Category: cutiuta cu poeme



Cufarul Monicai

*Hemografie (subst.) – Cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul Respirări: „ştiinţa pe care eu am creat‑o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie , adică scrierea cu tine însuţi. […] Hemografia este o ştiinţă tânără. […] Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”

I
A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.

II

Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III

Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, şi pare sângerândă, când de fapt este numai roşie.

IV

Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.

V

El va fi neasemuit de frumos şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg.

VI

El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.

VII

Chiar nici tinerii bărbaţi nu vor avea timp să-l invidieze, fiind deodată şi de tot preocupaţi să-l iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărţi, dar cuvintele lui vor fi nesfârşite.
El nu se va înălţa la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.

VIII

El n-o să-şi aducă aminte de mine, pentru că aşa este cuviincios.
El îşi va aduce aminte numai de o fiinţă foarte frumoasă şi care târziu şi altă dată va urma să se nască.

IX

Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

X

Îngerul se uită posomorât la mine:
Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger.
De ce mă dezamăgeşti?

XI

Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune: Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!

 

Nichita Stănescu

Anunțuri

Cufarul Monicai

În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.

Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.

Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.

 

Jose Saramago (1985)


Cufarul Monicai

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea asta.

Sa scriu, de pilda: ”Noaptea e instelata, iar hat, departe, pe cer, dardaie astri albastri”.

Vantul noptii da roata pe cer si canta.

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea asta

Eu am iubit-o, si, uneori, chiar si ea m-a iubit.

In asemenea nopti am tinut-o in brate,

Si-am sarutat-o de atatea ori sub cerul nesfarsit.

Ea m-a iubit, si uneori chiar si eu o iubeam.

Dar cum sa nu iubesc

Ochii mari cu care ma tintuia?

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea asta.

Sa stiu ca nu mai e mea.

Sa simt ca am pierdut-o.

S-aud noaptea imensa, si mai imensa fara ea.

Si versul sa-mi cada pe suflet ca roua pe iarba.

Ce conteaza ca iubirea-mi n-ar putea s-o pastreze?

Noaptea e instelata, iar ea nu-i cu mine.

Asta-i tot. Departe, cineva canta. In departare.

Sufletul meu nu-i multumit ca a pierdut-o.

Ca pentru a mi-o apropia, privirea mea o cauta.

Inima mea o cauta, dar ea nu-i cu mine.

Chiar in noaptea care face albi aceiasi copaci.

Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiasi.

N-o mai iubesc, e sigur, dar cat am mai iubit-o.

Vocea mea cauta vantul, ca sa-i ajunga in urechi.

A altuia! A altuia va fi.

Cum era inainte a sarutarilor mele.

Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniti.

N-o mai iubesc, e sigur, dar poate-o mai iubesc.

Atat de scurta-i iubirea, si-a atat de lunga uitarea.

Fiindca in asemenea nopti am tinut-o in brate,

Sufletul meu nu-i multumit ca a pierdut-o.

Chiar de-ar fi ultima durere pe care ea mi-o provoaca

Si acestea ultimele versuri pe care le scriu.

.

❤¸¸.•*¨*•❤

.

Pablo Neruda – Poemul 20

Potriveste-ti ceasornicul dupa al meu


time

Potriveste-ti ceasornicul dupa al meu:

vom pierde aceleași trenuri,

și, poate, aceleași sperante,

dar astfel

minutarele vor sageta simultan

aceleasi clipe.

Potriveste-ti ceasornicul dupa al meu,

exact dupa al meu,

nu mai inainte, nu mai in urma,

sa fim mereu noi insine,

sa nu existe niciodata

un prea devreme

sau

un prea tarziu.

.

(Al. Caprariu)

.

%d blogeri au apreciat asta: