Candva m-am suparat pe Dumnezeu. Pe atunci nici nu-mi dadeam seama de asta si a durat o multime pana sa ma prind… Si tot candva i-am reprosat ca nu ma iubeste si daca e asa cum spune teoria – ca nu mai poate de dragul oamenilor – am nevoie de gesturi de afectiune si de dovezi din partea Lui. Si El a tot dat semne, iar eu am tot cerut…
Nu stiu cum se face, dar de fiecare data refuzam sa vad ca intamplarea salvatoare ori imbucuratoare era de la El. Apoi, dupa un timp, imi pica fisa si dupa inca un timp – foarte scurt 🙂 – uitam. Si iar ceream dovezi, si sprijin si te iubesc-uri cosmice. Mai si ofeream, din cand in cand, mici multumesc’uri. Dar asta cu “da-mi un semn, iar nu cred ca ma iubesti” a ramas constanta. Apoi, la un moment dat, a devenit conventia noastra. M-am dus tiptil la El si i-am zis: nu cred ca ma va vindeca cineva sau ceva de suspiciunea ca ai ceva cu mine, ca esti dubios, ai interese ascunse fata de omenire si bineinteles fata de persoana mea. Nu cred ca voi scapa de neincredere, pana nu voi fi cu Tine, Dincolo, bine merci. Asadar, iata ce-ti cer: dovedeste-mi continuu ca ma iubesti! Si fii constient ca nu-mi va fi niciodata de ajuns. Voi veni la Tine si ma voi smiorcai, ma voi lamenta, ma voi alinta. Tu m-ai creat si daca e asa precum spune dogma – ca le stii si le pricepi pe toate, intelegi resortul nesimtirii cu care fac o asemenea cerere. Sunt femeie!
Nu stiu ce-a gandit El atunci, dar cred ca a fost de acord. Mereu am ceva de cerut si in general imi da. De fapt, cred ca imi da intotdeauna, dar tot prin conventie a ramas ca eu sa nu fiu niciodata multumita cu ‘doar atat’.  Relatia cu Dumnezeu e un experiment continuu, mereu trebuie sa ridici standardul. Nu este adevarat ca nemultumitorului i se ia darul, am stiut sa multumesc si sa ofer la randul meu. Am stiut sa multumesc, dar nu sa ma multumesc: pentru miracole e intotdeauna loc. Si daca la Dumnezeu toate-s cu putinta, pas cu pas, trebuie sa incercam tot mai mult, imposibilul.  Ah, ca sa nu sune doar compulsiv: am cerut din ce in ce mai mult, dar am si dat din ce in ce mai mult. Desigur, nu la paritate: eu ca un om, El ca un Dumnezeu.

Dar, sa povestim.

Aceasta e colectia mea de miracole constientizate, cele de pe care indraznesc sa ridic voalul anonimatului fara sa ma expun ori sa-i las impresia ca a facut prea multe pentru mine.

Episodul 1, total aleatoriu: Cercelul pierdut

Eram pe la Unirii intr-o toamna frumoasa ce se incapatana sa nu lase ploii nicio sansa. Sa tot fie vreo 2 ani de atunci. Am intrat intr-un magazin de incaltaminte, nici nu mai stiu daca voiam ceva anume sau pur si simplu ‘scanam’ piata. Si vad o colectie de cizme inalte, foarte colorate. Nu foarte utile, ca nu erau de piele, doar frumoase. Din categoria ‘aproape pisi’. Deja pusesem ochii pe 2 nuante de albastru si un galben. Dupa 1 minut de extaz am redus alegerea intre albastru si turcoaz. Apoi: aaaa… nu poti sa-ti iei niste incaltari inutile cand da frigul, doar pentru ca sunt frumoase. – Da, dar sunt albastre si modelul chiar daca e inalt, nu e deloc vulgar, mi-am argumentat eu, in constiinta mea. Si ca un copil cuminte ce sunt – de pe vremea cand ma finantau parintii si nu voiam sa le fac mari cheltuieli – am plecat din magazin. A doua zi am povestit la toata lumea ce cizme faine am vazut. Pana la urma cineva mi-a spus, ‘du-te si cumpara-le, daca ti-au placut’. Cand ti se deschide sufletul la ceva, acel ceva e al tau. Uitasem. Zis si facut, dupa ce-am terminat programul am mers tinta la magazin. Eram acum si cu o prietena. Aveam geaca la mine, dar dupa cum spusesem,  era o toamna frumoasa si o tineam pe brat. Intram in magazin, iau cizmele si ma asez pe un scaun sa le probez. Geanta si geaca – langa mine. Cizmele turcoaz, perfecte. Le iau, le platesc etc, ajung seara acasa. Printre altele observ ca nu mai aveam decat un cercel in ureche. Fericirea noii achizitii s-a mai diminuat un pic de pierderea vechii achizitii. Am dat sa zic ca vreau cercelul inapoi, dar m-am oprit: tocmai primisem niste cizme minunate. Mi-era jena sa ma lamentez. Poate pentru echilibrul general era mai bine asa. Cred ca m-am mai gandit de vreo cateva ori cu jind la acei cercei din care ramasesem numai cu unul, dar… asta era.
Tragea de acum spre primavara si intr-o dimineatza, cu putin timp inainte de a iesi pe usa, m-am privit in oglinda, mi-am dat seama ca la tinuta mea, acei cercei erau potriviti: m-am dus spre caseta de bijuterii, am deschis-o, am gasit un cercel si apoi mi-am amintit ca pe al doilea nu am sa-l mai gasesc vreodata. Of, ce rau imi pare am gandit eu cu tot sufletul. Erau frumosi, erau amintire, primiti cadou de la cineva, erau ai mei. Sa ne intelegem: nu cred ca valorau mai mult de 5 lei, in bani. Erau din cauciuc negru si cu niste spirale albastre desenate, handmade din targurile pe care le gasesti vara prin Centrul Vechi, prin Vama, Costinesti sau Sighisoara… Dar erau ai mei. Si in clipa aia mi-i doream in urechile mele. Pe amandoi! Mi-am promis ca intr-o zi sa caut unii similari prin targ.  Dar chiar daca ar fi semanat, n-ar fi fost aceeasi…
Si am plecat spre birou. Habar n-am ce-am facut in ziua aceea, gandul mi-a fugit repede la altele. Seara am ajuns acasa si in timp ce scoteam geaca de blugi sa o pun in cuier, mi-am dat seama ca era aceeasi pe care o aveam si in ziua cand am cumparat cizmele turcoaz si-mi pierdusem cercelul. Ca manata din alta lume, am bagat mana in buzunarul interior al hainei. Apoi, cu doua degete am scos in cel mai natural mod cu putinta un cercel mic, de cauciuc, negru cu albastru. Timpul incremenise odata cu ranjetul larg ce s-a ivit pe fata mea. Deja stiam ca Universul imi returnase cercelul in mod miraculos. M-am dus totusi la caseta cu bijuterii sa mai verific o data daca celalalt cercel era acolo unde il lasasem de dimineatza si nu mi-l pusesem inconstient in buzunar. Da, era in cutia cu bijuterii.  Ranjeam in continuare, acum cu ambii cercei in mana. Am rememorat faza din toamna, din magazin, cand eu probam cizmele cu geaca pusa pe scaun langa mine. Nu, nicio lege a fizicii terestre nu ar fi dus la caderea cercelului din ureche in buzunar. Si mai ales nicio lege a fizicii terestre nu ar explica cum un lucru se implineste abia atunci cand doresti cu adevarat: in acea zi, de dimineatza, sufletul meu… cochetaria si alintul isi dorisera acei cercei.
OK, multumesc mult, dar sa nu Ti-o iei in cap. Nu e de ajuns. Mai vreau multe de la Tine. Si mai ales nu m-am prins cum de unele lucruri se implinesc si altele nu. Care-i mecanismul Miracolului. De ce nu depinde de cantitatea de entuziasm cu care-Ti cer in mod constient diverse. Si de ce pare mai eficienta tacerea smerita din granita inconstientului, care doar spera ca ceva va aseza imposibilul in normalitate.

Candva, demult, m-am suparat pe Dumnezeu. Candva imi va trece pe deplin. Pana atunci insa… “Indrazniti. Eu am biruit Lumea.”

P.S.: Multumesc, Monica, pentru idee, gazduire & stuff…

Anunțuri