Un om moare cu adevarat numai atunci cand amintirile noastre despre el mor si ele.  Cine mai traieste astazi: Einstein sau Teoriile lui? Leonardo sau Gioconda? Scriitorii sau gandurile lor asternute pe hartie si care asteapta sa reinvie prin simplul mecanism al cititului? Bunicii, tata sau amintirile mele despre ei? Constiinta noastra si trupul gazda dispar o data cu moartea. Doar ce facem – memorabil sau nu – ramane. – Ramane in mintile celor de dupa noi. Dupa moarte, omul ala traieste inca, in tine, in amintirile tale si, de acum, cel mai probabil, te va forta sa-l ajuti sa se salveze, va incerca sa iasa din tine, ca macar sub forma informationala, sub forma amintirilor sa mai traiasca un timp, timpuri ori jumatatea unui timp. Marcel Proust credea in memoria involuntara: o singura inghititura dintr-o madlena te poate purta inapoi, in copilarie, pe vremea cand toti care nu mai sunt astazi aici, inca mai traiau. Uite-i chicotind sub dudul batran, ori la umbra ciresului, la o cafeluta cu caimac si o dulceata de cirese amare, ori langa un pahar aburit de apa rece abia scoasa din fantana – pahar in care troneaza, maiestuoasa, o lingurita de argint, plina-ochi cu serbet de trandafiri. – Primul care s-a dus a fost bunicul. Pe el l-am iubit cel mai mult si, dupa ce el s-a dus, nimic n-a mai fost la fel. El tinuse fraiele familiei si, fara el, totul s-a destramat, de parca nimeni n-a mai stiut cum sa traiasca, unul cu celalalt, in lipsa lui. La cativa ani dupa el, s-a stins si bunica – i-a supravietuit ceva, avand in vedere cat de dependenta era de el! Acum s-a stins si tata.. – Sub dudul batran si sub ciresul parguit am sezut la priveghi, cu Moartea alaturi. N-a fost nici dulceata de cirese amare, nici serbet de trandafiri, iar cafeaua parca n-avea nici caimac, nici acelasi gust bun din amintirile mele. Nici apa din fantana nu mai era atat de buna si parca nici atat de rece, insa s-au depanat amintiri.. Mi-am amintit cand, copila fiind, ca sa-l determin sa alerge cu mine si sa ma antreneze, i-am cumparat din economiile mele o pereche de tenisi foarte frumosi, turcoaz. Si, dupa ce-mi lasase impresia ca nu l-a atins deloc gestul meu, l-am surprins probandu-i pe ascuns. Imi amintesc fastaceala lui cand s-a vazut descoperit. Nu i-am spus nimic atunci, dar am zambit, intelegand ca nu era numai ce dezvaluia a fi. N-a alergat niciodata cu mine, nu m-a antrenat si nici tenisii nu i-am mai vazut de atunci. Dar, mai tarziu, peste ani, am aflat ca incalta tenisii aia turcoaz la el la munca – o munca destul de periculoasa, la inaltime – considerandu-i un fel de amuleta-talisman, un portbonheur: atunci cand ii purta, nimic rau nu i se putea intampla.

Anunțuri