ep.2 Miracole by Ciripry

…Si asta-i relativ noua, daca nu de vara trecuta, de acum doua veri.
Pe la 5 si ceva dupa amiaza. Vara. Cald. Cam prea cald. De ce plecasem mai devreme de la serviciu unde aveam aer conditionat, nu stiu. Dar stiu ca am facut o escala la magazinul meu preferat din colt. Oarece food-shopping. Sigur, sigur o minerala albastra, Borsec. Inca vreo 2 buticuri tentante in calea mea, dar nu ma atrag acum, si apoi prima la stanga pe strada cu blocul unde locuiesc. Abia ma tarai ca e cald ma tot intreb de ce am plecat de la birou ca sa ma topesc in garsoniera mea de la etajul 5. Ceva ma bucura si ceva ma intristeaza, nu-mi dau seama. Feelinguri de conjunctura. Ganduri. Privesc oamenii, copacii, cerul cam prea uscat. E ceva estival in mintea mea, de fapt am tot dreptul ca destui oameni sunt in concediu si copiii de multisor in vacanta. Si iar intrebarea aia sacaitoare: ce caut la ora aia spre casa?  Cum parca nu am stare – desi sunt clar in pasi de Alpha – dau un ocol pe la chioscul de ziare si ma uit la cartile din geam. Apoi imi continui drumul spre blocul meu. Inca vreo 2 metri si voi intra pe aleea din fata scarii. Aud un scrasnet, apoi un vajait de cadere, inghet pur si simplu dar totul e atat de rapid pe un anume plan, incat comanda de stop de la sistemul nervos nu e procesata de picioare decat in clipa cand cateva margaritare de sticla se rostogolesc la cativa cm de picioarele mele. Grosul e mai incolo, aproape un geam intreg cazut de la o fereastra de la…. Ridic ochii si numar 3 etaje. O fereastra semideschisa, scorojita de se vede lemnul, clar un apartament neingrijit… probabil inca un pensionar mort si-un student fericit ca va avea ce inchiria curand. O treime de geam inca atarna sus precum o ghilotina. Stau cateva secunde sa ma gandesc daca chem pompierii sau ma risc sa parcurg cei 4 metri pana la usa… picioarele imi tremura, e clar ca m-a ocrotit cel de sus, sunt inca in stare de soc, n-am timp de analize si multumiri… Si daca mai stau mult in capatul aleii o sa tremur din ce in ce mai rau, mai bine imi fac curaj si incerc sa ajung la intrarea din bloc. Un pas, doi, trei, evit bucatile mai mari de sticla, dar aud scrasnestele aschiilor de sub pasii mei. Privesc tinta spre usa cu interfon, deja ma protejeaza balconul de la 1, am intrat… Chem liftul. Dumnezeule, ce stupid!! Dar ce sincronicitate. Ca daca nu ma opream sa ma uit la carti ajungeam fix in clipa cand pica geamul. Ba nu, poate ajungeam mai devreme… sau de fapt, puteam sa mai pierd 2 minute in magazin si sa ajung in secunda dezastrului. Adica nu, nu conteaza, ceva m-a pazit. Ingerul meu pazitor poate chiar a impins sticla cu cateva secunde mai devreme ca sa cada in fata mea si nu pe capul meu… Sau la fel de bine putea s-o faca cu 5 minute inainte ca sa nu ma mai sperii. Da putea sa fie in alta zi sau deloc! Dar de fapt care o fi ideea? Sigur morala nu e “nu chiuliti de la serviciu”. Fumez deja de jumate de ora pe balconul meu de la 5. Gandurile imi fug aiurea. Am apucat sa si sun o prietena sa ma lamentez la telefon de ce faza am patit sau era sa patesc… Cerul se coloreaza in fata mea. Inca gandesc departe si in sfarsit zambesc. Multumesc. Iar ma indoiam de Tine.     

 Si, oh, Doamne, cum de am uitat?…

Ce ti-e si cu memoria asta… Treceam pe sub un bloc cu 10 etaje in orasul copilariei mele, altu’ decat Bucurestiul. Nu e un oras mic, dar blocuri atat de inalte nu erau in multe zone. Veneam de undeva, nu mai stiu de unde, dar tind sa cred ca de la o cofetarie care era vizavi. Daca memoria nu ma inseala, cam acolo era punctul terminus al zonei comerciale, mai departe era o benzinarie, apoi o sosea lunga, neinteresanta, deci ca logica de situatie nu aveam de unde veni din alta parte decat de la cofetarie. Hmm… Posibil ca halisem o bezea. Nu, pe atunci bezeaua insemna o tarta cu gem si o bezea cremoasa deasupra, teribil de roz. Gust bunut, dar culoarea facea toti banii, parca 2,75 lei. Jesus, cate detalii imi vin in cap dintr-o gaura ce pana acum 3 secunde parea neagra!… Asadar, veneam de la cofetarie, treceam pe sub un bloc de 10 etaje, in mana dreapta tineam o sacosa si pare ca nu aveam ghiozdan. Deci nu veneam de la scoala, ceea ce inseamna ca de fapt ma trimisese bunica sau mama la cofetarie sa iau ceva, deci nu mancasem bezea. Ok, dar ce v-am povestit de bezelele roz, ramane valabil. Pe sub blocul ala cum treceam eu relativ fara graba si mai mult ca sigur ganditoare, aud un fel de vajait, ridic capul, incerc sa pricep ce poate fi… si cum pe atunci nu aveam spaime si neincrederi am continuat sa merg. La mai putin de un metru in fata mea, spectaculos de perpendicular, a cazut un ciocan. De ala mediu, cu coada, cum vazusem in trusa de lucru a tatei de nenumarate ori cand se facea el ca repara ceva prin casa. Un ciocan ce izbi betonul si lasa un cucui de cativa cm inainte de a mai topai odata in virtutea legii inertiei (pe care aveam sa o invat abia peste vreo 2-3 ani la fizica de-a sasea).. si a se opri in tipetele unui alt trecator care vazuse faza si realiza mai bine cat de rau se putea termina. Eu am mai facut 2 pasi si am franat. Am ridicat din nou capul privind spre balcoanele de la strada. Putea sa fi cazut de oriunde si de la orice etaj. Vai, putea sa-mi sparga capul, mi-am zis eu in gand, cu logica de scoala primara. Nu stiu de ce capul, ca ar fi putut sa-mi sparga si altceva, asta ca sa nu mai spun ca erau mari sanse sa dau coltul. Dar sigur pe atunci credeam cu tarie ca orice pica de sus, mai intai te loveste in cap. Doar asa se intampla cu picaturile de ploaie… Am avut noroc, mi-am zis si tinandu-ma strans de sacosa din mana dreapta am pornit agale, mai departe. O intamplare interesanta, pana la urma. Sigur nu le-am povestit parintilor ori bunicii cand am ajuns acasa, dar cred ca la un moment dat am tinut sa ma laud colegilor ca am supravietuit caderii unui ciocan periculos dintr-unul din putinele blocuri cu zece etaje din orasul copilariei mele. 

Aaaa, multam fain si pentru atunci.

Anunțuri