Archive for Iunie, 2010


Mai jos de 5?


Cutiuta cu miracole, ep. 4…

Mai jos de 5?

Pe asta nu voiam s-o povestesc curand… Dar pentru ca mi s-a atras atentia ca miracolele povestite pana acum nu sunt chiar miracole, ci interventii destul de comune ale Divinului, lucru cu care sunt total de acord, ma conformez.

Sunt fumatoare. Nu neaparat in stricta cauzalitate, am si o dantura destul de sensibila. Din cand in cand, ma mai dor maselele. In general, cand vine noaptea. Din cand in cand, ma trezesc ca nu mai am tigari. Ghici cand? Tot noaptea. Si s-a intamplat odata, ca cele doua momente  – durerea de masea si lipsa tigarilor – sa coincida. Ei, nu era chiar noapte – in jur de ora 23.00, si stiu exact ca era pe ca 29 noiembrie pentru ca a doua zi  era Sf. Andrei si urma sa plec intr-un pelerinaj la Pestera din Dobrogea. Ies val vartej din casa cu directia unei farmacii Sensiblue care pe atunci inca mai avea bunul obicei sa functioneze non-stop.
Era pe o strada paralela de blocul meu, ajung in mai putin de 5 minute, imi iau Nurofen, apoi o cotesc pe inca o straduta si ajung la chioscul din capatul blocului de unde imi iau de obicei tigarile nocturne. Cer si o Fanta la jumate’ ocazie cu care raman datoare 50 bani.
-Nicio problema, vecina, maine seara! – ma incurajeaza vanzatoarea.
-Multumesc. Vanzare buna!
O iau spre scara blocului si din cate imi sesizeaza vederea periferica inca vreo 2 omuleti de-ai zonei presupun, asteapta sa-si ia bere la chiosc in urma mea. Blocul are 3 scari, eu stau la ultima ca distanta de chiosc, in cateva secunde intru pe aleea din fata intrarii. Ajung la usa, intru in casa scarilor, fac stanga si cum liftul ramasese unde l-am lasat cu 7 minute in urma, urc in el. Din urma insa pare sa mai vina cineva dupa zgomotul usii. Trag doar usa exterioara, nu si pe cele doua glisante din interior, asteptand sa apara si vecinul. Chestie de bun simt, blocul are un singur lift la 10 etaje si mie una nu-mi place sa o stearga cineva din fata mea cu lift cu tot. Asadar astept. Usa din dreapta holului se deschide si vad un individ cum intra, vede liftul in care eu astept cuminte (usa exterioara era cu un geam transparent pe mijloc) si are o secunda de ezitare. Probabil amabilitatea e un lucru rar. In fine, urca si el.
– Mai jos de 5? Intreb eu inainte de a apasa butonul
– Nu.
Urcam. Eu in dreapta, el in stanga.
Un etaj, doua, trei… Individul face un pas, se apropie de usa si ma trezesc ca o deschide fix intre etaje. Raman perplecsa, privind betonul din fata, prima idee care imi vine in cap e de fapt o senzatie… de cripta. Individul m-a cuprins deja cu mana dreapta pe dupa gat, cred ca imi zice sa nu tip. Imi mai ia o fractiune de secunda sa realizez ce mi se intampla cu adevarat. Am nevoie de un miracol.. tocmai de la Dumnezeul cu care ma cert de cativa ani, drept pentru care primele mele ganduri nu sunt “Doamne ajuta!”, sau “Ajutor, Doamne!”, ci “Nu pot sa cred ca-mi faci una ca asta!!!”
Nu am timp sa gandesc macar, gatul mi-e prins ca intr-o menghina, il vad cum impinge usa la loc si apasa butonul de parter. Betonul criptei dispare, parca respir, incep sa sper. Daca ma scoate din lift voi avea timp de reactie jos. Dar ce vrea omul asta?!
– Nu am niciun ban la mine, ingaim eu incercand sa nu-mi tremure vocea si sperand totusi ca obiectivul e jaful si nu violul.
– Nu despre asta e vorba, zice el dupa o secunda de tacere (ori perplecsitate).
Ciudat, vorbeste civilizat si undeva in strafundurile vocii simt o nuanta de respect
. Probabil aberez de frica.
“Nu este corect. Vrei sa scapi de toate raspunsurile pe care mi le datorezi!!!…

Am nevoie de un miracol! Gandurile gonesc cu viteza luminii, timpul parca s-a dilatat si liftul coboara cu incetinitorul. “Mai bine un caine viu, decat un leu mort!” imi vine in cap o fraza citita de curand. Dorin!!! Doriiiiin!!!!  Ma trezesc ca urlu in gand catre toate lumile vazute si nevazute cu tinta spre un maestru a carui carte o citisem cu 2 saptamani in urma …caruia ii luasem un interviu si care nici macar nu ma convinsese ca ar fi mare branza la acel moment. Inca nu credeam ori stiam toate cate zicea el in carte, dar pur si simplu asta mi-a venit in cap in timp ce ma codeam cum sa-i zic lui Dumnezeu ca sa ma ajute fara sa-mi sifonez orgoliul. Parter.
– Sa nu-mi faci vreo figura ca-ti iau gatul, imi sopteste atacatorul meu la iesirea din lift. Ma taraste pe langa apartamentele de la parter spre usa de iesire. Abia acolo e holul si usa cu interfon. Oh, nu: becul de la intrare e stins, desi mai devreme functiona.
Ma tine in continuare cu dreapta de dupa gat si trasa spre el. Mana stanga o are in buzunar. Am trei secunde sa ma impac cu Dumnezeu. Intelege ca nu-mi poti face una ca asta! Ma apleaca odata cu mana dreapta cu care apasa butonul de deschidere a usii. Haul negru se deschide in fata mea odata cu usa si presupunerea ca afara il mai asteapta cineva, altfel nu-mi explic de ce am iesit din lift. Doamne-Dumnezeule, FA ceva! Ma las in continuare in jos si ies din stransoare. Spontan, de ma surprind si eu!
– Ajutoooor! urlu eu relativ tare desi stiu ca nimeni nu se va baga, chiar daca ma aude. Cred ca e primul ajutor din viata mea, spus nu numai cu voce tare, dar si la nivel de gand.
Mana stanga a individului sare din buzunar spre zona rinichilor mei, in timp ce antebratul lui drept  imi aterizeaza pe gura. Ma dezechilibrez, ma duc pe spate cu mainile fandand prin aer, dar ceva ma ajuta sa sfidez gravitatia si revin vertical, la tanc cat sa-i intrezaresc privirea terifiata si modul cum o zbugheste pe usa lasandu-ma balta.
Realmente raman cu gura cascata privind cum o coteste in goana pe alee si dispare in noapte. Usa se inchide singura si parca tot cu incetinitorul.
OK, ce-a fost asta?!! Tremur. O iau spre lift, descopar cu uimire ca in mana dreapta am in continuare Fanta la jumate’. Ajung in casa. Imi iau o moaca neutra in caz ca dau nas in nas cu frate-miu care e in interior; din fericire e la TV, asa ca ma trantesc pe un scaun in bucatarie si gandesc. Gandesc. Si fumez. Revad cripta din lift, dar mai ales faza finala de la iesirea din bloc. Omul ala a fugit speriat. Nu cred ca de la tipatul meu. Si nici macar nu mi-a facut nimic. Aaaa, ce ciudate au fost toate miscarile alea… Cum de mi-a dat prin cap sa ma las in jos si sa ies pe dedesubt de sub bratul lui? Si de ce nu a lovit cu dreapta? Rememorez in gand miscarile. La un moment dat ma ridic si incerc sa le reconstitui dinamica. Nu inteleg cum de m-am lasat atat pe spate si n-am cazut. Ah, a coincis cu momentul cand el m-a lovit in rinichi si  asta a franat caderea cumva. Ar fi putut sa preia controlul, dar a fugit mancand pamantul. Ii revad chipul in semiintuneric. Stranie imagine. Reiau momentul de cateva ori cu senzatia clara ca-mi scapa ceva. Frica a lasat de mult loc fascinatiei de a intelege. Pfu, ce intamplare! Am scapat, dar cum am scapat? Mai ma misc de cateva ori si hotarasc sa incetez pentru ca incepe sa ma doara spatele si mi-am cam sucit gatul. Maseaua nu ma mai doare de mult, evident. Mai ca ma pufneste rasul: patesc ca in bancul cu politistii si reconstituirea… adica scap la momentul atacului, dar ma faultez la reconstituire.
Aiurea, e adrenalina care se duce si incep sa simt ceea ce n-am simtit atunci. Ma duc in baie sa ma privesc in oglinda. Fata e ok, nicio zgarietura, desi imi simt buza usor umflata; ochii mei frumosi sunt fiorosi si inca scot scantei, ridic bluza dar nu reusesc sa-mi vad prea bine salele, drept pentru care ma catar pe cada si ma privesc in oglinda. O taietura superficiala, oblica, de cativa mm:
– Dumnezeule,  pare ca fost un cutit!
Dar lama s-a oprit undeva intre cer si pamant…
Epilog 1
N-am mai ajuns a doua zi in pelerinaj la pestera Sf. Andrei, desi mi-l platisem. N-am mai ajuns nici pana azi… Cateva zile am tot rumegat intamplarea sau la fel de bine se poate spune ca intamplarea m-a rumegat pe mine. Scapasem, dar eram revoltata ca mi s-a intamplat asa ceva. M-am bucurat ca am scapat, m-a fascinat acel final neelucidat, dar nu i-am putut multumi lui Dumnezeu pentru ca El ma bagase in acea poveste al carui sens nu l-am priceput mai deloc.
O vreme am mers pe scari, o vreme n-am mai urcat cu altcineva in lift chiar daca era ziua in amiaza mare si oamenii deloc fiorosi… O vreme am facut faza aia urata cu inchis usa in nas la altii si urcat singura (uneori ma strambam in oglinda: “Acum esti multumit ca ma comport ca o tampita?”) si dupa inca o vreme… mi-a trecut.

Epilog 2
Tin minte ca pe 4 dec m-am dus la Dorin. Culmea, programarea o facusem chiar in dupa amiaza zilei cu “intamplarea din lift”, dar aveam altele care ma ardeau si care voiam sa-mi fie lamurite de maestru, nu asta… In fine, oricum a fost si aia o intalnire cu peripetii, m-am dus bou si-am venit vaca sau invers… dar cert e ca la un moment dat am facut referire la faza cu liftul (nu i-am spus niciodata ca m-am apucat sa urlu dupa el prin astral)  si am intrebat spasit:
-Ai idee daca ar trebui sa ma mut de acolo?
– Lasa, ca aluia nu-i mai trebuie! veni imediat replica lui Dorin, deloc explicatoare.
– Stiam eu! m-am trezit ca raspund zambind.

by ciripry

Perla


 Perla este o podoaba fascinanta. Cu atat mai fascinanta, cu cat ea nu apartine universului mineral, ci lumii vii, alta decat a omului. Nascuta din truda scoicii de a inlatura un graunte de nisip ce patrunde  in cochilia ei, Perla este simbolul hazardului si al rabdarii. Pentru a inlatura grauntele de nisip, scoica il inveleste in straturi fine si succesive de sidef. Dupa ani de truda, apare Perla. Cu cat ramane mai mult timp nedescoperita in adancul apelor, cu atat sideful Perlei este mai gros si reflexele sale sunt mai puternice. Inchisa in scoica aflata in adancul apelor, greu accesibila fiind, Perla reprezinta simbolul cunoasterii ascunse. Si, pentru ca nicio Perla nu seamana cu alta, ea este si simbolul originalitatii, al individualitatii. Perla se aseamana foarte mult cu omul. Nascuta din durerea scoicii care incearca sa inlature grauntele de nisip, Perla e si simbolul suferintei creatoare, al existentei umane in general.


 Din inaltul Cerului, Luna priveste catre Pamant. Vede rautatea noastra, suferintele noastre si, cand acestea i se par de nesuportat, incepe sa planga. Cazute peste ape, lacrimile ei sunt prinse de scoici in cochilia lor si, in noptile cu Luna Plina, din aceste lacrimi, se nasc Perlele. Din cand in cand, in anumite nopti,  nestiute de nimeni, scoicile se deschid si urca la suprafata pentru a lasa Perlele sa primeasca din nou lumina Lunii. Astfel, cu fiecare urcare, Perlele devin mai stralucitoare si mai pretioase.


 Cand nu ti se intampla nimic, esti foarte aproape de fericire, dar nu stii. ( Claude Carignel )


 Cautam cu totii fericirea, dar fara sa stim unde, asemenea betivilor ce incearca sa ajunga acasa, stiind vag ca e pe undeva pe acolo.. ( Voltaire )

Art painting



  Nu conteaza unde privim daca stim sa vedem. ( Ashlie Stelly )

PAINTING TUTORIAL



 Piatra Soarelui leaga radiatia solara din miezul zilei de cea a stelelor din miez de noapte si o aduce in viata terestra, fiind un partener ideal in meditatia solara. Plasata oriunde pe corp sau tinuta in mana, in sedintele de cristaloterapie, in meditatie sau numai purtata ca podoaba, ajuta la conectarea cu sursa interna de Lumina. Actionand cu puterile regeneratoare ale Soarelui, are un deosebit efect benefic in zona plexului solar, fiind cu succes utilizata pentru usurarea emotiilor. Fiind o piatra de natura alchimica, Piatra Soarelui ajuta in transformarea si in transmutatia oricarei energii si informatii care nu lucreaza in armonie cu legile Luminii.


Un om moare cu adevarat numai atunci cand amintirile noastre despre el mor si ele.  Cine mai traieste astazi: Einstein sau Teoriile lui? Leonardo sau Gioconda? Scriitorii sau gandurile lor asternute pe hartie si care asteapta sa reinvie prin simplul mecanism al cititului? Bunicii, tata sau amintirile mele despre ei? Constiinta noastra si trupul gazda dispar o data cu moartea. Doar ce facem – memorabil sau nu – ramane. – Ramane in mintile celor de dupa noi. Dupa moarte, omul ala traieste inca, in tine, in amintirile tale si, de acum, cel mai probabil, te va forta sa-l ajuti sa se salveze, va incerca sa iasa din tine, ca macar sub forma informationala, sub forma amintirilor sa mai traiasca un timp, timpuri ori jumatatea unui timp. Marcel Proust credea in memoria involuntara: o singura inghititura dintr-o madlena te poate purta inapoi, in copilarie, pe vremea cand toti care nu mai sunt astazi aici, inca mai traiau. Uite-i chicotind sub dudul batran, ori la umbra ciresului, la o cafeluta cu caimac si o dulceata de cirese amare, ori langa un pahar aburit de apa rece abia scoasa din fantana – pahar in care troneaza, maiestuoasa, o lingurita de argint, plina-ochi cu serbet de trandafiri. – Primul care s-a dus a fost bunicul. Pe el l-am iubit cel mai mult si, dupa ce el s-a dus, nimic n-a mai fost la fel. El tinuse fraiele familiei si, fara el, totul s-a destramat, de parca nimeni n-a mai stiut cum sa traiasca, unul cu celalalt, in lipsa lui. La cativa ani dupa el, s-a stins si bunica – i-a supravietuit ceva, avand in vedere cat de dependenta era de el! Acum s-a stins si tata.. – Sub dudul batran si sub ciresul parguit am sezut la priveghi, cu Moartea alaturi. N-a fost nici dulceata de cirese amare, nici serbet de trandafiri, iar cafeaua parca n-avea nici caimac, nici acelasi gust bun din amintirile mele. Nici apa din fantana nu mai era atat de buna si parca nici atat de rece, insa s-au depanat amintiri.. Mi-am amintit cand, copila fiind, ca sa-l determin sa alerge cu mine si sa ma antreneze, i-am cumparat din economiile mele o pereche de tenisi foarte frumosi, turcoaz. Si, dupa ce-mi lasase impresia ca nu l-a atins deloc gestul meu, l-am surprins probandu-i pe ascuns. Imi amintesc fastaceala lui cand s-a vazut descoperit. Nu i-am spus nimic atunci, dar am zambit, intelegand ca nu era numai ce dezvaluia a fi. N-a alergat niciodata cu mine, nu m-a antrenat si nici tenisii nu i-am mai vazut de atunci. Dar, mai tarziu, peste ani, am aflat ca incalta tenisii aia turcoaz la el la munca – o munca destul de periculoasa, la inaltime – considerandu-i un fel de amuleta-talisman, un portbonheur: atunci cand ii purta, nimic rau nu i se putea intampla.


 Un motan batran vede un motanel alergand dupa propria-i coada si-l intreaba:

De ce faci asta?

Motanelul raspunde:

Am invatat ca lucrul cel mai bun pentru o pisica este fericirea si ca fericirea este coada mea. Asa ca alerg dupa ea: cand o s-o prind, o sa fiu fericit. 

Privindu-l amuzat, batranul motan zice:

Fiule, si eu am luat aminte la treburile universului…si am inteles ca fericirea sta in coada mea. Dar am observat ca de cate ori alerg dupa ea, ea fuge de mine, iar cand imi vad de treburile mele vine cuminte dupa mine, oriunde m-as duce.

  Nimic pe lume nu indeparteaza mai tare fericirea dacat efortul de a o gasi.

Istoricul Will Durant povestea cum a cautat fericirea in cunoastere, gasind doar deziluzia. Apoi a cautat-o in calatorii, care nu i-au adus decat oboseala. In bogatie, unde a gasit discordia si grijile. A cautat fericirea in scris, dar rezultatul a fost epuizarea. Intr-o zi a vazut o femeie intr-o masina mititica, asteptand cu un copil adormit in brate. Un barbat a coborat din tren, s-a apropiat si a sarutat bland femeia si pe urma copilul, foarte usor, ca sa nu-l trezeasca. Familia a plecat cu masina, lasandu-l pe Durant cu revelatia adevaratei naturi a fericirii. (autor necunoscut)

P.S. Cum sa fii fericit:

Cufarul Monicai

Eficienta talismanelor


  In 2004, psihologii de la Universitatea din Hertfordshire, in apropiere de Londra, au studiat eficienta talismanelor aducatoare de noroc si au descoperit ca obiectele norocoase chiar functioneaza (aviz scepticilor!). Pe parcursul studiului, cercetatorii au cerut unui numar de 100 de persoane sa poarte cu ei un banut norocos si sa urmareasca daca apar schimbari in viata lor . Dupa aceea, ei au incercat sa determine din punct de vedere statistic influenta obiectului aducator de noroc, facand o comparatie cu persoanele care n-au purtat astfel de obiecte. Astfel, ei au descoperit ca talismanele nu influenteaza evenimente care stau sub semnul hazardului, precum castigul la loterie, ci ca-i fac pe cei ce le poarta SA SE SIMTA MAI NOROCOSI. Aproape toti subiectii s-au simtit mai increzatori, mai protejati, mai optimisti in legatura cu viitorul, astfel ca, la incheierea studiului, 70% dintre participanti au ales sa continue sa poarte banuti norocosi. 😉


  • Unul dintre cei mai populari zei ai vechilor romani era Bacchus, zeul vitei-de-vie. Jumatate om, jumatate zeu, Bacchus se simtea mai apropiat de oameni. Lor le-a oferit in dar secretul fabricarii vinului, iar oamenii il cinsteau cum se cuvine, in lungi petreceri, mai ales la inceput de toamna, cand zeul se intorcea pe pamant, pt degustarea primului vin al anului. Se spune ca, intotdeauna, zeul venea sa petreaca alaturi de oameni, dar, pt asta, oamenii trebuiau sa respecte o dorinta anume a zeului- sa bea doar din cupe de ametist, deoarece ametistul amintea zeului de o poveste de dragoste, sfarsita tragic din vina lui si a excesului de vin. Demult, Bacchus fusese indragostit de o frumoasa nimfa , pe nume Amethyste. Dar. pt ca nimfa nu-l iubea si l-a respins, zeul- ametit de vin si dornic de razbunare- a prefacut-o in stanca. Nemaiputand apoi schimba nimic, cu toata puterea lui zeiasca, Bacchus, cuprins de regrete, si-a spart cupa de vin de stanca si si-a promis sa nu mai bea niciodata pana la uitarea de sine. Stanca a capatat atunci culoarea violet-rubinie a vinului. Atinse de ea, alte pietre se transformau si ele, pe loc, in ametiste. Cum termenul grec amethystos inseamna cel-ce-nu-e-beat, a bea din cupe taiate in ametist echivala cu a ramane mereu lucid, a nu bea, de fapt, peste masura.  Povestea ametistului trimite la cumpatare, piatra fiind intotdeauna asociata cu dreapta masura, cu refuzul excesului. In simbolismul culorilor, violetul este chiar simbolul luciditatii, al moderatiei, al faptelor gandite, nu dictate de impuls, fiind lumina interioara care alunga gandurile negative. Piatra de ametist simbolizeaza claritatea spirituala si intelepciunea, puterea de a ramane lucid in fata tentatiilor vietii. In Evul Mediu, ametistul era purtat de inalta ierarhie a Bisericii Catolice, pt a le aminti acestora ca betia puterii e la fel de periculoasa ca si cea data de vin. In plus, purtarea unui inel cu ametist semnifica umilinta si modestia, virtuti crestine prin excelenta. Renuntarea la orgoliu si supunerea fata de o autoritate- a carei suprema ipostaza e Dumnezeu- reprezinta un alt inteles simbolic al ametistului. El mai simbolizeaza altruismul, sacrificiul in favoarea altora si jertfirea eu-lui. Fiind pus in relatie cu cea de-a 7a chakra- sanctuarul spiritului si poarta intelesurilor superioare- virtutile ametistului se leaga de semnificatiile lui de ordin spiritual si religios. In plan mental, favorizeaza capacitatea intuitiva si meditatia ce are ca scop apropierea de Dumnezeu. Deschide caile pt intelegerea lucrarii divine si stimuleaza devotiunea religiosa. Pastrand limpede gandirea,ea ofera o judecata sanatoasa si echilibrata. Faciliteaza meditatia, temperand excesele si tendintele extreme, dar pastrand intacta capacitatea de sacrificiu a sinelui pt ceilalti sau pt apropierea de divinitate. Favorizeaza, de asemenea, perceptia extrasenzoriala, insufla o viziune mai larga asupra vietii, schimba conceptiile invechite, gratie energiei transformatoare aflata-n ea. Mai e recomandat pt intelegerea mesajelor pe care omul le primeste in vise si- plasat sub perna- alunga insomnia. Pe plan fizic, ametistul e utilizat ca purificator, eliberand organismul de energii negative si facilitand renuntarea la placerile care creeaza dependenta ( alcool, tutun etc. ) Piatra de ametist trebuie purtata sau plasata in medii in care exista persoane dezagreabile, care irita sau provoaca teama, deoarece densitatea foarte ridicata a vibratiilor ei actioneaza ca un perete protector, neutralizand energiile negative. Utilizat, in general, pt calmarea stressului si a nervozitatii, nu trebuie oferit persoanelor hiperactive, ori autistilor si schizofrenicilor. Ca zodie, e recomandat nativilor dotati cu talent si capacitatea de a reusi ce-si propun, dar lipsiti de perseverenta- Rac, Pesti-, dar si semnelor care tind sa vada viata-ntr-o lumina prea concreta- Capricorn, Fecioara.

Omul invizibil…


Mie imi place in cutiuta cu miracole, asa ca iata o noua povestire.

Mana sus cine a facut facultatea in Bucuresti si apoi a decis sa ramana in urbe, ca daca se intoarce in provincie, nu are niciun viitor! Mana sus cine a facut tranzitia de la costurile statului in Regie la sumele astronomice ale inchirierii unei garsoniere sau apartament cu doua camere. Asa… voi astia, stiti cum sta treaba. Pentru ceilalti spun doar ca-i naspa, si pana iti gasesti job-ul ideal pare ca totul e impotriva ta. Banii la limita sau mai mult ioc. Drept pentru care ma trezesc ca urc in tramvai fara bilet. Diferenta fata de acum si prima luna de facultate e ca intelesesem ca totul se plateste. Cat merg 8 statii prin efractie cu tramvaiul 5 care vine din Pipera, am timp sa povestesc de inceputul prieteniei mele cu RATB-ul…

Pe atunci foloseam exclusiv linia lui 16 care avea si traseul in cerc pe la Sf. Vineri. Prima data nu mi-am luat bilet ca n-am gasit la timp ghiseul unde se vindeau, venea 16’le si nu stiam cat va dura pana apare urmatorul, nu se cadea sa intarzii la facultate chiar din prima zi. Am urcat si gata.  Nu stiu ce-a fost in mintea mea, dar am mers relax pana la Unirii. Seara cand ma intorceam de la cursuri era inchis la bilete. Am mers fara nicio mustrare de constiinta. A doua zi cred cred ca mi-am luat un bilet, dar am uitat sa-l compostez. Seara nu avea rost ca nu umblau controlorii… In urmatoarea perioada am fost convinsa ca treaba asta cu cei care iti cer biletele la control e doar un mit urban. Realmente am mers fara niciun stres si nici nu intelegeam de ce se agita unii sa-si ia abonament sau bilet. Pur si simplu am experimentat sa vad cat tine. Fix cand se implinea o luna de zile de cand practicam sportul asta, s-a intamplat fatalitatea: biletul dvs., va rog! Teoriile mele s-au spulberat intr-o clipa. Nu aveam de ce sa mint sau sa ma milogesc, m-am declarat in ilegalitate si am scos buletinul sa le dau datele. Stiti cat a fost amenda? Exact cat pretul abonamentului pe o luna, nici mai mult nici mai putin, drept pentru care mi s-a parut foarte corect ce mi s-a intamplat. A doua zi mi-am facut abonament. Si am incercat pe cat posibil sa nu mai circul ilegal daca nu era cazul.
Tot in cadrul prieteniei mele cu RATB-ul intra si exercitiile de dezvoltare a intuitiei. Cum pe atunci nu umblau in ‘uniformele’ care azi ii dau de gol, incercam sa-mi dau seama dinainte care si cati sunt. E adevarat ca simtul asta de detectare a controlorilor se ascute considerabil cand nu ai bilet, dar eu m-am antrenat treptat, calm, cu abonamentul in buzunar. Un alt moment important al relatiei mele cu transportul bucurestean in comun a fost prin anul doi de facultate cand in camin am facut cunostinta cu niste misionari crestini. Baptisti per total, nu le zic pocaiti ca lumea a inghitit etichetarea asta in mod eronat. Eram cu unul intr-o zi si dupa ce urcam in 601 sa ne duca spre centru, vad ca scoate un snop de bilete si le composteaza dintr-un foc. Il privesc nedumerita, ii reamintesc ca eu am abonament si il intreb de ce a compostat atatea bilete.
– Aveam o datorie la RATB.
– What?!!
… ca am mers fara bilet saptamana trecuta!
Il privesc si mai nedumerita, mai sa ma intreb daca nu cumva cititul Bibliei dauneaza grav sanatatii mentale… noroc ca isi continua explicatia:
– Uite, eu iau toate lucrurile ca fiind de la Dumnezeu. Si cand a trebuit sa urc fara bilet, i-am promis ca o sa compostez data viitoare ce am consumat atunci, cu rugamintea ca El sa ma ajute sa nu primesc amenda. Trebuia sa ma tin de cuvant.
–  Aha, si functioneaza?
– De fiecare data.
– Pai si ce nevoie are El sa-i returnezi biletul? Nu mai bine aprindeai o lumanare la biserica, in contu’?…
– Trecand peste faptul ca noi nu aprindem lumanari, asta nu compensa paguba facuta RATB-ului: era ca si cum L-as fi facut partas la ilegalitatea mea.
– Tu crezi ca  orice e ilegal e automat si pacat?!!
– Dumnezeu n-ar fi lasat  o lege daca…
– Ma lasi?…
Si l-am lasat.. eu pe el, si el pe mine, dar povestea am tinut-o minte si chiar daca n-am recunoscut, in adancul meu i-am apreciat atitudinea.

Mda, amintirile studentiei. Recurente intotdeauna in perioadele dificile de dupa facultate cand incerci sa-ti iei viata in maini si simti ca e aproape imposibil. Ca acum. Am ramas fara niciun ban, chiar n-am avut cu ce lua bilet, ca daca aveam luam metroul sa ajung in 20 minute, nu intr-o ora cat fac pe suprafata. Tramvaiul e aproape gol, sunt pe la mijloc, vad vreo trei oameni in fata si mai zaresc inca doi in spate. Chiar nu-mi place sa merg fara bilet, dar n-am avut de ales. Iar ultimul lucru care lipseste moralului meu si asa la pamant e un moment de ala penibil cu controlorii care ti se adreseaza cel putin ca unui recidivist. Asta daca nu esti tigan. Pe aia ii lasa intotdeauna in pace si-si varsa naduful pe cei ‘mici’. Iar daca ai bafta sa fie o controloare si nu un controlor, ala esti!
Mai am cinci statii.  Ghinion. De pe refugiu, patru fiorosi urca drept pe usa din fata. Mai urca doi la mijloc si e clar ca au mai urcat cativa prin spate din moment vorbesc intre ei de la un capat la celalalt al vagonului. Controlori toti. Foarte controlori. In viata mea n-am vazut atatia la un loc, probabil e depoul aproape sau schimba tura… Poate doar merg o statie si nu se apuca de controlat bilete… Poate… Nu, deja unul dintre ei verifica abonamentul unei doamne si ceilalti se deplaseaza spre restul de calatori. Suntem oricum mai putini decat ei. Habar n-am ce-o sa le zic afara de faptul ca n-am un ban. Nici de bilet, nici de spaga, nici de amenda. Nici macar chef sa le explic ceva nu am. Chiar nu merit faza asta. Si Tu stii asta! Da, recunosc, am si falsificat odata pe cand stateam inca in camin un abonament RATB sa-i prelungesc valabilitatea.. OK, doua sau trei, ca a iesit foarte credibil si am mai avut cereri… da’ acum… Nu-mi fa o asemenea faza. Te rog! O sa-Ti compostez un bilet cu prima ocazie, dar fa cumva sa scap!!

Ce sa scap? trei controlori sunt deja langa scaunul meu. Sunt langa scaunul meu, dar trec mai departe fara sa schiteze macar un gest. Trece si urmatorul. Aud in spate cum cere biletul cuiva. Probabil m-am facut mica si nu ma mai vede nimeni. Ma uit la scaun, proportia e aceeasi, dimensiunile mele nu s-au schimbat. OK, atunci am devenit invizibila printr-un miracol. Misc un ochi si ma zaresc prin fereastra… Probabil invizibila pentru ei. Cred ca nici nu mai respir de emotie. Inca o statie. Gloata coboara. Eu mai am de mers, dar nu mai am nicio problema: sunt in legalitate.

…Peste cateva zile am compostat cele mai dragute 3 bilete RATB din viata mea: unul pentru calatoria in curs, unul datoria la RATB si cu unul I-am facut Lui cinste! 🙂
Aaaaa, esti sigura de asta?
Foarte! De ce?
Dumnezeu inseamna Sfanta Treime, ar fi trebuit sa-i faci cinste cu  bilete pentru TREI persoane…
–  Aaaaa…  Ma lasi?!!

by ciripry


Piatra Alba


Piatra Alba sau Povestea Continumei

Inceputul oricarui lucru este NIMICUL. Eu sunt Continuma. Sunt o piatra.Te-ai obisnuit sa ma privesti fara sa ma vezi, de aceea iti par banala. O piatra comuna, un nimic!.. zici tu…si ma calci in picioare, fara macar sa te gandesti ca ar putea sa ma doara. Ma strivesti sub nepasarea pasilor tai pentru ca ai uitat….
Pe amandoi ne-a nascut Nimicul. Priveste-ma! Priveste-ma ca si cum ai privi un cer limpede, fara nicio pata pe albastrul sau infinit. Acesta e Nimicul. Ia-ma’n palma ta, fa-ma piatra ta si eu am sa te nvat ceva. Nu sunt deloc grea, nu’i asa? Greutatea mea e greutatea experientelor tale, trecutul tau, cunoasterea ta – mult prea putine pentru a rezolva problemele existentei, ale Eu-lui ori ale vietii, nu’i asa?
Eu sunt masura ta – trecutul, prezentul si viitorul tau. Priveste’n fata: ce spatiu infinit de strabatut! Daca privesti in urma… hm, ce spatiu infinit unde nu te vei intoarce! Iar tu… priveste-te pe tine acum! – ce spatiu mic in imensitatea Timpului! Te simti atat de insignifiant! Te simti nimic acum, asa e? Eu sunt aici acum pentru a’ti spune… Asculta-ma! Eu sunt potentialul absolut, nemanifestat inca, dar care contine Totul in sine. Intalneste’te’n mine cu destinul tau! Eu sunt si Poarta si Puntea, si Inceputul si Sfarsitul, Plecarea si Reintoarcerea. Priveste’ma, simte’ma…Sunt miscarea in nemiscare, e plin acest gol, energia primordiala o s’o afli toata’n mine! Cauta-mi esenta si foloseste’o pentru propriul tau bine interior! Atingandu-ma pe mine, te atingi pe tine, atingi fiinta magica, spirituala din tine. Asculta-ma..! Auzi in mine vocile Batranilor soptindu’ti Taina? Priveste’ma, asculta’ma, atinge’ma si simte’ma.. Din mine provin toate si tot in mine toate se intorc. Eu sunt Continuma. Da, poti sa ma numesti cum iti doresti. Cand imi vei incredinta problemele si grijile tale, voi fi Piatra Grijilor. Cand imi vei incredinta visele spre implinire – Piatra Viselor. Si tot asa, voi fi, pe rand: Piatra Protectiei, Piatra Cunoasterii, Intelepciunii, Schimbarii, Adaptarii, Smereniei, Impacarii, Iertarii, Iubirii, Abundentei, Purificarii. Pot fi Piatra Motivationala si Creationala, Piatra Prieten, Piatra Veseliei, Piatra Vraci, Piatra Prosper/Prosperia a prosperitatii.. Sonoritate e in tacerea mea, apropiere si retragere, vidul umplut si inaltimea’mi e adancime. Uratenia mi’e frumusete, saracia’mi bogatie, slabiciunea’mi putere.
Eu sunt Continuma, poate ca-s Piatra Ta!


Si cum Piatra Alba a fost subiect comun, iata mai jos si varianta 2

Piatra Alba by Ciripry

Nu-mi mai aduc aminte cand m-am trezit.  In jur totul parea sa cante si sa curga. Am luat-o si eu la vale impreuna cu  fratii si surorile mele. La un moment dat structurile nostre s-au amestecat. Eram armonie. Si curgeam in primele acorduri ale unei noi nasteri. Din cand in cand si altii ni se alaturau. Apoi dupa o vreme unii se desprindeau spre alt suvoi. Nu ne luam la revedere, ci doar ramas bun. Stiam ca o sa ne mai intalnim candva, departe. Nu conta cand si nici unde. Doar candva. Muzica pe care o inganasem impreuna ramanea in noi ca un liant al vesniciei.
In jur simteam in continuare  muzica si temperatura care incepuse sa scada ritmul.  Dansam din ce in ce mai lent, apoi doar ne-am balansat o vreme. Dupa inca un timp si jumatate, ne-am oprit.  Am intepenit intr-un suras al veacurilor. Si am asteptat, tragand cu urechea la soaptele ce se auzeau de departe. Am invatat sa inmagazinez si sa procesez toata informatia care venea spre mine, suvoi, de departe. Intr-o buna zi aveam sa curg din nou si sa-mi folosesc noua menire.
Acum iata, s-a facut Lumina din nou. Simt vibratiile creatiilor din jurul meu. Stiu sa le iau si sa le duc mai departe spre locul unde freamata destinul si se naste muzica. Stiu. Pot…  Dar il astept si pe cel alaturi de care voi face asta. Uite, cineva imi zambeste fara sa stie. Da, Tu esti!
– Hei! Nu trece pe langa mine. Nu te face ca nu ma vezi. Ia-ma cu tine! Sunt eu, Piatra Alba a visului tau.


  Omul e dator sa gandeasca singur. – Prost, probabil, dar singur!


De ce e nevoie de mai multe cuvinte pentru a explica unul singur? si cum poti explica putinul cu enormul?


De ce ni se mai intampla sa simtim nevoia, cand stim deja ca trebuie sa ne plasam undeva dincolo de ea, mai presus de ea? poate pentru ca am cuprins intelegerea asta numai cu mintea, nu si cu sufletul? De ce mai simtim nevoia de nevoie? de ce simtim nevoia de a ajuta, de exemplu? de ce, cand stii ca nu e sanatos sa fumezi, totusi continui s-o faci?-  Poate pentru ca a sti nu-i totuna cu a constientiza.. !

Legea Gravitatiei


ep.2 Miracole by Ciripry

…Si asta-i relativ noua, daca nu de vara trecuta, de acum doua veri.
Pe la 5 si ceva dupa amiaza. Vara. Cald. Cam prea cald. De ce plecasem mai devreme de la serviciu unde aveam aer conditionat, nu stiu. Dar stiu ca am facut o escala la magazinul meu preferat din colt. Oarece food-shopping. Sigur, sigur o minerala albastra, Borsec. Inca vreo 2 buticuri tentante in calea mea, dar nu ma atrag acum, si apoi prima la stanga pe strada cu blocul unde locuiesc. Abia ma tarai ca e cald ma tot intreb de ce am plecat de la birou ca sa ma topesc in garsoniera mea de la etajul 5. Ceva ma bucura si ceva ma intristeaza, nu-mi dau seama. Feelinguri de conjunctura. Ganduri. Privesc oamenii, copacii, cerul cam prea uscat. E ceva estival in mintea mea, de fapt am tot dreptul ca destui oameni sunt in concediu si copiii de multisor in vacanta. Si iar intrebarea aia sacaitoare: ce caut la ora aia spre casa?  Cum parca nu am stare – desi sunt clar in pasi de Alpha – dau un ocol pe la chioscul de ziare si ma uit la cartile din geam. Apoi imi continui drumul spre blocul meu. Inca vreo 2 metri si voi intra pe aleea din fata scarii. Aud un scrasnet, apoi un vajait de cadere, inghet pur si simplu dar totul e atat de rapid pe un anume plan, incat comanda de stop de la sistemul nervos nu e procesata de picioare decat in clipa cand cateva margaritare de sticla se rostogolesc la cativa cm de picioarele mele. Grosul e mai incolo, aproape un geam intreg cazut de la o fereastra de la…. Ridic ochii si numar 3 etaje. O fereastra semideschisa, scorojita de se vede lemnul, clar un apartament neingrijit… probabil inca un pensionar mort si-un student fericit ca va avea ce inchiria curand. O treime de geam inca atarna sus precum o ghilotina. Stau cateva secunde sa ma gandesc daca chem pompierii sau ma risc sa parcurg cei 4 metri pana la usa… picioarele imi tremura, e clar ca m-a ocrotit cel de sus, sunt inca in stare de soc, n-am timp de analize si multumiri… Si daca mai stau mult in capatul aleii o sa tremur din ce in ce mai rau, mai bine imi fac curaj si incerc sa ajung la intrarea din bloc. Un pas, doi, trei, evit bucatile mai mari de sticla, dar aud scrasnestele aschiilor de sub pasii mei. Privesc tinta spre usa cu interfon, deja ma protejeaza balconul de la 1, am intrat… Chem liftul. Dumnezeule, ce stupid!! Dar ce sincronicitate. Ca daca nu ma opream sa ma uit la carti ajungeam fix in clipa cand pica geamul. Ba nu, poate ajungeam mai devreme… sau de fapt, puteam sa mai pierd 2 minute in magazin si sa ajung in secunda dezastrului. Adica nu, nu conteaza, ceva m-a pazit. Ingerul meu pazitor poate chiar a impins sticla cu cateva secunde mai devreme ca sa cada in fata mea si nu pe capul meu… Sau la fel de bine putea s-o faca cu 5 minute inainte ca sa nu ma mai sperii. Da putea sa fie in alta zi sau deloc! Dar de fapt care o fi ideea? Sigur morala nu e “nu chiuliti de la serviciu”. Fumez deja de jumate de ora pe balconul meu de la 5. Gandurile imi fug aiurea. Am apucat sa si sun o prietena sa ma lamentez la telefon de ce faza am patit sau era sa patesc… Cerul se coloreaza in fata mea. Inca gandesc departe si in sfarsit zambesc. Multumesc. Iar ma indoiam de Tine.     

 Si, oh, Doamne, cum de am uitat?…

Ce ti-e si cu memoria asta… Treceam pe sub un bloc cu 10 etaje in orasul copilariei mele, altu’ decat Bucurestiul. Nu e un oras mic, dar blocuri atat de inalte nu erau in multe zone. Veneam de undeva, nu mai stiu de unde, dar tind sa cred ca de la o cofetarie care era vizavi. Daca memoria nu ma inseala, cam acolo era punctul terminus al zonei comerciale, mai departe era o benzinarie, apoi o sosea lunga, neinteresanta, deci ca logica de situatie nu aveam de unde veni din alta parte decat de la cofetarie. Hmm… Posibil ca halisem o bezea. Nu, pe atunci bezeaua insemna o tarta cu gem si o bezea cremoasa deasupra, teribil de roz. Gust bunut, dar culoarea facea toti banii, parca 2,75 lei. Jesus, cate detalii imi vin in cap dintr-o gaura ce pana acum 3 secunde parea neagra!… Asadar, veneam de la cofetarie, treceam pe sub un bloc de 10 etaje, in mana dreapta tineam o sacosa si pare ca nu aveam ghiozdan. Deci nu veneam de la scoala, ceea ce inseamna ca de fapt ma trimisese bunica sau mama la cofetarie sa iau ceva, deci nu mancasem bezea. Ok, dar ce v-am povestit de bezelele roz, ramane valabil. Pe sub blocul ala cum treceam eu relativ fara graba si mai mult ca sigur ganditoare, aud un fel de vajait, ridic capul, incerc sa pricep ce poate fi… si cum pe atunci nu aveam spaime si neincrederi am continuat sa merg. La mai putin de un metru in fata mea, spectaculos de perpendicular, a cazut un ciocan. De ala mediu, cu coada, cum vazusem in trusa de lucru a tatei de nenumarate ori cand se facea el ca repara ceva prin casa. Un ciocan ce izbi betonul si lasa un cucui de cativa cm inainte de a mai topai odata in virtutea legii inertiei (pe care aveam sa o invat abia peste vreo 2-3 ani la fizica de-a sasea).. si a se opri in tipetele unui alt trecator care vazuse faza si realiza mai bine cat de rau se putea termina. Eu am mai facut 2 pasi si am franat. Am ridicat din nou capul privind spre balcoanele de la strada. Putea sa fi cazut de oriunde si de la orice etaj. Vai, putea sa-mi sparga capul, mi-am zis eu in gand, cu logica de scoala primara. Nu stiu de ce capul, ca ar fi putut sa-mi sparga si altceva, asta ca sa nu mai spun ca erau mari sanse sa dau coltul. Dar sigur pe atunci credeam cu tarie ca orice pica de sus, mai intai te loveste in cap. Doar asa se intampla cu picaturile de ploaie… Am avut noroc, mi-am zis si tinandu-ma strans de sacosa din mana dreapta am pornit agale, mai departe. O intamplare interesanta, pana la urma. Sigur nu le-am povestit parintilor ori bunicii cand am ajuns acasa, dar cred ca la un moment dat am tinut sa ma laud colegilor ca am supravietuit caderii unui ciocan periculos dintr-unul din putinele blocuri cu zece etaje din orasul copilariei mele. 

Aaaa, multam fain si pentru atunci.

%d blogeri au apreciat asta: