sunt Îngerul şi Demonul, Ea cine e?
Dintr-o dată am simţit nevoia să ies din încăpere. De undeva din adâncul meu o forţă creşte, ca o hotărâre pe care o iei atunci când eşti pe o margine şi inevitabil lucrurile se simplifică până la alb şi negru: trăieşti sau mori. Parcă sunt un mugure pe ram care e gata să pocnească.
Haide, poţi! Ea mă priveşte în continuare în ochi, în timp ce mă ţine de mâini. Se îndreaptă uşor spre uşă, fără să mă tragă după ea.
Primul pas e copleşitor. Calc şi mă cufund în asfalt încins, asta e senzaţia. Tâmplele îmi zvâcnesc cu putere. Pentru că mă uit la ea sau pentru că mă deplasez cu greu, ţinând mâinile întinse? Sau poate că şerpii care încearcă cu disperare să mă prindă sunt de vină.
Haide! Ştii bine că poţi, pare că repetă ea, deşi buzele nu i se mişcă defel. Cireşe cărnoase. Roşii. Aş vrea să muşc cu poftă.
Mă simt din ce în ce mai eliberat, cumva entităţile amorfe şi-au pierdut din puteri. Dar se zbat în continuare într-o luptă pentru mine, trimiţând şerpi. Mulţi şerpi. Paşii îmi devin mai hotărîţi. Unul. Şi încă unul. Uşa e din ce în ce mai aproape.
Ea mă priveşte în ochi şi zâmbeşte. Acest zâmbet mi se lipeşte de retină şi rămâne acolo. Deşi ea nu a spus nimic, ştiu numele ei.
Alături, pe măsuţa de lângă pat, acele ceasului parcurg distanţa infinită dintre două secunde şi arătă o ora fixă. 3.00 am.
Sunt într-un oraş al cărui nume nu-l ştiu. Străzile poartă în ele un asfalt negru, cu trasee bine delimitate cu vopsea albă. Contrastul ăsta îmi place. Pornesc din gară la întâmplare, spre stânga. Oamenii îmi aruncă priviri curioase, dar sunt zâmbitori. Ochii le strălucesc ca şi cum s-ar bucura că mă aflu acolo, printre ei. Ajung la un pod. Are o construcţie ciudată. Prima porţiune e un bazin cu apă. Ca să pot trece în partea cealaltă trebuie să mă scufund. Doi trecători ce par a fi un fel de lucrători de întreţinere a structurii îmi confirmă că este singura modalitate.
Trag adând aer în plămâni şi fac un salt. Ating fundul şi încep să păşesc ţinând ochii întredeschişi. Zăresc undeva în faţă ceva care sclipeşte. Sau poate e reflecţia luminii prin apă. Ajung în faţa a ceva care seamănă cu o oglindă. Deschid un pic mai mult ochii, mirat. În oglindă o văd pe ea. Întind palma dreaptă. O întinde şi ea. Mişcările ne sunt sincronizate. Îmi zâmbeşte şi simt cum inima îmi bate cu putere. Simt în acelaşi timp şi inima ei. Câteva clipe mă bucur enorm de aceste bătăi la unison.
Când şoptesc „te iubesc” îmi pierd tot aerul şi parcă toată lumina din apă dispare încet. Fără să vreau, corpul mi se ridică spre suprafaţă. Simt înţepături în inimă văzând cum apa începe să-mi ascundă imaginea ei.
Stăteam întins pe nisip. Ziua era nehotărîtă încă de dimineaţă: să fie frumos sau nu, să fie frig sau să nu fie. Şi aşa mă simţeam şi eu, ca şi cum aş fi fost într-o barcă clătinată de valuri. Era acea senzaţie că vrei să-ţi recapeţi echilibrul la fiecare secundă. Şi totuşi eram între dune de nisip, cît cuprindeai cu ochii depărtarea era numai nisip. Şi un vânt cu miros de iarnă începea să ridice nisipul în vîrtejuri ameţitoare.
“Mai departe de moarte, mai departe de viaţă, mai departe de dragoste, mai departe de mine, mai departe de noi, mai departe de cei care-am fost, de cei care-am fi putut deveni. Şi cursa continuă…”(„Cursă”, Octavian Paler, Poeme)
Într-o noapte, am deschis geamul pentru aerul rece de afară şi am dat de un miros de lemne arse în sobă. Şi dintr-o dată, ca un tren rapid, o amintire m-a purtat până în munte, unde serile miros la fel, unde, de mână cu tine, pe înserat, am ieşit să ne plimbăm. Să cinăm. De fapt, poate s-a întâmplat doar în mintea mea, dar plăsmuirea a devenit atât de reală, încât acum e o amintire care mi-a devenit dragă.
Întotdeauna mi-a plăcut vântul rece, cu miros de iarnă. Acesta de azi-noapte mi-a aşternut în faţa ochilor cuvinte, rânduri. Paragrafe întregi. Parcă vîntul mi te aducea în felul ăsta. Am citit pe nerăsuflate, o dată, de două, de şase ori toate cele scrise în nisip. Şi, cumva, parcă totul era pentru mine, dar în acelaşi timp era şi pentru tine. Era un text ca un palindrom stricat: într-un sens citeam şi întelegeam că vorbeşti cu tine, iar când citeam invers vorbeai cu mine. Pe urmă, vîntul a suflat totul. M-am întors pe spate, să privesc cerul cu stele, să-mi găsesc locul în Calea Lactee.
Între timp, poate că am devenit un altul pentru tine, ca un oarecare. Pun privirile în pământ. Acolo sus, în Calea Lactee, nu luceşte nici o stea pentru mine.
E senzaţia aia când rămâi brusc fără aer în plămâni. Când simţi că tot sângele ţi se scurge din picioare şi vrei să te aşezi jos atunci, necontând că te afli în plină stradă.
Mi-aduc aminte că odată trebuia să prind un tren. Era o dimineaţă plină de ceaţă, cu miros de fum şi mergeam spre gară aproape dormind. Era un început rece de iarnă. Ningea liniştit, cu fulgi mici. Din când în când mă uitam la ceas şi vedeam cum timpul începea să nu-mi mai ajungă. Pe vremea aceea orele fixe abia intrau timid în viaţa mea. Cu cât mă apropiam mai mult de gară, cu atât paşii mei se înteţeau. Ajuns la capătul peronului, am început să alerg cu răsuflarea întretăiată. Din ce în ce mai repede.
Am traversat toată gara până la peronul unde ar fi trebuit să se afle acel tren spre care alergam. L-am văzut cum se îndepărta cu viteză. Nu mai aveam aer după atât alergat prin aerul rece şi simţeam că o să mă prăbuşesc.
Exact aşa e acum, după atâta vreme. Aceeaşi senzaţie. Încă mă trezesc nopţile la ora 4.
Pe albumul „Vreme rea”, Andrieş are un cântec extrem de frumos, intitulat „Dor de tine”.
Eram pe o bancă în parc şi ascultam ploaia. Picuri reci mi se strecurau pe gât în jos, pe sub haine. Cu ochii strâns închişi îmi imaginam că e Soare.
Dintr-un ungher se apropie tiptil o amintire/imagine/plăsmuire: suntem pe o străduţă cu vitrine multe şi pline de lumină, cu mulţi oameni trecând pe lângă noi; vrem să intrăm într-o mică librărie, dar îţi ţiuie ceva din geantă când ajungem la uşă şi renunţăm. Amintirea are o lumină caldă, ca a unei lumînări care pâlpâie într-o încăpere întunecată. Chiar dacă zâmbesc, din colţul ochiului porneşte spre propria-i pierire apă sărată. Eram ca un copil fascinat de micul orăşel, de toate vitrinile pline de lumină, de forfota oamenilor. Şi tu erai acolo, cu mine, lângă mine, visam la unison.
Pentru o clipă se oprise, parcă pentru a-mi lăsa timp să mă bucur de amintirea timidă. Apoi şi-a aruncat iar picurii să se prelingă pe gâtul meu.
Ce declic se întâmplă în noi? Care este resortul împingător spre stări de statui cu ochii privind în gol dar cu mintea totuşi plină de frământări; spre dezamăgiri, spre lacrimi, spre prăpastia în care ne aruncăm în gol doar pentru că am ajuns acolo?
Strâng mai tare pleoapele: e Soare, e Soare, e Soare…
Niciodată în trecut, nu există vreo legendă care să pomenească despre vreo Morgana întrupată cînd călătorul, ajuns la capătul puterilor, a terminat de străbătut Deşertul. Să fie acolo cu el, să fie acea Morgana care să schimbe Totul. L-a iubit Morgana suficient de mult astfel încât legătura puternică creată s-o aducă iar la Lumină în marginea Deşertului?
Călătorul visează că Iubirea depăşeşte însuşi Infinitul.
Cum de am alunecat amândoi din zilele cu soare în străzile pline de ploaie?
Îmi doresc să înţeleg de ce-urile. Cred că astea-s cauzatoare de insomnii sau oricum, de cea mai mare parte din ele.
Cum să-mi amintesc de gustul buzelor tale când a trecut atât timp? Încerc să-mi aduc aminte seara când te-am sărutat prima oară. Aproape că reuşesc, senzaţia gustului e atât de aproape.
O rafală de vânt te-a îndepărtat brusc din memorie. Mă strâng mai tare în mine, închid iar ochii: e Soare, e Soare, e Soare…
Ieri! A fost un pic de Soare. Mă întreb dacă l-ai scos tu de undeva, ca un magician care face trucuri când audienţa e neatentă. De fapt, n-am reuşit să mă bucur prea mult de el. Cum să te bucuri de Soare singur? Dar am zâmbit totuşi pentru că ştiam că îţi va face bine puţinul acela de Soare…
Acum plouă de ceva vreme. Apa se prelinge peste tot, iar eu te ţin încă în braţe, fie şi în mintea mea, cu dor nebun să fii aievea.
1. Sentiment de melancolie produs de dorinţa de a vedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferatã.
2. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă. Sursa: DEX ’98
Toată ziua m-am frământat, am vrut să-ţi scriu. De fapt, de fiecare dată aş vrea să fie o intensă scrisoare de dragoste, o scrisoare de nebunie, de dor, de frământări. O scrisoare pe hârtie.
Totuşi îmi dau seama de rezultatul mediocru. Şi mă întristez, mă înfurii pe mine, şi-mi spun că n-am să-ţi mai scriu, pentru că tu meriţi mai mult de atât.
”Erau lucruri pe care nu le înțelegeam. Le-am înțeles mai târziu, ajungând să gândesc că oamenii sunt condamnați să lupte cu viața cum s-ar lupta cu o fiară. Mi-am dorit să nu mi se întâmple și mie la fel. De asta mă îndepărtez de tine când nu te aștepți. Mi-e teamă că dragostea va muri în lupta cu banii, cu cuvintele, cu toate ale vieții.” (Cella Serghi)
E un final de an care se petrece aşa cum îl prefiguram din vară. Unele întâmplări au avut loc, altele nu. Unele lucruri mi-au ieşit cum mi-am dorit, altele nu. De fumat, de exemplu, încă nu am reuşit să mă las. Ce farmec ar mai avea nostalgia fără fumul de ţigară? Nişte vise s-au mai destrămat, altele noi s-au creat. E posibil, totuşi, să fie un echilibru în toată ecuaţia asta, dar eu încă nu-l văd. Chiar credeam că aş fi putut modela viitorul cunoscându-l dinainte? Se pare că nu. Nu de data asta. Mă simt prins ca într-o plasă, iar finalul este aşa cum îl prevăzusem. Şi nu e unul neapărat bun.
Nu ştiu dacă aceste sticle cu scrisori pe care le arunc în mare, din marginea Deşertului, ajung la tine. Poate s-a creat déjà un automatism, dincolo de memoria plină cu amintiri cu şi despre tine, de a arunca răvaşe în mare, în speranţa unui nu-ştiu-ce care să se întâmple. Simt că multe lucruri/întâmplări sunt încă într-o stare nemanifestată, nedefinită. O stare de aşteptare.
Îmi voi întoarce privirea spre interior şi voi afla.
Sigurătatea e lipsa mâinii care mângâie, lipsa fiinţei la a cărei apariţie îţi tremură picioarele şi inima ţi-o ia razna, e lipsa ascendentului în strălucirea căruia vrei să creşti, e lipsa tuturor celorlalte contexte când simţi că te înalţi.
Fiecare persoană pe care am întâlnit-o în viaţă m-a îmbrăcat cu câte puţin din sufletul ei. Cei pe care i-am iubit şi îi iubesc m-au îmbrăcat mai mult. Aşa simt.
Fiecare om e o bucăţică de puzzle pe care o aranjez în sufletul meu. Mai demult credeam că toţi pleacă. Acum îmi dau seama că nu e aşa. Ei trăiesc în mine, s-au alcătuit toţi în mine, în amintirile mele, în sentimentele mele pentru ei. N-a plecat nimeni, toţi sunt prezenţi în culori foarte vii.
Şi tot timpul apar persoane noi, iar în mine sclipeşte curiozitatea: cine e această persoană, de ce a apărut în viaţa mea, ce lucruri noi mai învăţ? Ce defecte vechi şlefuiesc?
Într-o zi mă gândeam că toţi oamenii ăştia apar datorită tumultului de întrebări din mine, din nopţile nedormite, dintr-un prea adânc de suflet. Poate chiar aşa e.
În seara asta sunt puţin trist. Dar ştiu că mâine va fi Soare şi-mi va trece.
Poate că azi trecutul s-a întâlnit cu prezentul. Viitorul poate fi imaginat, simţit, visat din nou, fără alte urme mai adânci sau mai superficiale.
Sunt Ulysse preschimbat în Icar. Nu ştiu unde mă vor purta aceste aripi. Dar zâmbesc.
Aceasta este ultima dintre nostalgii. Câte una pentru fiecare oră.
De fiecare dată când mă uit la ceas, e fix.
Ştiu, simt. Şi cu ochii plini de lumină, zâmbesc.
de Sebastian Albu ( sebastianmihail.wordpress.com )
Ce să-i mai cer când ea mă întreabă
cu gura ei care mi-a şoptit
dacă mai vreau ceva
cu ochii ei care m-au orbit
cu degetele ei care m-au înlemnit
cu sânii ei care m-au topit
cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa
(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic
fără să zic nimic)
ea mă întreabă dacă mai vreau ceva
dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost
când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ
în faţa ei
se face imediat din ce în ce mai mic
şi dispare din limbă.
Din an in an sosesc mereu la geam cu Moş Craciun. E ger cumplit, e drumul greu, da’i obicei strabun. Azi cu stramosii cant in cor colindul sfant si bun.- Tot moş era si’n vremea lor batranul Moş Craciun!- E praznic sfant si luminos in casa ta acum, ca astazi s’a nascut Hristos, e seara de Craciun! Si’acum te las, fii sanatos si vesel de Craciun! Dar nu uita: cand esti voios, române, sa fii bun!
Pe vremuri, intr-un orasel, oamenii se adunau seara sa faca muzica. Aveau saxofonist, baterist, violonist.. – in general oameni in varsta. Se strangeau laolalta pentru placerea de a fi impreuna si pentru a impartasi bucuria de a face muzica, chiar daca n-o faceau foarte bine. Pana cand, intr-o zi, au decis sa aduca un dirijor nou. Noul dirijor, plin de ambitie si autoritar, le-a spus ca trebuie sa pregateasca un concert extraordinar si a inceput sa elimine din vechii muzicanti, in locul lor angajand muzicieni profesionisti. Concertul a avut loc, numele lor au ajuns in ziar, asa ca au hotarat sa se mute intr-un oras mai mare si sa cante acolo. Dar unora dintre cei mai in varsta li s-au umplut ochii de lacrimi si au spus: “Era atat de minunat pe timpuri, cand faceam lucrurile gresit, dar ne bucuram de ele.” Exact atunci, cumva ca o a doua sansa, la Maastricht, in Olanda, intr-o familie de muzicieni, vine pe lume micutul Andre. Andre Rieu. Era in prima zi a lui octombrie 1949. Si visul lui era sa adune oamenii laolalta pentru placerea de a fi impreuna si pentru a impartasi bucuria muzicii. Incepe sa studieze vioara la varsta de 5 ani, iar 38 de ani mai tarziu sustine primul spectacol impreuna cu orchestra infiintata de el. Insa abia peste inca sase ani incepe nebunia, odata cu albumul “Strauss&Co”, piesa The Second Waltz ( Waltz No.2 from Jazz Suite No.2 by Dmitri Shostakovich ), urcand repede pe primul loc in topul Hit 1oo, este piesa care il va consacra le nivel mondial. Andre este invitat sa tina concerte in toata Olanda, apoi in alte tari, pe alte continente. Muzica lui nu se adreseaza elitelor, spectacolele lui nefiind considerate concerte de muzica clasica, lipsind formalismul, eticheta si scrobeala impuse, in general, de astfel de evenimente. La spectacolele lui vin atat oameni in frac si cu papion la gat, cat si oameni in tricou sau pulover. La spectacolele lui se danseaza, se rade, se canta, el si orchestra reusind sa transmita atata bucurie, incat e imposibil sa nu vrei sa mai retraiesti momentul. Cine a trait asta o data, stie ce spun – nu se mai satura niciodata, e iremediabil vrajit. Andre creeaza dependenta fara a fi in niciun fel nociv. Visul sau s-a implinit: el a reusit sa redea oamenilor placerea de a fi impreuna si a impartasi bucuria muzicii pe care o interpreteaza. Si a implinit si visele atator oameni! Unul dintre ele, “The Waltz must go on”, a fost visul unui tanar de 19 ani ( acum Sir ) – Anthony Hopkins, atunci cand el a compus un vals. Acum, 40 de ani mai tarziu, visul lui s-a implinit: Andre Rieu a aranjat cu succes aceasta piesa si “And the Waltz goes on” poate fi ascultata astazi, 1 octombrie, la Viena, in cadrul celui mai mare spectacol Andre Rieu de pana acum, unde invitat de onoare va fi chiar Sir Anthony Hopkins. De ziua lui, Andre ne va face tuturor acest cadou minunat. Multumim, Andre, ii multumim lui Dumnezeu ca existi si ca ne faci, prin muzica ta, viata mai frumoasa! Multi ani fericiti, Andre Rieu!
