Sfantul Anton de Padova

Biserica Catolicâ îl sărbătoreste pe sfântul Anton de Padova în ziua de 13 iunie. Cu această ocazie sunt binecuvântaţi copiii şi sfinţiţi crinii.

Ritul binecuvântării crinilor şi al copiilor este unul foarte vechi în Biserică. Crinii, florile predilecte ale sfântului Anton, sunt semnul vieţii curate, oferite în totalitate lui Dumnezeu. Crinii devin astfel simbolul virtuţilor sfântului Anton şi invitaţie pentru creştini la o viaţă curată. Sfântul Anton a avut, de asemenea, o grijă deosebită pentru cei mici şi o iubire specială faţă de pruncul Isus. De altfel, statuile sfântului Anton de Padova sunt cunoscute prin faptul că sfântul poartă un crin în mâna dreaptă, iar cu cealaltă mână îl ţine pe Isus aşezat pe Sfânta Scriptură.

 

Dacă două mari zăvoare
Nu te-ar ţine mut mereu,
Ai şopti: Ce meşter oare
Scoate păsări cântătoare?
Şi ţi-ar spune orice floare:
„Dumnezeu”.

Sfantul Anton de Padova

Fernando Martins de Bulhões, cunoscut ca Sfântul Anton de Padova sau
Sfântul Anton de Lisabona, O.F.M. (n. 15 august 1195, Lisabona, Portugalia – d. 13 iunie 1231, în apropiere de Padova),[1] a fost un preot catolic portughez și un călugăr al Ordinului Franciscan. A fost canonizat la 13 mai 1232, la mai puțin de un an de la deces, iar la 16 ianuarie 1946 a fost proclamat Doctor al Bisericii. Liturgic, este comemorat la 13 iunie, în fiecare an.Sfântul universal, iubit de Dumnezeu și de oameni, sfânt cunoscut oriunde; sau cum îl numea Papa Leon al XIII-lea: Sfântul lumii întregi.

Titlul de slavă însă, de care se leagă numele Sfântului Anton a fost și va rămâne pururi: Sfântul Făcător de minuni. Creștinii l-au chemat în ajutor oricând în toate nevoile lor. Sfântul Anton a răspuns întotdeauna așteptărilor pline de nădejde și credință ale acelora care au alergat la dânsul.

Pelerinii nu mai contenesc la Padova. Vin răzleți, vin în grupuri, vin să ceară, vin să mulțumească. Bazilica Sfântului e un centru mondial de pelerinaje. În jurul mormântului său, ard mereu candele și lumânări aprinse de recunoștința credincioșilor. Pe pereții bisericii stau atârnate mii și mii de ex-voturi, lăsate de cei care au fost ajutați.

Dar Sfântul Anton nu e admirat numai în Padova, ci oriunde. Creștinii știu aceasta și, de aceea, aleargă bucuroși la bisericile închinate lui, îngenunchează înaintea statuetelor și icoanelor lui, ba mai mult, țin la loc de cinste în casele lor icoana Sfântului, căci știu că a te ruga Sfântului Anton și a fi ascultat e unul și același lucru.

 

 

Găsitorul lucrurilor pierdute sau furate

Iată un atribut care i se potrivește numai Sfântului Anton. I s-a dat acest nume pentru că, spre deosebire de alți sfinți, mângâie și ajută pe acei care, din vina sau fără vina lor, au pierdut lucruri scumpe sau folositoare și vor să le găsească. Fapta care l-a arătat puternic pe Sfântul Anton în astfel de împrejurări e următoarea:

Pe când Sfântul Anton era la Montpellier (Franța), i s-a furat un manuscris în care el comentase Psalmii. Sfântul ținea mult la această operă a sa, și de aceea se îndreptă cu rugăciuni fierbinți către Dumnezeu ca să-l ajute s-o găsească. Minune! Pe când hoțul trecea un pod înalt, îi ieși înainte un individ furios care îl amenință cu sabia, poruncindu-i să ducă înapoi manuscrisul. Fără întârziere, Sfântul Anton și-a dobândit manuscrisul.

Puterea rugăciunilor sale în toate împrejurările de acest fel s-a arătat într-adevăr minunată. Așa că astăzi toți evlavioșii față de Sfântul Anton au convingerea fermă că tot ce se poate pierde se poate și afla prin Sfântul Anton.

La convingerea că Sfântul Anton găsește lucrurile pierdute se adaugă apoi siguranța că toate cele existente nu se vor mai pierde, dacă vor fi încredințate grijii Sfântului; de aceea mulți își recomandă Sfântului Anton bunurile personale, alții, înainte de a pune la poștă sau a trimite lucruri, hârtii de valoare, le pun sub paza Sfântului Anton. Și cu folos! Iată numai un fapt. Un negustor din Spania, numit Anton Dante, plecase în America de Sud pentru comerț, și se oprise la Lima. Soția sa, rămasă acasă, îi scrise în mai multe rânduri, însă nu primi nici un răspuns. Întristată de acest fapt, se duse în biserica Sfântul Francisc din Oviedo, unde era o statuie a Sfântului Anton, și-i puse în mână o scrisoare pentru bărbatul ei; apoi făcu o rugăciune fierbinte, cerând Sfântului să-i dea harul să aibă vreun răspuns. A doua zi veni iarăși să se roage Sfântului și văzu scrisoarea tot în mâna acestuia. Atunci, crezând că era tot aceea ce o pusese ea, se plânse că Sfântul n-o ascultase. Un călugăr, auzind pe cineva vorbind în biserică, veni, și, văzând femeia negustorului, o îndemnă să ia scrisoarea din mâna Sfântului, căci el încercase, dar nu izbutise. Femeia întinse mâna și scoase cu ușurință scrisoarea și, în același timp, îi căzură la picioare, din haina Sfântului, 3000 de scuzi mexicani. Deschise scrisoarea și află răspunsul dorit, precum și lămuriri privitoare la bani.

Negustorul îi mai spunea că îi trimitea răspunsul tot prin călugărul franciscan care îi adusese scrisoarea… Cine era acel călugăr? Desigur, Sfântul Anton. Dumnezeu e minunat în sfinții săi. E de prisos să mai înșirăm și alte fapte.

Sfântul Anton a iubit într-un chip deosebit pe cei săraci și, din dragoste pentru dânșii, a întreprins obositoarele sale drumuri apostolice. Însă Sfântul Anton este părintele săracilor nu numai pentru harurile sufletești ce le-a împărțit lor, când era încă în viață, ci mai ales pentru că el, din slava cerească, dă săracilor pâinea cea de toate zilele. E mai milostiv când este vorba de cauza săracilor, și dă mai curând harurile cerute când se promite pâine pentru cei săraci.

Modul acesta de a mijloci haruri de la Sfântul Anton, e vechi în Biserica lui Cristos, însă a luat un mai mare avânt în zilele noastre, prin faptul următor, petrecut în Franța.

În anul 1890 trăia la Toulon, strada Lafayette nr. 41 (Franța), d-ra Luisa Bouffier. Ea era o femeie foarte evlavioasă și se ocupa cu negoțul. Într-o dimineață, nu putu să-și deschidă prăvălia. Lacătul fusese forțat în timpul nopții și acuma nu se deschidea. Un lăcătuș chemat în ajutor, veni cu o legătură de chei, însă în zadar. Plecă după scule ca să-l strice. Dar femeia promise Sfântului Anton pâine pentru săraci, dacă o va ajuta să deschidă lacătul fără să-l strice. Și harul fu dobândit. Lăcătușul veni și cea dintâi cheie pe care o încercă deschise ca și cum ar fi fost făcută anume. Bucuria stăpânei fu fără margini, și de atunci ea s-a făcut apostolul pâinii pentru săraci.

A așezat în odaie o statuie și credincioșii au început să vină încrezători. Micul oratoriu a devenit în curând loc de pelerinaj. Astăzi pâinea săracilor e o evlavie pe care o practică întreaga lume creștină.

Banii ce se adună astfel zilnic pentru săraci în cutiile din biserici, se ridică la sume importante și ele sunt dovada cea mai mare a harurilor primite. Nu există strâmtoare, boală, lipsă, în care Sfântul Anton să nu-și arate mila, dacă vede că e și spre folosul săracilor. Se făgăduiește cât se crede și nu se dă pâinea făgăduită, până nu se capătă harul cerut. Sfântul Anton atrage pe cei săraci la Dumnezeu, asigurându-le și hrana zilnică, din prisosința bogaților.

Cei care încearcă a dobândi haruri de la Sfântul Anton în acest mod, rămân totdeauna convinși că Sfântul Anton e Părintele Săracilor. (Sursa: wikipedia)

 

Repere din viaţa sfântului Anton:

–  s-a născut la data de 15 august 1195 în oraşul Lisabona, Portugalia;

–  la vârsta de 15 ani a abandonat lumea pentru a intra în rândul canonicilor regulari, la mănăstirea „Sfântul Vincenţiu de Fora”. Aici se dedică îndată studiului ştiinţelor sacre, mai cu seamă teologiei „regina ştiinţelor”;

–  ceva mai târziu s-a retras la Coimbra, o mănăstire mai izolată. Aici citea zi şi noapte Sfânta Scriptură. Însă dezamăgit cumva de luxul mănăstirii, hotărăşte să intre în ordinul franciscan pe care îl stima foarte mult, iar după ce îşi termină noviciatul obţine permisiunea de a merge în Africa pentru a lucra la convertirea necredincioşilor.

–  este hirotonit preot în anul 1219. Anton se pune acum cu tot zelul în slujba sufletelor şi aleargă acolo unde era primejdia mai mare. Puterea lui de a convinge, ajutată de ştiinţa teologică ce o stăpânea, şi mai ales sfinţenia vieţii lui, aduceau în suflete lumina şi tăria necesară să se întoarcă la Dumnezeu. Minunile cu care însoţea adesea predicarea cuvântului mântuirii zguduiau adânc sufletele şi le conduceau la convertire.

–  se îmbolnăveşte de hidropizie, iar la 13 iunie 1231 îşi ia zborul spre plaiurile cele veşnice, la vârsta de 36 de ani. Se spune că la moartea sa mâinile negre arse de soare au devenit albe ca zăpada şi fine, delicate, cum sunt mânuţele unui copil. Faţa sa desfigurată de boală a devenit senină şi frumoasă. Trupul său răsucit de suferinţă a devenit zvelt, aşa cum arăta în tinereţe, când era sănătos. Totuşi acest trup frumos când a fost dezgropat după 32 de ani era complet transformat în cenuşă. Însă ceva rămăsese din el, şi anume limba. Acea limbă poate fi văzută şi astăzi după atâţia ani de la moartea sfântului Anton în bazilica din Padova.

–  în anul 1232, în sărbătoarea Rusaliilor, este ridicat la cinstea altarelor, iar în 1946, Papa Pius al XII-lea l-a declarat pe Sfântul Anton de Padova învăţător al Bisericii, cu titlul de „Doctor Evangelicus”. ( Pr. Vasile Petrisor)

 

pe la noi, mulţi oameni să facă o confuzie între doi mari sfinţi ai creştinismului, Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului şi Sfântul Anton de Padova, unul dintre cei mai populari sfinţi ai lumii catolice.Citeste mai mult: adev.ro/mzwfj1
pe la noi, mulţi oameni să facă o confuzie între doi mari sfinţi ai creştinismului, Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului şi Sfântul Anton de Padova, unul dintre cei mai populari sfinţi ai lumii catolice.Citeste mai mult: adev.ro/mzwfj1

 

De Sfântul Anton din Padova, atât de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendenţă de nu şi cu ironie. Sfântul care-ţi găseşte cheile pierdute şi căţelul rătăcit!

Câtă orbire şi pripită răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut diferite obiecte ci în al acelora care şi-au pierdut credinţa, virtutea, nădejdea…

Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova şi ca ocrotitor al oamenilor umili necăjiţi şi ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări şi pentru anumiţi oameni (bătrâni, bolnavi, însinguraţi, prigoniţi) pot lua o importanţă covârşitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru
un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire! Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului: Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă?

In nesfarşita-i bunătate, Sf. Anton nu se ruşinează a le veni neîntârziat în ajutor. E un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei şi nepăsării faţă de suferinţe foarte reale deşi lipsite de fală.

Bunul, modestul, grijuliul Sfânt Anton! (“Daruind vei dobandi” – Nicolae Steinhardt)

 

 

Nota: Pe la noi, din nestiinta, multi fac confuzie intre Sfantul Anton de Padova si Sfantul Antonie cel Mare.  Sfantul Anton de Padova NU este acelasi cu Sfantul Antonie cel Mare, primul monah ortodox (251-356), „părintele monahilor”, a carui praznuire se face la data de 17 ianuarie în toate tradiţiile creştine.

 

 

Anunțuri