Category: religie



– Ce-ar fi să-i scrii tu lui Dumnezeu, Oscar?
– Tocmai dumneata să-mi spui una ca asta, Tanti Roz, zău aşa?!
– Cum adică, tocmai eu?
– Credeam că eşti singura persoană care nu minte.
– Păi nu te mint deloc, Oscar.
– Atunci de ce-mi vorbeşti de Dumnezeu? M-au aiurit ai mei cu Moş Crăciun, gata, ajunge!
– Află de la mine, Oscar, că nu există nicio legătură între Dumnezeu şi Moş Crăciun.
– Ba da. E una şi-aceeaşi cacealma. Spălare de creier şi fraiereală cât cuprinde!
– Ascultă Oscar, poţi tu să-ţi închipui, fie şi numai o secundă, că eu, o fostă luptătoare de wrestling, cu o sută şaizeci de turnee câştigate la activ, dintre care patruzeci prin K.O., eu, Teroarea din Languedoc, aş putea să cred în Moş Crăciun?
– Nu.
– Află atunci, băiete, că deşi nu cred în Moş Crăciun, cred în Dumnezeu. Îţi jur, na!

Astfel pusă problema, fireşte, se schimbă totul.

– Fie. Dar de ce zici că ar trebui să-i scriu lui Dumnezeu?
– Ca să te simţi mai puţin singur.
– Păi cum să mă simt mai puţin singur cu cineva care nici măcar nu există?
– Fă-l tu să existe.

Se aplecă spre mine.

– De fiecare dată când ai să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Şi dacă te ţii tare, află de la mine, o să existe chiar de-adevăratelea. Şi asta o să-ţi facă bine.
– Şi despre ce-ai vrea să-i scriu?
– Despre orice. Despre gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează; acelea care, luând locul ideilor înnoitoare, te paralizează măcinându-te pe dinăuntru. Dacă nu vorbeşti şi doar le ţii în tine, ai să te transformi în groapa de gunoi a gândurilor vechi şi rău mirositoare, Oscar,băiatule.
– O.K.
– Şi apoi, lui Dumnezeu poţi să-i ceri zilnic câte ceva. Da’ fii atent, un singur lucru pe zi! Unul singur.
– Nu-i mare lucru de capul lui Dumnezeu ăsta al dumitale, Tanti Roz. Aladin putea să ceară trei lucruri de la lampa fermecată.
– Vorbeşti tâmpenii, Oscar. Nu-i mai bine un lucru pe zi decât trei într-o viaţă întreagă?
– O.K. Şi zici că pot să-i cer orice? Jucării,bomboane, o maşină…
– Nu, Oscar. Dumnezeu nu-i ca Moş Crăciun. Lui nu poţi să-i ceri decât lucruri de-ale spiritului.
– De exemplu?
– De exemplu să-ţi dea curaj, răbdare,să-ţi deschidă mintea.
– Mda, pricep…
– Şi poţi, de asemenea, să-i ceri unele lucruri pentru ceilalţi.
– La regimul de o dorinţă pe zi doar n-ai vrea dumneata, Tanti Roz, să-l mai împart acuma şi cu alţii?
– Iată, acum ştii cum stau lucrurile.

În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ţi descriu un pic viaţa mea aici, la spital, unde toţi mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, şi aş vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.

Te pup. Pe mâine,

    Oscar.

P.S. Nu-ţi ştiu adresa, ce fac?

    ( Eric-Emmanuel Schmitt - Oscar şi Tanti Roz )


Într-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la desăvârşire. Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.

„Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune”, gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe – chiar dacă nu îndelungate – ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală.

După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.

Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim „o piatră în plus în zidurile altora”.

(autor necunoscut)


In urma cu cateva secole, un celebru artist a fost angajat pentru a picta interiorul catedralei dintr-un oras sicilian. Subiectul lucrarii era viata lui Hristos. Vreme de multi ani, maestrul a lucrat fara incetare si, in cele din urma, lucrarea era gata, cu exceptia a doua importante portrete: cel al lui Iisus copil si cel al lui Iuda. Pictorul a cautat peste tot, in lungul si in latul Siciliei, modelele potrivite pentru aceste esentiale portrete.
Intr-o zi, in vreme ce se plimba prin oras, atentia i-a fost atrasa de cativa copii ce se jucau in strada. Printre ei, era un baiat de 12 ani, a carui fata l-a tulburat pana in strafundul sufletului. Inaintea lui se afla o imagine coplesitoare a puritatii, dar si a puterii de a elibera oamenii de suferinte si amagiri. A luat copilul cu el la catedrala si, timp de cateva saptamani, zi de zi, baiatul a stat nemiscat pana cand portretul lui Iisus copil a fost desavarsit.
Pictorul nu reusea insa sa gaseasca nici un barbat ale carui trasaturi sa redea cat mai expresiv infatisarea lui Iuda. A ajuns chiar pana acolo incat sa ofere o mare recompensa acelui om care ar fi putut sa ii ofere modelul unei figuri incarcate de toate pacatele omenirii. Nu s-a resemnat nici o clipa si a continuat sa umble de colo colo, prin satele si catunele italiene. Cautarile lui au durat saptamani, luni, ani..
Dupa mult timp, pe cand isi ineca amarul in bautura intr-o taverna, a fost surprins de o aparitie infioratoare. Un barbat cu o fata inspaimantatore, plina de zbarcituri si cicatrici, a pasit pragul carciumii si a inceput sa se milogeasca pentru un pahar cu vin. Fata lui parea sa fie o oglinda a tuturor viciilor umane. Traversat de o bucurie fara margini, artistul l-a apucat de brat pe cersetor si l-a indemnat: „Vino cu mine si iti voi cat vin doresti!”
Zi si noapte, pictorul nu si-a scapat din ochi modelul si a lucrat febril la finalizarea capodoperei sale. Pe masura ce inainta in munca, s-a petrecut insa o transformare profunda in atitudinea barbatului ce ii statea in fata. O stranie tensiune a pus stapanire peste el si i-a indepartat expresia indobitocita si resemnata pe masuta ce isi atintea cu neliniste si oroare ochii injectati peste portretul sau ce incepea sa capete contur.
Intr-o seara, nemairezistand atmsferei incordate din biserica, artistul si-a pierdut rabdarea si a intrebat: „Ce se intampla cu tine, omule? Ce anume te face sa suferi atat de crunt?”
Barbatul si-a ingropat fata in palme oftand din greu. Dupa un timp, si-a ridicat capul, dandu-si la iveala lacrimile:

„Maestre, nu iti mai amintesti de mine? Cu multi ani in urma, m-ai ales drept model pentru portretul lui Iisus copil!”

(autor necunoscut)


In timpul peregrinarilor lui fara sfarsit, initiatorului religiei Baha’i a fost gazduit de o familie credincioasa, care isi dorea din toata inima sa isi onoreze inaltul invitat. Gospodina casei a ars mancarea aleasa, pregatita special pentru aceasta ocazie. Atunci cand a pus bucatele pe masa, femeia si-a cerut scuze, spunand ca in timp ca ce gatea a citit dintr-o sfanta carte de de rugaciuni, in speranta ca, in acest fel, mancarea va fi mai delicioasa si mai apreciata . Fondatorul credintei Baha’i i-a zambit cu intelegere si i-a spus: „Este bine ca te rogi. Insa, data viitoare cand vei gati, ar fi mai potrivit sa te rogi dintr-o carte de bucate!”

(autor necunoscut)


L-am cautat si am scormonit dupa Dumnezeu de cand ma stiu, timp de mai multe vieti, de la inceputul existentei. Odata, l-am vazut langa o stea indeparata, asa ca m-am bucurat si am dansat de unul singur pentru ca, desi era o mare distanta, nu era imposibil de ajuns pana acolo. Am calatorit vreme indelungata si, in cele din urma, am ajuns la acea stea, dar Dumnezeu se mutase pe o alta. Lucrurile au decurs in felul acesta timp de secole.
Provocarea era atat de mare incat am sperat chiar si atunci cand mi se parea ca am ramas fara speranta.. Trebuia sa il gasesc si eram absorbit intru totul de aceasta cautare. Insasi cautarea era atat de indoielnica, atat de misterioasa, atat de incantatoare, incat Dumnezeu devenise aproape o scuza, iar cautarea se transformase in telul mult urmarit.
Spre surpriza mea, intr-o zi am ajuns la o casa de pe o stea foarte indepartata, care avea o mica tablita in fata ei, pe care scria „Aici locuieste Dumnezeu”. Bucuria mea era fara de margini. In sfasit eram aproape de implinirea visului meu. M-am grabit catre treptele casei, foarte multe trepte, care duceau inspre usa. Insa, pe masura ce ma apropiam, pas cu pas, mi s-a strecurat deodata o teama in suflet. Chair in momentul in care eram gata sa bat la usa, m-am simtit paralizat de o frica cum nu mai cunoscusem pana atunci, nu o mai gandisem pana atunci, nu o mai visasem pana atunci.
Frica mea era: „Daca aceasta casa este cu adevarat a lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce il voi intalni?”
Cautarea lui Dumnezeu devenise insasi viata mea, iar a-l intalni ar fi echivalat cu o sinucidere. Si, apoi, ce voi face impreuna cu el? Lucrurile acestea nu imi venisera in minte pana atunci. Trebuia sa ma fi gandit la asta inainte de a-mi incepe cautarea, adica sa ma fi hotarat ce voi face cand voi fi fata in fata cu Dumnezeu.
Mi-am luat usurel incaltarile in maini si, in liniste, cu miscari lente, am pasit inapoi, speriat ca nu cumva Dumnezeu sa auda ceva sa deschisa usa si sa imi spuna: „Unde te duci? Sunt aici, vino inauntru!” Dupa ce am coborat scara, am alergat cum n-am mai alergat vreodata in viata mea si, de atunci continui sa il caut pe Dumnezeu, indreptandu-ma in toate directiile, dar ocolind casa in care locuieste cu adevarat. Acum stiu ca acea casa trebuie sa fie ocolita. Asa ca, imi continui cautarea, ma bucur din inima de calatorie, de neincetatul meu pelerinaj.

O poveste de Rabindranath Tagore


In cel mai indepartat si mai inaccesibil varf de munte din lume, se inalta o modesta si totodata semeata manastire, asemanata de unii cu un cuib solitar de vulturi. Daca monahii erau extrem de piosi, simtind cumva o apropiere aproape fizica de Dumnezeu, ucenicii acceptati erau insufletiti de o mare nazuinta de a se infrupta din severele daruri ale dumnezeirii. Cantarile inaltate din mijlocul manastirii se prindeau de inimile oamenilor ca niste aripi de ingeri, indemnandu-i sa mediteze si sa isi gaseasca impacarea in rugaciuni.
Intr-o zi, insa, asa cum Adam si Eva au cazut prada ispitei din Eden, lucrurile au inceput sa se schimbe… Din ce in ce mai putini tineri se chinuiau sa ia drumul potecii abrupte ducand catre sfantul loc, tot mai putini oameni incercau sa isi gaseasca acolo impacarea sufleteasca. Calugarii au devenit, pe masura ce trecea timpul, tot mai tristi si mai lipsiti de sclipirea propavaduirii. In cele din urma, staretul, in cautare de sfat si indrumare, s-a hotarat sa apeleze la intelepciunea unui om sfant.
Inteleptul si binecuvantatul om a ascultat cu atentie pasurile staretului si a intrebat: „Oare nu cumva din cauza pacatelor, manastirea voastra a ajuns sa nu mai fie cautata de oameni?”
„Daca avem vreo greseala, aceasta este cea a ignorantei.”, i-a raspuns inalt veghetorul acelui loc.
„Pacatul ignorantei?”, s-a mirat sfantul om. „De ce ati fi voi ignoranti?”
Vestitul om al lui Dumnezeu s-a cufundat in meditatie si post, si, dupa cateva zile, a gasit solutia. El i-a zis abatelui: „Cu adevarat sunteti necunoscatori! In mijlocul vostru, nestiut si ndezvaluit de nimic, se afla insusi Mesia! El este insa deghizat in hainele si vorbele simple ale vietii voastre de calugari..” Acestea fiind spuse, preacuviosul om s-a cufundat intr-o reflectie si rugaciune din care nu putea fi tulburat vreme de luni de zile…
„Mesia ?”, s-a intrebat abatele. „Cine dintre noi ar putea fi Mesia? Sa fie calugarul bucatar, sau contabilul asezamantului nostru? O fi clopotarul ori gradinarul?”
„Cine sa fie? Cine o fi oare? Cu totii avem defecte, pacate si greseli. Nu trebuie, oare, sa fie Mesia perfect? Dar, poate ca pacatele si greselile lui nu sunt, de fapt , decat o parte din felul sau de a se deghiza si a se ascunde de noi… Cine sa fie? Care o fi oare?”
Staretul i-a adunat laolalta in biserica pe toti calugarii si le-a marturisit vorbele spuse de omul cel sfant.
„Unul dintre noi sa fie Mesia? Nu se poate! E imposibil!”
Persoana care le daduse aceasta sugestie era insa prea respectata pentru a i se pune la indoiala spusele.
„Sa fie vecinul meu Mesia? Probabil ca asa este. Dar cine ar putea fi? Care dintre frati? Cine dintre noi?”
Fiecare dintre calugari putea fi Mesia, iar aceasta fiinta intrupata de Dumnezeu era cu siguranta acolo, intre zidurile manastirii. Neavand cum sa afle care dintre ei era Mesia, calugarii au inceput a se purta unul cu celalt cu un neasemuit respect . „Nu se stie de unde sare iepurele” , isi spuneau ei, „daca unul dintre noi este Mesia, trebuie sa ii arat cat de cuvincios si credincios sunt.”

Nu a trecut mult timp pana cand manastirea a devenit din nou un izvor de sfintenie si credinta aducatoare de bucurie. In curand, ucenicii si-au facut intr-un foarte mare numar aparitia la portile sfantului locas, si oameni din toata lumea s-au asezat in cozi nesfarsite, asteptand binecuvantarea sfintilor calugari. Inca o data, manastirea era strabatuta de spiritul iubirii.

(autor necunoscut)


Intr-un oras din Umbria, Italia, traia un om care se plangea intr-una de necazurile vietii lui. Intrucat era crestin, isi spunea cu amar ca are o cruce prea grea de purtat.
Intr-o noapte, inainte de a merge la culcare, el s-a rugat lui Dumnezeu sa ii schimbe povara pe care o ducea pe umeri.
In acea noapte, a visat ca Dumnezeu l-a adus in fata unui mari cladiri si i-a spus: „Ai curaj, intra si schimba-ti povara!” . Omul a deschis cu sfiiciune usa, a pasit inauntru si a descoperit o multime de cruci de toate formele si marimile, toate purtand numele proprietarilor lor. Mai intai, si-a ales o cruce de marime mijlocie.. dar, cand a vazut inscris pe ea numele unui bun prieten de-al sau, a asezat-o inapoi.
In cele din urma, cu permisiunea lui Dumnezeu, si-a ales cea mai mica cruce pe care a putut-o gasi. Spre marea lui mirare, pe ea era scris propriul sau nume.

Paulo Coehlo


O simpla data din calendar imparte timpul tot atat cat un graunte de nisip imparte deşertul. Sfarsitul si Inceputul, cuprinse amandoua intr-o singura clipa – o clipa a Des-Facerii si a Facerii, a Vechiului si a Noului deopotriva, a Mortii si a (  Re ) Nasterii. Trecut si Viitor cuprinse in Prezent, Ieri si Maine in Azi si Acum. O clipa a Iertarii si a Sperantei. Si in aceasta Clipa, cand Cerurile se deschid, aleg sa iert Trecutul si sa binecuvantez Prezentul si Viitorul. Imi cer iertare tuturor celor ce le-am gresit, ii iert pe cei ce mi-au gresit, il iert si pe Dumnezeu si ma iert si pe mine.

Imi aduc aminte cand, intr-o noapte, am urcat pe un munte din mine si am urlat, am plans si am vorbit cu un Inger Albastru si cu Dumnezeu. M-am certat atunci cu El, pentru prima oara. Da, am indraznit sa ma cert cu El ! Iar voua, celor care inca mai credeti ca a fost pacat ce am facut eu, va spun acum ce mi-a spus si mie Ingerul Albastru cand, la randu-mi, am fost  roasa de indoiala ca ar fi pacat ce fac eu, dar hotarata si determinata sa ma cert si sa ma lupt cu El: „Nu, nu e pacat ce faci tu! Atunci cand te lupti cu Cel care te-a invatat sa lupti, Acesta n-o sa se simta jignit, fiindca doar asa poti invata cum sa te lupti! Continua ce ai inceput! Ridica-te si arata ca lupta ta are un rost, pentru ca ai stiut sa strabati Calea Inevitabilului. Unii navigheaza pe ea, dar naufragiaza, altii sunt tarati spre locuri ce nu le erau destinate. Dar tu o infrunti cu demnitate, ai stiut sa tii carma corabiei si incerci sa transformi durerea in lucrare.”

Mi-am facut datoria fata de Dumnezeu, fiindca am acceptat provocarea si onoarea de a lupta cu El. Inaintea acelei nopti cand urcat-am pe acel munte din mine, El imi spusese mereu: MERGI INAINTE! Dar eu nu L-am ascultat. De ce? – Pentru ca, asa cum fiecare dintre noi o face, eu imi hotarasem soarta: voiam sa fiu Ceva si sa fiu cu Cineva, imi dorisem NuStiuCe, iar uneori nu aveam nicio nazuinta decat aceea de a sta pana la sfarsitul zilelor mele. Ma obisnuisem asa si nu ma mai infiora Taina Sfanta a Vietii. Si atunci ce s-o fi gandit Dumnezeu: nu vrea sa mearga? Atunci se va satura stand! – Abia atunci I-am inteles mesajul.

Si am luptat cu El. Asa cum am luptat cu femeile si cu barbatii pe care i-am iubit in viata, intelegand ca lupta asta este binecuvantarea si inaltarea mea. Am profitat de nenorocirile care m-au lovit si mi-am facut datoria fata de Dumnezeu, aratandu-I ca sunt in stare sa-i implinesc porunca de A MERGE. Chiar in cele mai grele imprejurari mi-am continuat drumul. In viata sunt clipe in care Domnul ne cere sa-I dam ascultare si sunt clipe in care El vrea sa ne incerce vointa si ne provoaca sa-L intelegem. Si eu L-am inteles doar cand zidurile ce ma inconjurau erau la pamant: cazand, ele mi-au deschis ochii si am putut vedea de ce sunt in stare. Am incetat sa meditez asupra vietii si am inceput s-o traiesc. De atunci incoace tot strig sa fiu auzita: Lasati-ma sa cad! – Cea care voi deveni ma va prinde.

E Clipa Iertarii, Doamne si am sa-Ti marturisesc o lunga lista de pacate si greseli: Am fost slaba, fiindca mi-am nesocotit puterile, am fost ingaduitoare atunci cand ar fi trebuit sa fiu aspra, nu m-am invrednicit sa iau hotarari de teama sa nu gresesc, m-am resemnat prea degraba si am hulit atunci cand trebuia sa-Ti multumesc.. Totusi, Doamne, am o lista la fel de lunga cu pacatele si greselile savarsite de Tine fata de mine: M-ai facut sa sufar fara masura, mi-ai incurcat cararile vietii si asprimea Ta aproape ca m-a facut sa uit Iubirea. In tot acest timp m-am luptat cu Tine si Tu nu apreciezi demnitatea luptei mele. Daca vei compara cele doua liste, vei vedea ca-mi esti dator. Dar, pentru ca azi e o zi a Iertarii, Tu ma ierti, precum Te iert si eu, ca sa ne putem continua drumul impreuna.

La hotarul dintre ani, doar un indemn am pentru mine , pentru toti: MERGI INAINTE! Si ai incredere ca daca vei cadea, cel/cea care vei deveni, te va prinde.

( Multumesc, DoamneDoamne! Multumesc, Blue! Multumesc, Paulo Coelho! Multumesc tuturor celor prin intermediul carora mi-a vorbit Dumnezeu! Si-mi multumesc si mie ca am inteles si ca merg inainte! )










Putini stiu ca-s  binecuvantata, prin Taina Botezului, si cu un al doilea nume ( in fapt, primul pe actul de nastere), implicit cu un Patron Spiritual: Sfantul Gheorghe.  Insa nu de aceea tin atat de mult la acest sfant mucenic, ci fiindca, in urma cu cativa ani, i-am inteles semnificatia- semnificatie pe care, probabil, „nici preotul care a privit ani de zile icoana nu-i stie intelesul”. ( Cei care l-au citit pe Demetrescu stiu despre ce vorbesc. ) In fapt, „aici avem de-a face cu un frumos simbol, o reprezentare tainica a unui adevar ceresc”, calul simbolizand chiar omul- omul care penduleaza constant intre pozitiv si negativ:  bine si rau, tarie si slabiciune,  dragoste si ura, intre spiritual si instinctual, pamantesc si ceresc.  Balaurul care-i iese-n cale simbolizeaza  instinctele noastre, Umbra, precum si evenimentele viitoare- cele generate- voluntar sau involuntar- chiar de noi insine, intunericul  prin care e musai sa trecem pentru a ajunge in Lumina. Iar sfantul ce calareste calul este insasi divinul din noi, scanteia aceea de Dumnezeu ce se regaseste in noi toti-  Supraeul. Din legende stim ca  Sfantul Gheorghe ucide balaurul si iese invingator, asa cum facem si noi de fiecare data si vom tot face-o pana pe ultima treapta a dumnezeirii- batalia este, in fapt, o batalie cu noi insine. Ttrecem constant prin astfel de batalii- din unele iesim grav raniti, din altele doar un pic sifonati. Si niciodata nu pierdem nicio batalie, „singura batalie sigur pierduta fiind doar cea pe care nu am dat-o niciodata”. Intotdeauna gasim in noi puterea si dorinta de a merge mai departe. Calaretul isi mana calul mai departe, mereu catre un alt balaur- fiindca numai in trei sta Unimea, iar Forta Treimica este de neinlaturat, de neinvins si de nedezlegat, pentru ca poarta pecetea:” In numele Sfintei Treimi, a Tatalui, Fiului si Sfantului Duh. Amin!” Numai unind si impacand in noi cele trei personaje- calul, calaretul si balaurul- vom dobandi Forta Treimii si ne vom desavarsi.  Asa ca…de la nastere pan’la carnala moarte, eu- calul din icoana- merg mai departe.


  Sfantul Gheorghe este una dintre cele mai iubite sarbatori la romani, deoarece cu aceasta data reincepe un nou ciclu al vietii in natura. Cu aceasta ocazie reincep tot felul de purificari, avand drept scop acela de a indeparta pacatele si raul din viata. Dintre numeroasele legende cu privire la Sfantul Gheorghe– personificare a binelui care lupta si invinge fortele raului reprezentate de balaur- am ales-o pe cea care mie mi se pare ca fiind cea mai elocventa pentru romani: Se zice ca , vazand Dumnezeu ca neamul crestinesc  da cinste cuvenita celor doi sfinti mucenici-  Sfantul Gheorghe si Sfantul Dumitru- a pus ziua serbarii celui dintai in capul primaverii, iar a celui de al doilea la sfarsitul toamnei. Iar ca sa-i cinsteasca si El, i-a chemat si le-a zis: –Iaca de acum va incredintez voua cheile vremii si, la porunca mea, aveti sa inchideti, devreme ori mai tarziu, vremile omului, dupa cum Eu voi vedea purtarea oamenilor! Sfintii au primit cu multumire cheile si au plecat- unul in dreapta si celalalt in stanga. Iar de atunci, cand se aude glasul broastelor, Sfantul Gheorghe intinde mana, ia cheile din mana Sfantului Dumitru si inchide iarna cu o cheie, iar cu cealalta descuie primavara, deschizand astfel vremile bune, fiindca prin glasul broastei a primit veste si porunca de la Dumnezeu. Cand toate pasarile calatoare sunt duse de la noi, cand nu se mai vede pui de broasca pe afara si cand viscolul turbat se desprinde, scurtand si dezbracand codrii de hainele lor, tremurand, Sfantul Dumitru intinde mana si primeste cheile din mana Sfantului Gheorghe, apoi cu graba inchide vremea buna cu o cheie si cu cealalta descuie iarna. Astfel, cei doi sfinti poarta cheile la brau, ca nu cumva sa le fure cineva din usile vremii sa se joace cu vremea dupa bunul plac. Potrivit acestei legende, in credinta romanilor, Sfantul Gheorghe este cap de primavara- inverzind, inflorind natura si fiind semanatorul tuturor semintelor- tot asa cum Sfantul Dumitru este cap de iarna. De la Sfantul Gheorghe pana la Sfantul Dumitru e jumatate de an- jumatatea cea mai frumoasa, mai placuta si mai calduroasa, iar de la Sfantul Dumitru pana la Sfantul Gheorghe e cealalta jumatate a anului- cea mai friguroasa si mai neplacuta. Legat de sarbatoarea Sfantului Gheorghe, se zice ca cel ce doarme in aceasta zi va fi somnoros tot anul, iar cel ce alearga o bucata de drum dimineata, pana sa rasara soarele, acea fi sprinten tot anul. Se mai zice ca azi nu-i bine sa se dea ceva din casa, ca sa nu se dea si norocul, iar daca dimineata este roua multa si ceata este semn ca anul va fi bogat. Tot in aceasta zi baietii stropesc fetele cu apa neinceputa, iar urzicatul este o alta datina, spunandu-se ca  acela ce va fi urzicat va fi sprinten, indemanatic si harnic, iar cine nu, va fi lenes.



%d blogeri au apreciat asta: