Tag Archive: adevar



 

Don’t ask if you don’t wanna know
There’s no one else here who do
And don’t rise if you don’t plan to go
Or know where you’re going to

And don’t jump when you know you can’t fly
At least you don’t seem to have wings
That can bring your head higher than mine
I have my plane to settle in
You have your thoughts
That’s where I win

Don’t dream when you can’t make it real
They’re only fictions anyway
And don’t love if you really want to feel
The spiking sense of grey
Our spiking sense.

Anunțuri

În ciclul Lunar există un moment foarte important, evidenţiat mai ales în tradiţia astrologică orientală, care arată că înainte cu două zile (48 de ore) de Luna Plină  influenţa acestui astru este deosebit de benefică asupra planetei noastre. Este o zi privilegiată, fiind denumită ziua frumuseţii şi armoniei universale (denumirea orientală este de Tripura Sundari simbolizând Marea Putere Cosmică a frumuseţii şi iubirii divine).
Este ziua în care simţul măsurii şi al armoniei, bunul simţ, sunt mult mai uşor accesibile fiecărei fiinţe umane. Este ziua în care putem să ne temperăm pornirile şi ambiţiile egoiste prin conştientizarea adevăratelor noastre aspiraţii, fiind o zi pe care merită să o consacrăm iubirii, artei, frumuseţii, acţiunilor pline de dăruire.
Rezultatul observaţiilor din această perioadă arată că ziua de Tripura Sundari este o zi eficientă pentru a ne implica în acţiuni de mare anvergură, dar care sunt în armonie cu aspiraţiile noastre sufleteşti, o zi în care se pot remedia multe probleme existente în plan relaţional, o zi ce amplifică creativitatea, inspiraţiile artistice, exprimarea sentimentelor şi a trăirilor (o zi ideală pentru a evoca momentul magic al începutului unei relaţii afective, de a ne lăsa inspiraţi de chemarea inimii, de a ne urma intuiţiile, de a depăşi pragmatismul mental – ce adeseori este o piedică importantă în armonizarea sprituală a unei relaţii de cuplu).

Dacă există o cale spirituală în care sentimentul sacrului şi adoraţia celor divine au dorit să dea forme concrete scopului către care năzuiesc, atunci aceasta este spiritualitatea orientală. Aspectul divin care ajută aspirantul să realizeze transmutarea de la forme materiale grosiere la forme subtile de manifestare este numit Tripura Sundari, „Frumoasa celor trei lumi”. Prin adorarea constantă a lui Tripura Sundari, fiinţa umană descoperă o formă diversă de exprimare a misiunii sale spirituale de eliberare din domeniul tenebrelor, intuind noi modalităţi pentru ieşirea din învălmăşala aparent inexplicabilă a labirintului iluziei ce conduce omul prin coridoarele sale până când, cu ajutorul lui Tripura Sundari, el va putea ajunge în „centru”, adică la cunoaşterea ultimă a Adevărului care îi va revela scânteia divină sau spiritul nemuritor Atman.

Tripura Sundari

Adorarea lui Tripura Sundari se realizează total, într-o stare de dăruire completă, transfigurator, întrezărind prin aceasta prezenţa inefabilă şi profund extatică a Divinului:

„O, Doamne Dumnezeule
Fie ca viaţa mea să ţi-o consacru Ţie
Fie ca dragostea mea să se îndrepte cu veneraţie doar către Tine
Fie ca inima mea plină de iubire să se reverse numai către Tine
Fie ca mâinile mele să muncească neîncetat pentru Tine
Fie ca sufletul meu să se unească cu Tine
Fie ca trupul meu să-ţi aparţină doar Ţie
Fie ca toată fiinţa mea să devină instrumentul voinţei Tale”.

 

tripurasundari-mantra

Tripura se poate traduce prin “cea care cuprinde cele trei cetăţi”, “oraşele” sau “cetăţile” fiind o metaforă, deoarece în realitate ele se referă la cele “trei lumi” sau sfere gigantice ale Creaţiei lui Dumnezeu, care sunt: lumea fizică, lumea subtilă (astrală) şi lumea cauzală.

Datorită omologării perfecte dintre structura microcosmosului uman şi cea a Macrocosmosului, aceste “trei cetăţi” pot fi asociate, respectiv, celor trei corpuri sau învelişuri principale ale fiinţei umane: corpul fizic, corpul astral şi corpul cauzal. Dintr-o altă perspectivă, semnificaţia este aceea a suveranităţii zeiţei asupra domeniilor materiei, energiei şi gândului la nivelul întregii Creaţii. În plus, această manifestare grandioasă a Marii Puteri Cosmice Tripura Sundari se referă, în baza unei perfecte analogii, şi la cele trei stări fundamentale de conştiinţă ale fiinţei umane: starea de veghe, starea de somn cu vise şi starea de somn profund fără vise, care sunt simbolizate în tradiţia tantrică prin lumina focului, a Lunii şi a Soarelui.

Prin urmare, Tripura Sundari reprezintă acea gigantică şi strălucitoare sferă de conştiinţă divină care pătrunde domeniul tuturor experienţelor din cele trei lumi ale Creaţiei dar care, în acelaşi timp, le transcende în totalitate. Primul “oraş-cetate” al zeiţei este considerat, aşa după cum am menţionat anterior, ca fiind starea de veghe, în care fiinţa umană experimentează diferite senzaţii şi trăiri prin intermediul celor cinci simţuri principale ale sale; în acest caz, tradiţia tantrică afirmă că localizarea conştiinţei individuale este la nivelul ochiului drept sau în zona frunţii, între sprâncene. Al doilea “oraş-cetate” al zeiţei îl reprezintă starea de somn cu vise, asociată cu nivelul lui vishuddha chakra, în care conştiinţa individuală se află centrată în minte. Al treilea “oraş-cetate” este sugerat de starea de somn profund fără vise, asociată cu nivelul lui anahata chakra, în care conştiinţa individuală fuzionează cu natura ei divină esenţială. Fiind zeiţa suverană a acestor trei stări principale de conştiinţă, Tripura Sundari reprezintă în acelaşi timp cea de-a patra stare de conştiinţă (turiya), care le transcende pe celelalte şi care este asociată stării de extaz divin (samadhi) şi eliberării spirituale.

Bala-tripura-sundari-devi

Tripura Sundari mai este cunoscută şi sub numele de Lalita sau “cea care se joacă”. Tradiţia spirituală hindusă afirmă că întreaga Creaţie reprezintă jocul plin de frumuseţe şi de încântare al Mamei Divine. În ceea ce ne priveşte, ca fiinţe umane nu suntem decât individualităţi pasagere în acest joc gigantic al Mamei şi, pentru a ne elibera de iluzia lui, trebuie să înţelegem care este, de fapt, sursa primordială a energiei şi puterii care “mişcă” întreaga Creaţie. Suferinţele noastre nu reprezintă decât iluzii, fiind o urmare directă a cunoaşterii false ce izvorăşte din ignoranţă şi din manifestarea ego-ului. Aspectul este relativ simplu: deoarece noi tindem cu încăpăţânare să avem controlul asupra fericirii sau să o deţinem din punctul de vedere al unui sine fals şi separat (ego-ul), ne despărţim practic atunci de adevărata beatitudine spirituală, care este universală. Ca o imagine fidelă şi pură a adevăratei fericiri, Lalita ne arată modalitatea de a ieşi din eroarea noastră, ceea ce nu înseamnă că trebuie să negăm fericirea, ci că trebuie să o descoperim în noi înşine. Practic, Lalita ne trezeşte sufletul receptiv la fericirea divină care impregnează orice lucru. Lalita mai este cunoscută şi ca zeitatea care prezidează Sri Chakra, adică marea yantra sau “model energetic” care fundamentează întregul macrocosmos şi care provine din sunetul subtil universal, care este pranava. Lalita este considerată cea mai frumoasă dintre toate zeităţile şi reprezintă fericirea extatică supremă, ca sursă a oricăror alte percepţii minunate. Tradiţia ne spune că ea îşi are sălaşul pe vârful Muntelui Meru (aşa-numitul “munte cosmic”, asociat lui sushumna nadi în structura subtilă a fiinţei umane), susţinând şi conducând mişcarea întregului univers. Ea reprezintă, de asemenea, iubirea divină nesfârşită care constituie de fapt forţa centrală şi esenţială ce motivează existenţa Macrocosmosului şi care, totodată, este impulsul originar către eliberarea spirituală din profunzimile inimii noastre.

Tradiţia tantrică prezintă simbolurile sub trei aspecte: aspectul grosier, aspectul subtil şi aspectul suprem. În ceea ce o priveşte pe Lalita, forma sa grosieră este simbolizată prin imaginea zeiţei cu patru braţe; forma sa subtilă reprezintă yantra sa, iar forma supremă a sa reprezintă mantra sa specifică. Toate cele trei aspecte laolaltă o definesc în totalitate. O metodă prin care Lalita poate fi adorată şi prin care ea răspunde fulgerător este puja. Acest termen este tradus de obicei ca practică rituală. Există mai multe forme de puja, pornind de la ritualurile zilnice, ritualuri ce se realizează pentru încărcarea anumitor obiecte simbolice, ritualuri realizate ca ceremonii în festivaluri sau ritualuri realizate în funcţie de conjuncturile astrologice favorabile, ca de exemplu în momentul eclipselor lunare sau intrarea soarelui într-o constelaţie siderală, continuând cu ritualuri de grup sau ritualuri realizate în cuplu.

Tripura Sundari mai este cunoscută, de asemenea, sub numele de Rajarajeshvari sau “guvernatoarea întregii Creaţii”, deoarece ea este cea care emite “ordinele de guvernare” a Macrocosmosului şi de aceea este foarte important să ne raportăm mai mereu la Sundari şi să-i invocăm graţia atunci când ne hotărâm să luăm o decizie importantă în viaţă. Cu toate acestea, ordinele ei nu sunt bazate pe o autoritate samavolnică, ci ele respectă întru totul liberul arbitru al oricărei fiinţe, fiind impregnate de o iubire divină nelimitată. Prin urmare, tot ceea ce avem de făcut pentru a-i obţine graţia este să ne deschidem inimile cu sinceritate faţă de iubirea pe care ea ne-o oferă în mod necondiţionat.

Pentru a-i înţelege cât mai bine modurile de acţiune şi manifestare, este însă necesar să eliminăm în mod gradat toate dorinţele noastre egoiste şi să iubim transfigurator tot ceea ce ne înconjoară. Din perspectiva profund spirituală a tradiţiei tantrice, frumuseţea şi fericirea extatică reprezintă energia fundamentală a existenţei, iar “jocul” este însăşi natura oricărei manifestări. Cunoscând aceasta, calea spre eliberarea de ataşamente şi spre dobândirea adevăratei fericiri şi împliniri în viaţă devine mult mai uşoară. Această “cheie spirituală” reprezintă, de fapt, o parte a cunoaşterii pe care ne-o împărtăşeşte Marea Putere Cosmică Tripura Sundari.

Pentru Dumnezeu toate lucrurile sunt Bune, Frumoase şi Adevărate; doar oamenilor, unele lucruri le par drepte, iar altele nu.

Dintotdeauna, înţelepţii au susţinut că frumosul există înainte de toate ca principiu, el revărsând din preaplinul său dumnezeiesc în întreaga creaţie armonia, binele şi adevărul, într-o tainică şi necontenită curgere. Ecourile înţelepciunii străvechi răsună încă în memoria omenirii, căci, rând pe rând, toate şcolile de autentică învăţătură spirituală i-au transmis făclia urmaşilor, reînnodând astfel firul tradiţiei primordiale, pentru ca promisiunea enigmatică a nemuririi să nu se piardă.

Această învăţătură a fost mereu adaptată condiţiilor specifice fiecărei epoci. În concepţia orientală, puterea perfecţiunii dumnezeieşti şi a frumuseţii, Tripura Sundari, Frumoasa celor Trei Lumi, este considerată făptuitoarea celor cinci acte cosmice fundamentale: Creaţia (Srsti), Menţinerea (Sthiti), Resorbţia (Samhara), Ocultarea (Tirodhana) şi Revelarea (Anugraha). Puterea dumnezeiască a triadei, Tripura Sundari, este imanentă în orice treime şi, totodată, transcende şi susţine toate triadele (cele trei lumi: fizică, astrală şi cauzală; cele trei stări condiţionate: veghe, vis şi somn profund; cele trei tendinţe ale naturii (guna): sattva – puritate, rajas – expansiune şi pasionalitate, tamas – inerţie şi ignoranţă; cele trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent şi viitor, etc.)

Dincolo de orice teoretizări şi încercări de definire, înţelepţii tuturor timpurilor au urmărit dintotdeauna atingerea frumosului interior, acea desăvârşire ideală dusă până la sfinţenie, care permite omului să simtă intens şi profund frumosul, pentru ca să trăiască frumos.

În viziunea tantrică, din perspectiva principiilor universale, se ştie că principiul feminin reprezintă manifestarea lui Dumnezeu sub aspectul numelor şi al formelor, pe când principiul masculin semnifică aspectul transcendent şi lipsit de atribute al Divinităţii. De aceea, natura feminină a fost întotdeauna asociată cu frumuseţea, însă în legătură cu aceasta, în noi înşine poate să apară întrebarea firească: unde se găseşte, de fapt, suprema frumuseţe? Învăţăturile tantrice ne îndeamnă să căutăm această frumuseţe în interiorul nostru, deoarece frumuseţea exterioară nu poate decât să reflecte doar pentru câteva clipe inefabila frumuseţe interioară, care transcende toate formele. Sundari înseamnă, din punct de vedere literar, “frumuseţe”, iar adorarea acestei Mari Puteri Cosmice nu reprezintă altceva decât a urma, practic, calea frumuseţii şi a fericirii extatice prin Manifestare, către Absolutul Divin.

La nivelul concepţiei obişnuite, noi ne închipuim frumuseţea ca fiind ceva care implică perfecţiunea şi armonia formelor şi aparenţelor vizibile, cum ar fi o femeie foarte frumoasă sau o floare superbă. Cu toate acestea, indiferent cât de frumoase ar fi, dacă vom analiza cu mai multă atenţie vom descoperi la ele anumite aspecte care sunt mai puţin reuşite şi prezintă anumite imperfecţiuni. În plus, ca o consecinţă directă a experienţei de viaţă pe care o avem, ştim că oricât de mare ar fi frumuseţea unei anumite forme, ea va sfârşi prin a decade şi chiar a dispărea, uneori chiar foarte repede. Aceasta se petrece deoarece forma poate întruchipa o anumită perioadă de timp o frumuseţe uluitoare, dar cu toate acestea frumuseţea este şi înseamnă cu mult mai mult decât orice formă. La nivel suprem, adevărata frumuseţe este eternă şi ea doar se reflectă în anumite proporţii în formele schimbătoare ale lucrurilor şi fiinţelor din Manifestare.

Din această perspectivă, Tripura Sundari nu reprezintă numai frumuseţea formei, ci ea este însăşi frumuseţea indescriptibilă a percepţiei perfecţiunii divine. Din acest motiv, frumuseţea nu trebuie să fie niciodată considerată inerentă obiectelor, deoarece ea apare din desfăşurarea luminii conştiinţei divine care iradiază din fiecare lucru. Întrucât Conştiinţa supremă a lui Dumnezeu este nesfârşită şi eternă, frumuseţea este şi ea eternă, deci nu dispare niciodată, ci doar se revelează în mod diferit, într-o multitudine de forme. Din această cauză, puterea de transfigurare (sau, cu alte cuvinte, puterea de a vedea sublimul acolo unde alţii nu percep nimic sau văd chiar contrariul) reprezintă un atribut esenţial în garantarea succesului sadhana-ei sau practicii spirituale tantrice.

Înţelepciunea taoistă oferă şi ea o perspectivă profund spirituală asupra frumuseţii, binelui şi adevărului divin, într-o formulare care ne permite să intuim subtila savoare a metaforelor:

Viziunea omenească a frumosului ca frumos e urâciune,
Iar simţirea omenească a binelui ca bine e răutate.
În sânul adevărului însă, văzutul şi nevăzutul iau naştere unul din celălalt,
Unitatea şi multiplicitatea se împlinesc reciproc,
Micul şi marele îşi dau măsura unul celuilalt,
Susul şi josul se oglindesc unul în altul,
Tăcerea şi cuvântul lucrează în armonie, iar
Începutul şi sfârşitul se urmează unul pe altul.
De aceea, înţeleptul rămâne deasupra acestui joc al aparenţelor.
Fiinţa lui iradiază învăţătură tainică ce se află dincolo de cuvinte.
El se înscrie firesc şi armonios în curgerea lucrurilor şi fiinţelor,
Susţinându-le pe toate fără să ceară răsplată.
Îşi face aşa cum trebuie lucrarea, dar nu-i pune preţ,
Detaşându-se complet de toate fructele acţiunilor sale.
Tocmai pentru că nu se leagă în nici un fel de lucrul astfel făcut,
Nimeni nu i-l poate lua vreodată
.”
(fragment din „Tao Te King”)

Înţelepţii orientali şi unii filosofi susţin că frumosul există ca idee modulată printr-o energie specifică încă înainte de a se manifesta concret în tot ceea ce ne înconjoară, în natură sau în artă, aici sau în alte planuri sau lumi. Frumosul este întotdeauna sesizat în cadrul relaţiei dintre cel ce percepe (subiectul cunoscător) şi obiectul perceput. Frumosul, independent de realitatea sa, este reprezentarea în conştiinţa omului a proprietăţilor şi caracteristicilor apreciate ca adevărate, armonioase, bune şi înălţătoare ale obiectului, realităţii sau fiinţei considerate ca atare. Sesizând plenar şi apreciind ceea ce este frumos, fiinţa umană va vibra la unison cu adevărul, armonia şi tainele care se află dincolo de suportul concret al acestuia şi, astfel, va transfera prin rezonanţă în propria sa fiinţă adevărul, armonia şi binele care sunt percepute ca atare în afara sa. Datorită acestui proces inefabil, complex, fiinţa umană care conştientizează frumosul va vibra instantaneu la unison cu energiile subtile benefice, obiective, armonioase din sfera de forţă a frumosului, adevărului şi binelui cosmic.

La nivel fizic, frumosul manifestat ca formă este expresia sublimă, armonioasă, benefică, obiectivă (adevărată), creatoare, dătătoare de fericire a unei necesităţi,  care reflectă indirect ideea de ordine, adevăr, echilibru, structurare simetrică, evoluţie, spiritualizare. În expresia lui imediată şi uimitoare, ca splendoare, ca strălucire exuberantă sau discretă, frumosul este adevăr, bine şi armonie. Din această perspectivă, sentimentul frumosului ar putea fi considerat drept conştientizarea perfecţiunii, atracţia misterioasă sau chemarea către intuirea sau realizarea plenară a virtualităţilor desăvârşitului. Sentimentul frumosului este, în esenţa sa, o stare spontană de încântare, un palpit ideal în preajma acestui absolut.

Pentru a rezona în mod gradat şi inefabil cu această euforică stare de percepţie a frumosului, este însă necesar să eliminăm orice concepţii deformate, prejudecăţi sau idei penibile despre ceea ce cunoaştem sau putem evoca prin intermediul memoriei noastre. Cu alte cuvinte, este absolut necesară o “curăţare metodică” a mentalului nostru, pentru a permite astfel reflectarea glorioasă şi magnifică a luminii Sinelui Etern la orice nivel al Creaţiei, de la banalul fir de iarbă şi până la imensitatea galaxiilor fizice sau astrale. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, reziduurile gândurilor şi emoţiilor noastre vor obstrucţiona, precum o peliculă întunecată, frumuseţea divină subtilă ce transpare din fiecare formă care ne înconjoară, chiar dacă noi suntem capabili să percepem în mod clar caracteristicile fizice ale acestor forme.

La modul esenţial vorbind, Tripura Sundari reprezintă frumuseţea supremă a percepţiei pure care apare atunci când suntem capabili să vedem întreaga manifestare în noi înşine şi întreaga natură ca o reflectare directă a realităţii conştiinţei lui Dumnezeu.

Marea Putere Cosmică Tripura Sundari poate fi vizualizată în timpul meditaţiei ca o zeitate a cărei formă este  “mai strălucitoare decât a milioane de sori”, iar la nivelul creştetului ea poartă o semilună (care uneori este redată ca fiind formată chiar din părul zeiţei). Tripura Sundari este înfăţişată cu patru braţe, ţinând în două dintre ele un vas pentru zahărul candel şi cinci săgeţi împletite din flori, iar în celelalte două mâini ţine un laţ şi un cârlig. Ea este reprezentată goală sau purtînd un veşmânt fin de culoare roşie şi purtînd diverse ornamente minunate (brăţări la glezne şi la mâini, cercei, inele, lănţişoare etc.). Frumuseţea ei este orbitoare, iar chipul şi corpul îi sunt foarte tinere. Zeiţa este reprezentată de cele mai multe ori ca fiind aşezată pe un pat care îl semnifică pe marele zeu Sadashiva ce stă aplecat peste cele patru forme ale lui, Brahma, Vishnu, Rudra şi Maheshvara (aceştia ţinând locul celor patru picioare ale patului).

Tripura Sundari

Culoarea roşie strălucitoare în care este reprezentată Marea Putere Cosmică Tripura Sundari semnifică starea ei de fericire extatică, cunoaşterea ei iluminatoare şi totală, precum şi compasiunea ei nemărginită pentru toate fiinţele Creaţiei. Semnificaţia simbolică ce este atribuită obiectelor pe care ea le ţine în mâini este următoarea: vasul pentru zahărul candel reprezintă mintea, iar săgeţile împletite din flori simbolizează cele patru simţuri, care prin graţia zeiţei devin tot atâtea “porţi” de manifestare a unei copleşitoare fericiri.

Metaforic vorbind, Tripura Sundari ne “vânează” cu săgeţile încântării şi ale fericirii, revelându-ne astfel toate formele Creaţiei ca aspecte ale naturii noastre divine interioare, care este plină de beatitudinea nesfârşită a extazului suprem. Laţul pe care îl poartă în cea de-a treia mână semnifică abilitatea de a-şi atrage adoratorii sinceri şi devotaţi prin intermediul frumuseţii ei orbitoare. Cârligul din ultima mână reprezintă mijlocul prin care ea retează orice ataşament faţă de aparenţele iluzorii ale lumii înconjurătoare.

Tripura Sundari

Cele cinci forme ale lui Shiva pe care este aşezată Sundari sunt numite, de fapt, “cele cinci cadavre”, deoarece ele sunt absolut inerte fără energia pe care ea le-o infuzează. Din punct de vedere subtil, aceste cinci forme simbolizează cele cinci elemente (mahabhuta) din Manifestare şi cele cinci feluri de activităţi principale ale lui Shiva (creaţie, menţinere, distrugere, ocultare şi graţie). Astfel, Brahma semnifică elementul pământului (prithivi mahabhuta) şi activitatea de creaţie. Vishnu este elementul apei (apas mahabhuta) şi activitatea de menţinere şi suport a ceea ce e fost deja creat. Rudra semnifică elementul focului (agni mahabhuta) şi activitatea de distrugere şi transformare. Maheshvara simbolizează elementul aerului (vayu mahabhuta) şi ignoranţa faţă de origini sau, altfel spus, activitatea lui Shiva de ocultare sau tăinuire a naturii sale esenţiale, pentru a permite astfel Sri Yantra ului sau Creaţiei să se manifeste în conştiinţa Lui infinită. Sadashiva reprezintă al cincilea şi cel mai subtil dintre elemente, care este eterul (akasha mahabhuta); el simbolizează, de asemenea, graţia lui Shiva, care ne eliberează din lanţurile grele ale iluziei Manifestării şi ne oferă capacitatea de a o transcende în totalitate.

Yantra Marii Puteri Cosmice Tripura Sundari

Yantra Marii Puteri Cosmice Tripura Sundari

Bindu, sau punctual central din Sri Yantra reprezintă „focarul de putere” în care întregul univers este proiectat într-o formă condensată, prin care se realizează punerea în inefabilă rezonanţă a microcosmosului fiinţei adoratorului cu anumite aspecte sau energii specifice lui Tripura Sundari. Ea sălăşluieşte ca spirit gigantic universal în bindu, în centrul centrului lui Sri Yantra, dar care, fiind ocultat, nu este reprezentat. Din acest punct pornesc toate firele de forţă ale creaţiei.

Sri Yantra are un nucleu format din nouă triunghiuri, care reprezintă proiecţia la nivelul pământului a ciclului complet al Eneadei forţelor dumnezeieşti. Diagrama exprimă treimea forţelor divine ale Emanaţiei universale, Echilibrului menţinător şi Resorbţiei cosmice. Astfel, chipul treimic al divinului se reflectă în creaţie în conformitate cu principiul analogiei, Apele de Sus (Cerul) oglindindu-se în Apele de Jos (Pământul). Avem astfel patru perechi de triunghiuri complementare, dintre care cele cu vârful în jos reprezintă energiile Manifestării, descendente, „feminine”, Yin, iar triunghiurile cu vârful în sus corespund energiilor Resorbţiei, ascendente, „masculine”, Yang, în vreme ce în centrul diagramei se află triunghiul unic al energiilor divine supreme. Nevăzută, decada guvernează totul prin focarul punctual al triunghiului din centru, adevărat resort al transcendenţei.

Celelalte părţi ce compun yantra – petalele, liniile din yantra – sunt în mod normal aranjate în cercuri concentrice (mandalas) şi simbolizează fiecare în parte un atribut al Zeiţei. În Sri Yantra sunt prezente 111 aspecte. Ea poate fi asociată cu simbolismul corpului uman unde există de asemeni rapoarte foarte exacte între diferitele părţi ale corpului, unele cu altele. Astfel, pe Tripura Sundari o putem vedea ca pe o zeiţă Macrocosmică care se identifică perfect până la cele mai mici detalii cu fiinţa umană, privită ca Microcosmos.

Pătratul sau bhupura reprezintă energia pământului. Acesta este reprezentat ca o suprafaţă ce împrejmuieşte ca nişte ziduri toate elementele componente ale yantra-ei. Cele trei linii ale lui bhupura din Sri Yantra reprezintă fiecare în parte un aspect al lui Tripura Sundari. În linia exterioară sunt reprezentate opt lumi protectoare (lokapalas), spiritele gardiene ale direcţiilor principale şi cele ale direcţiilor intermediare. În linia de mijloc sunt reprezentate opt Siddhi Shaktis reprezentând lumea simţurilor. În linia interioară sunt opt shaktis reprezentând controlul asupra tendinţelor inferioare.

Sri Yantra reprezintă în mod analogic un întreg univers aflat sau în expansiune sau în resorbţie. Ea trebuie contemplată în mod activ, percepînd sensul analogic, subtil, adică fie ca reprezentând mişcarea cosmică a lui Tripura Sundari care, din centrul ei se extinde de jur împrejur creînd astfel universul, fie realizăm o adorare a Sa plecînd de la exterior pentru a ajunge în final către centrul acesteia unde se află esenţa spirituală ultimă a lui Tripura Sundari. Aspirantul care o adoră pe Tripura Sundari va înţelege foarte curând tot acest proces subtil, cosmic.

 

Sursa: YogaEsoteric.net

 

 

 

 

 

TANTRA YOGA – Realizare YANTRA VIE A LUI SUNDARI

 

 

 

 


Cum să-ţi întrupezi dorinţele: Metoda lui Neville

 

Prelegeri rare din cariera lui Neville Goddard
 
„Dacă este ceva în această seară ce ai vrea cu adevărat pe lumea asta, atunci experimentează în imaginaţie ce ai experimenta în carne şi oase de ţi-ai fi realizat deja scopul şi apoi astupă-ţi urechile şi acoperă-ţi ochii la toate cele care neagă realitatea asumpţiei tale.” – Neville, 1948Compilate de Dr. Joe Vitale

 

 

Neville Goddard (1905­-1972)

Neville Goddard
(1905­-1972)


Buna seara, acesta-i sufletul meu,
Curge peste oameni mereu
Ca fanfara ce cânta-un vals onduleu,
Vreau să dau mai mult decât pot să cer,
Aşa sunt eu. ¸¸.•♫♪

 

 

 

 


Terapia Spirituala

de

Constantin Gheorghita

„Există, în ţară, la ora actuală mii sau chiar sute de mii de persoane care
cunosc modul de a folosi energiile. Fie că sunt practicanţi Reiki, fie
radiestezişti, bioenergoterapeuţi sau practicanţi QiGong. Lor, şi nu numai, le
dedic această lucrare în speranţa că informaţiile cuprinse în ea îi vor ajuta
atât pe ei, cât şi pe cei din jurul lor. De asemenea, se doreşte a fi o carte
utilă atât terapeuţilor, cât şi practicanţilor, sau celor neiniţiaţi.

Am încercat să fac o structurare a tipurilor de magie sau a genurilor de atac
psi larg răspândite şi să ofer cititorului soluţii la fiecare dintre ele, acestea
fiind pentru diferite niveluri, pornind de la cel de terapeut până la cel de
începător, pentru că fiecare poate face câte ceva spre binele lui sau al celorlalţi.

Voi prezenta în capitolele ce urmează informaţii şi soluţii practice la problemele legate de magie. Am folosit pentru partea practică informaţii din Reiki, radiestezie, autocontrol şi creştinism.  Am descris metode din fiecare practică de mai sus, cititorul putând să lucreze cu cea pe care o cunoaşte sau, în funcţie de fiecare, le poate combina, ceea ce eu consider ca fiind mult mai efficient.”

Constantin Gheorghita

http://bibliocult.ucoz.ro/_ld/0/57_Constantin-Gheo.pdf



Lumina Sufletului

de

Luule Viilma

https://www.scribd.com/doc/98864071/Lumina-Sufletului-Luule-Viilma

Cufarul Monicai

Cufarul Monicai - Octombrie

 

Pentru că în această lună începe să cadă bruma, în tradiţia populară, lunii octombrie i se spune Brumărel. Despre luna lui Brumărel, în tradiţia populară se cunosc mai multe aspecte. Astfel, anul care urmează va fi roditor dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad în octombrie. Se mai spune că va fi vânt puternic în decembrie, dacă plouă mult în octombrie, de asemenea, va fi timp frumos în ianuarie dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în brumărel. Dacă în noaptea de Sâmedru, oile se culcă grămadă în ciopor, va fi iarnă grea, iar dacă oile dorm răsfirate, se aşteptă o iarnă blândă, iar dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea. În această perioadă încep pregătirile pentru iarnă, ţăranii fiind preocupaţi, în special, de treburile gospodăriei.

După folcloristul Ion Ghinoiu, prima săptămână a lui „Brumărel” se cheamă Săptămâna lui Procoavă, după numele sfântului care acoperă ogoarele cu zăpadă, pentru ca pământul să aibă destulă apă când se desprimăvărează, holdele să aibă spic bogat şi grădinile să fie rodnice. Săptămâna a doua este Săptămâna Satului, cea în care preocupările sunt pentru gospodărie. Cea de-a treia săptămână este numită Săptămâna Lucinului, de la numele zeului protector al lupilor. Ultima săptămâna a lunii portă numele Săptămâna Sâmedrului şi este săptămâna în care se sărbătoreşte Sfântul Mucenic Dimitrie – „Sâmedru”.

Perioada cuprinsă între 29 septembrie şi 14 octombrie, când se aşteptă o încălzire trecătoare a timpului, este numită Vara lui Mioi, ne spune Ion Ghinoiu, în „Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român”. Pentru că acum se obişnuia să se slobozească arieţii (berbecii) în turmele de oi, pentru reproducere, aceste zile se numeau şi „Nunta oilor” sau „Năpustitul berbecilor”. Dumnezeu se îndura de rugămintea unui cărăuş sărac, Mioi, ca să-i dea şi lui un pic de vărai, să-şi poată treiera grâul. De cade ghinda înainte de Sânt-Mihai, iarna se pune curând. (Sursa: petrutapop.ro)

 

 

Cine’i nascut in octombrie? – Hai sus, hai sus, hai sus! 🙂

 

Cine'i nascut in octombrie? - Hai sus, hai sus, hai sus! :)

Cine’i nascut in octombrie? – Hai sus, hai sus, hai sus! 🙂

 

Floarea lunii octombrie : Galbeneaua

Calendula, denumirea latina a Galbenelei provine din acelasi termen latin ca si cuvantul calendar, intrucat aceasta floare infloreste pe parcursul unei lungi perioade de timp. Galbeneaua este numita in limba engleza si “marigold” (“aurul Mariei”), intrucat, potrivit legendei, Fecioara Maria purta la san aceasta floare.

Cufarul Monicai - Octombrie

Se spune ca florile de galbenele te pot apara contra vrajitoriilor.

Daca visezi galbenele, florile de aur iti prezic ca vei castiga in curand o mare suma de bani.

In Wales, se credea ca atunci cand se deschid la ora 7 dimineata, florile de galbenele anunta o zi ploioasa. In aceeasi regiune, se credea ca oricine culege sau sau priveste o galbenea risca sa se molipseasca de darul betiei.

In Mexic, galbeneaua este poreclita “floarea mortii” deoarece, conform unei traditii, ea se iveste din sangele bastinasilor ucisi de invadatorii spanioli. Cu ocazia “zilei mortilor” din Mexic, florile de galbenele sunt folosite pentru a impodobi pietrele funerare.

In limbajul victorian al florilor, galbeneaua are, deopotriva, o buna si o proasta reputatie, purtand in special semnificatia de grija, disperare si parere de rau. Ea este un simbol al angoasei mentale , fiind asociata si cu dragostea neimpartasita, durerea sufleteasca si furia.

Copacii lunii octombrie sunt artarul , scorusul de munte si castanul. (Sursa: diane.ro)

 

Pietrele lunii octombrie: opalul si turmalina

Opalul, supranumit “Piatra lui Cupidon” sau “Piatra Sperantei”, aflat sub guvernarea Lunii si sacru pentru toate divinitatile Selenei, este inzestrat cu darul de a inspira pasiunea si dragostea, si acela de a stimula exprimarea emotionala.

Cufarul Monicai

Opalul este o gema unica, caracterizata de splendide jocuri de culori, putand releva o mare bogatie de nuante atunci cand este privit in lumina sau este amplasat pe un fundal negru. Cele mai populate varietati ale acestei pietre sunt cunoscute prin culorile stralucitoare asemeni unor confeti ivite pe un tonalitate de negru sau alb. In timp ce este pozitionata diferit, culorile se schimba, trecand prin toate nuantele curcubeului, un joc de nuante datorat difractiei luminii in structura cristalina sferica.

Datorita proprietatii de a reactiona fata de caldura, exista credinta ca opalul ar putea prezice aparitia unei boli. De fapt, temperatura crescuta a corpului omenesc ii indeparteaza stralucirea, dandu-i un aspect mat si sters. De asemeni, se spune ca atunci cand nu este purtat de cineva nascut in luna octombrie, opalul sfarseste, mai devreme sau mai tarziu, prin a se crapa.

Potrivit unor superstitii, opalul ajuta la realizarea conexiunii dintre constient si subconstient si are capacitatea de a da stralucire aurei. Se spune ca alina afectiunile gatului (opalul albastru), invigoreaza sexualitatea sau relatiile sexuale (opalul de foc mexican), vindeca si elibereaza traumele emotionale transmise din vietile anterioare (opalul de Oregon), sau amplifica impulsurile si comportamentele negative (opalul alb).

 

Turmalina este formata din cristale hexagonale, prismatice, cu o sectiune striata pe lungime, si poate fi intalnit in culori precum albastru, verde, roz, rosu, galben, castaniu, negru si in doua ori trei culori.

Cufarul Monicai

Turmalina este piatra dragostei sincere si un simbol al vitalitatii. Unii oameni o poarta ca talisman pentru a atrage un iubit/o iubita, a imprastia frica si a-si echilibra aura. Totodata, se zice ca reduce mania, gelozia si sentimentul de nesiguranta.

Turmalina verde este vestita pentru proprietatea de a atrage banii si succesul , in timp ce acea roz este utilizata pentru indepartarea temerilor, protejarea aurei fata de negativism si inducerea unui simtamant de pace si calm. (diane.ro – corectat si preluat)

Opalul şi turmalina sunt, de obicei, atribuite lunii octombrie. Totuşi, tradiţiile evreieşti, romane, arabe şi poloneze consideră acvamarinul ca fiind piatra simbolică. Cultura rusească consideră luna octombrie fiind stăpânită de beril. Tradiţia străveche hindusă consideră coralul ca fiind piatra lunii. (Sursa: http://monecamino.wordpress.com/2014/10/01/pietrele-lunii-octombrie-opalul-si-turmalina/)

 

Cine'i nascut in octombrie? - Hai sus, hai sus, hai sus! ;)

Cine’i nascut in octombrie? – Hai sus, hai sus, hai sus! 😉


MOTTO: Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem. Aşadar veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine.ierom. Hrisostom Filipescu

 

 

Mooji: Acest mesaj este scris pe hartie igienica. Trebuie sa fi fost tare urgent, sau asa ceva!  😀

 

 


„… le-aș spune oamenilor să folosească timpul bine, să aibă într-adevăr ceva timp nederanjați pentru a se concentra asupra propriului sine. Să fiți în siguranță în sinele vostru. Și atunci când vine timpul, când viața vă aduce pe cineva care vă este potrivit vouă, acesta este darul, de fapt.
Nu trebuie să căutați, o să apară cineva, pe neașteptate, dar veți recunoaște, cumva, în interiorul vostru… Este atâta fericire, să întâlnești pe cineva asemeni ție!
… nu intra într-o relație de pe o poziție dezavantajoasă, nu intra disperat, nimeni nu vrea pe cineva disperat! Este o cale atât de închisă! Nu fiți disperați! Dacă ești disperat înseamnă că ești nespus de greșit îndrumat de propria ta gândire. Prin urmare, folosiți-vă de timpul cât sunteți singuri pentru a alunga disperarea și pentru a fi ancorați în adevăr.Apoi, în momentul potrivit, viața aduce pe cineva care îți este atât de potrivit ție.”



Există un loc pe care doar tu îl poţi umple şi nimeni altcineva, există ceva ce ai tu de făcut şi nimeni altcineva nu poate face în locul tău.

Există un loc pe care doar tu îl poţi umple şi nimeni altcineva, există ceva ce ai tu de făcut şi nimeni altcineva nu poate face în locul tău.

 

Jocul Vieţii de Florence Scovel Shinn

 

Cufarul Monicai


Omul nu poate pierde decât ceea ce nu-i aparţine prin Drept Divin sau ceea ce nu este demn de el.

 

Niciun om nu este duşmanul tău, niciun om nu este prietenul tău, fiecare om este învăţătorul tău.

 

Florence Scovel Shinn

 

http://www.scribd.com/doc/27724761/Jocul-Vietii-Si-Cum-Sa-l-Joci-FLORANCE-SCOVEL-SHINN

 

 

Cufarul Monicai

 

Citate:

În curaj există geniu şi magie.

Cuvântul este bagheta ta magică.

Bogăţia este o problemă de conştiinţă.

Fiecare negare trebuie să fie urmată de o afirmaţie.

Inamicii fiecăruia sunt îndoielile, temerile, bănuielile.

O femeie poate primi doar ceea ce se vede pe sine primind.

Alege în această zi pe cine veţi sluji, teama sau credinţa.

Toate darurile sunt de la Dumnezeu, oamenii fiind mereu un canal.

Tu poţi stăpâni orice situaţie, dacă întâi te poţi stăpâni pe tine.

Regulile simple sunt: credinţă fără teamă, non-rezistenţă şi iubire.

Sentimentele rele, repetate şi întreţinute, sunt o cauză latentă de boală.

De îndată ce devenim conştienţi de bogăţie, darul acesta ni se face imediat.

Credinţa este elastică. Continuaţi să credeţi, până la sfârşitul demonstraţiei.

Omul găseşte întotdeauna, în calea sa, mesajul sau ghidul care-i este necesar.

Un cuvânt are puterea magică de a deschide o poartă sau de a străpunge o stâncă.

A-ţi iubi munca, a o face cu plăcere, aceasta deschide poarta secretă a succesului.

Bunăvoinţa produce o extraordinară aură protectoare în jurul celui care o transmite.

Nu există pierdere în Spiritul Divin, de aceea eu nu pot pierde ceea ce-mi aparţine.

Toate lucrurile importante au fost îndeplinite de oameni care au rămas fideli idealului lor.

Subconştientul, ca simplă putere nedirecţionată, duce la îndeplinire ordinele fără întrebări.

Iată secretul succesului: să ştii să prezinţi ceea ce te interesează într-o manieră captivantă.

Dacă devenim conştienţi de reuşită, aceasta ne este acordată; căci reuşita şi abundenţa sunt stări de spirit.

Nu pronunţa niciodată cuvinte exprimând limitarea sau sărăcia, căci „prin cuvintele tale te vei condamna”.

Nu există timp sau spaţiu în Mintea Divină, iar astfel, cuvântul atinge instantaneu destinaţia sa şi nu se întoarce gol.

După ce vom fi înţeles că tot ceea ce proiectăm se întoarce la noi, vom începe să ne temem de efectul bumerangurilor noastre.

Să-L vezi pe Dumnezeu pe fiecare chip şi să vezi binele în orice împrejurare; aceasta îţi va permite să fii stăpânul oricărei situaţii.

Totul este prea frumos şi va fi adevărat, totul este minunat şi se va întâmpla, totul este prea bun şi va dura, când aştepţi binele tău de la Dumnezeu.

Toate evenimentele vieţii tale reprezintă o idee care s-a cristalizat. Le-ai făcut să ţâşnească fie datorită fricii, fie datorită credinţei. Tu le-ai pregătit.

Potcoava sau piciorul iepurelui nu au putere, dar cuvântul rostit de femeie şi credinţa că îi aduc noroc creează aşteptări în mintea subconştientă şi atrag situaţia norocoasă.

Când omul se va vedea aşa cum îl vede Dumnezeu, el va redeveni o fiinţă radioasă, eternă, ignorând naşterea şi moartea, deoarece „Dumnezeu a creat omul după Chipul şi Asemănarea Sa”.

Numai în Biblie şi în basme se folosesc termenii „etern” şi „pentru totdeauna”. În absolut, omul este în afara timpului şi spaţiului. Binele său se transmite dintr-o eternitate în alta.

Norocul cel mai extraordinar, reuşita cea mai impevizibilă apare când te aştepţi mai puţin, pentru că, în acel moment, ai renunţat la orice voinţă personală şi marea lege a atracţiei a putut să acţioneze.

Abundenţa mea provine de la Dumnezeu. Eu posed punga magică a Spiritului, care nu poate fi goală. Când banul iese, el este imediat înlocuit. Prin efectul Graţiei şi prin mijloace perfecte, ea este plină ochi.

Dacă un om a contractat datorii sau dacă i se datorează bani, aceasta dovedeşte că, în subconştientul său, el crede în datorii. Această idee trebuie să fie neutralizată pentru a schimba această stare de fapte.

Cu cât eşti mai iritat, cu atât iritarea creşte; ea sfârşeşte prin a săpa un şanţ în creierul tău şi faţa ta va exprima continuu nemulţumirea. Vei fi evitat şi vei rata ocazia minunată care te pândeşte zilnic.

Într-adevăr, viaţa înseamnă vibraţii, ori atunci când vibraţiile noastre se acordă cu cele ale succesului, ale fericirii şi ale abundenţei, lucrurile care simbolizează aceste diferite stări de conştiinţă vin la noi de la sine.

Să nu oboseşti să fii atent la lucrurile frumoase; un contact invizibil se stabileşte astfel între ele şi tine. Mai devreme sau mai târziu, ele vor fi atrase în viaţa ta, cu condiţia să nu spui: „Sărmanul de mine! Este prea frumos să se realizeze vreodată!”.

Gândeşte-te la binecuvântările care aparent nu se pot realiza decât într-un viitor îndepărtat şi aşteaptă-te să se manifeste imediat, într-un mod neaşteptat, prin efectul Graţiei, pentru că Dumnezeu se serveşte de mijloace imprevizibile pentru a-şi împlini minunile.

Această lege a aşteptării încrezătoare se aplică chiar şi superstiţiilor. Dacă treci pe sub scară şi te aştepţi să-ţi poarte ghinion, aceasta se va realiza. Scara nu este de vină, dar contratimpul survine, pentru că te aştepţi la aceasta.

Să nu uităm că basmele provin din legendele antice persane, bazate pe Adevăr. Aladin şi lampa fermecată reprezintă puterea cuvântului. Ajunge ca Aladin să atingă lampa, pentru ca dorinţele sale să se îndeplinească. Ori, cuvântul tău este lampa ta.

Florence Scovel Shinn

Cufarul Monicai


Cufarul Monicai

*Hemografie (subst.) – Cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul Respirări: „ştiinţa pe care eu am creat‑o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie , adică scrierea cu tine însuţi. […] Hemografia este o ştiinţă tânără. […] Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”

I
A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.

II

Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III

Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, şi pare sângerândă, când de fapt este numai roşie.

IV

Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.

V

El va fi neasemuit de frumos şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg.

VI

El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.

VII

Chiar nici tinerii bărbaţi nu vor avea timp să-l invidieze, fiind deodată şi de tot preocupaţi să-l iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărţi, dar cuvintele lui vor fi nesfârşite.
El nu se va înălţa la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.

VIII

El n-o să-şi aducă aminte de mine, pentru că aşa este cuviincios.
El îşi va aduce aminte numai de o fiinţă foarte frumoasă şi care târziu şi altă dată va urma să se nască.

IX

Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

X

Îngerul se uită posomorât la mine:
Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger.
De ce mă dezamăgeşti?

XI

Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune: Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!

 

Nichita Stănescu


Motto: Oamenii urasc adevarul. Din fericire, adevarului nu’i pasa.  (Larry Winger)

Cufarul Monicai

Anumite persoane simt o atractie irezistibila fata de postura de victima. Nu, nu le compatimesc deloc, nici nu ma scuz pentru alegerea mea de a NU empatiza cu asta! Ci, din contra, imi repugna! Sunt 100% contra victimizare! Si cred ca victimizarea naste calaii, nu viceversa! Fara victima NU exista calau. Prin urmare, victima poarta pacatul amandurora! Vorba aceea: „Hotul cu un pacat si pagubasul cu noua.” – De acord ca viata te poate pune in fata unor provocari inimaginabile. Si nimeni, dar absolut nimeni nu stie cat poate indura un om! Dar acele provocari sunt de fapt lectii pe care se presupune sa le inveti. Si prima lectie a oricarei provocari este tocmai aceea de a invata sa alegi. Si a alege ce rol sa joci tu in provocarea aia, face tot deliciul vietii! – A alege e o forma de putere cu care tu te investesti pe tine. Iar daca un om alege sa joace rolul victimei, atunci e vina lui si numai a lui, este alegerea lui si mi se pare absolut normal sa suporte consecintele acestei alegeri. Ca o face din prostie, sau din slabiciune, asta’i deja alta discutie. Unii, clar, o fac din comoditate – e modul lor de a renunta la orice responsabilitate, forma lor de a se alinta (una tampita, daca ma intrebati pe mine!), de a cersi atentia care le lipseste (si mai tampit!). Sa nu mai fim tampiti, zic!

George Rosu

George Rosu

Mnoh, e mai comod sa te plangi decat sa faci, efectiv, ceva! E chiar confortabil! – Ai putea sa te revolti, sa nu mai accepti rahaturi. De ce nu o faci? Cati oameni cunosti care tac si inghit orice rahat, cu capul plecat, de parca ar fi vreo scofala in victimizare? Ca sa nu mai zic ca unii confunda victimizarea cu martirizarea. Ei, bine, ghici, ce? – Nu’i deloc acelasi lucru! – DEOSEBIREA DINTRE VICTIMA SI MARTIR consta in faptul ca martirul se sacrifica pentru o cauza nobila, in timp ce victima se consuma mai mult din neputinta, ori comoditate. Martirul isi apara cauza, asumandu-si cu demnitate suferinta personala. Sacrificiul poate ca smulge aprecieri, dar recompensa suprema este mai degraba in folosul celorlalti. „Faca’se Voia Ta!„, in traducere libera, inseamna „Accept.” Iar acceptarea nu’i totuna cu resemnarea, oameni buni! DIFERENTA MAJORA DINTRE ACCEPTARE SI RESEMNARE este una de vibratie. Resemnarea este o vibratie joasa de neputinta si frustrare in fata unui destin implacabil, creat inconstient, iar acceptarea este o vibratie inalta de armonie si pace, in acord cu Planul Divin. Got it? – Bun, atunci arata’mi ca ai inteles prin a te opri din vaicarelile inutile, ACUM. – „Stii, dar…” – Niciun „dar”, arata’mi c’ai inteles prin a te opri acum din vaicareli si prin a’ti asuma partea ta de vina, care, by the way, e cea mai mare, chiar daca unii ar fi tentati sa spuna ca e fifty-fifty. E foarte adevarat ca’i mai usor sa arati cu degetul decat sa-ti asumi partea ta de vina dintr-o situatie. Doar ca, procedand astfel, te amagesti, te sabotezi si’ti profetesti, chiar nu’ti dai seama? In realitate, sunt prea putine situatiile in care tu sa n’ai niciun cuvant de spus, ori in care intamplarea sa joace un rol determinant. Noi toti, deopotriva barbati si femei, suportam consecintele alegerilor noastre, chiar n’ai inteles? Iar „suferinta este necesara pana realizezi ca nu’i necesara„, asa ca, ce ar fi sa intelegi acum asta si sa te scutesti de suferinte ulterioare? – Nu vrei? Iti place sa te vaicaresti, sa’ti plangi de mila, sa permiti calaului sa te tortureze, te complaci in starea asta mizerabil de confortabila? – Atunci, ramai aici, e numai alegerea ta!

Cufarul Monicai

Fiecare este liber să decida cum va supravietui. Nimeni nu poate decide in locul altcuiva. Ne putem ascunde capul in nisip, putem spune ca nu’i nimic de facut si ca nu se va schimba nimic, totusi oamenii nu pot fi vindecati daca nu’si schimbă modul de gandire şi de reprezentare. Eu pot sa te tin de mana o vreme, sa’ti sprijin capul pe umar in plansul tau, pot iti dau o sugestie (tocmai am facut’o!), sa’ti ofer niste repere, o farama din timpul meu si un pic de interes. Insa nu ma pot schimba eu in locul tau. – Fiecare trebuie să acţioneze singur. Iar cine s’a obisnuit sa traiasca vaicarindu’se, luand totul de’a gata si sa dea vina pe viata, Dumnezeu, Univers, ceilalti (politicieni, mama, tata, iubit, iubita..), nenoroc si soarta, va astepta mult si bine ca vindecarea sa se produca si viata sa ia forma pe care el o doreste. Cu cat mai repede iti vei intelege si asuma greselile, cu atat mai repede te vei vindeca. – By the way, ce faci daca nu’ti convine ca’n gradina ta creste un copac otravitor? – Gandeste’te la asta! Spor! 😉

Cufarul Monicai

 

 


Cufarul Monicai

În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.

Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.

Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.

 

Jose Saramago (1985)


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai

Zumbărala ghioală


Motto:

Nopţile în care dormim sunt ca şi cum n-ar fi. În memoria noastră nu rămân decât acelea în care n-am închis ochii. Noapte înseamnă noapte albă.

Emil Cioran

Toata noaptea am scris. In gand. Am scris mult si frumos, cum nu cred c’am sa pot vreodata sa scriu cu litere, pe hartie. Am fost amuzanta, incisiva, rea de’a dreptul, dulce, incantatoare, fascinanta, dura, iertatoare, intelegatoare desi neinteleasa, geniala.. Am retrait momente, am urat si am iubit, am fost indiferenta, scarboasa si scarbita, am plans si am ras, am vorbit si am tacut, am iertat si am condamnat, am crezut ca inteleg… ca sa nu mai stiu nimic altceva decat faptul ca totul este o necunoscuta. Nu mai cred ca exista cunoastere, ci doar iluzia ei. Nici viata nu mai stiu ce este (daca’am stiut vreodata!), nici daca traiesc nu stiu. Poate ca doar visez ca traiesc. Poate ca totul e un vis si viata reala (daca exista asa ceva!) e mult mai urata decat visul asta, de aceea nu ma trezesc niciodata. Am trait candva (sau doar am avut senzatia ca traiesc) o forma de pacalire indusa a mintii (de catre altcineva, ori poate doar de catre mintea insasi!?), asa ca, mi se pare ca stiu despre ce vorbesc acum. Puteam s’o iau razna atunci, sa ratacesc de’a pururea’nlauntrul meu, intr’o lume care nu exista decat in mintea mea.. Dar cine mai stie daca nu cumva chiar asta s’a intamplat? – Exista vreo certitudine vreodata? Este ceva atat de adevarat incat sa nu mai vrei, nici sa mai simti ca nu mai e altceva de cercetat? – Si daca sunt numai o forma de gandire artificiala? Si daca’s numai o minte? O minte atasata la o inima.. – O minte care si’a creat propria reprezentare fizica, propria poveste – o poveste nici prea-prea, nici foarte-foarte, ci doar atat de confortabila cat sa poata fi suportata, fara a claca prea curand? Si o inima (ori numai reprezentarea ei fizica!?), tocmai pentru a nu exista riscul de a descoperi asta vreodata? Logica ( de fapt, ceea ce cred c’ar fi logica!) imi spune ca’i posibil, dar tot ea’mi spune si ca, daca ar fi ( fost ) asa, mi’as fi ales alta reprezentare, alte repere, alta poveste.. Dar daca tocmai aici e spilul? Daca se’ntampla chestii, independent de tine, de vointa si de dorintele tale, tocmai pentru a te face sa crezi ca existi de’adevaratelea? Daca’s numai un program in mintea cuiva? Daca’s numai o poveste care se scrie pe masura ce se intampla? Si daca’ nici minte nu sunt? Daca’s numai un gand devenit concept?

Am scris despre mine si despre oamenii care ma compun.Unii dintre ei, daca’au trait vreodata, nu mai traiesc acum decat in gandul meu. Ceilalti..

In eventualitatea ca niciodata n’am sa scriu despre acei unii si despre acei ceilalti, incerc un rezumat acum, ajutandu’ma de cuvintele sparge ale Ninei Cassian. De ce sparga? – Pentru ca’ti ofera iluzia ca intelegi limba, fara a intelege’o vreodata cu adevarat. Pentru ca si daca exista un dictionar de sparga, eu n’am cunostinta de el.

Poezie în limba spargă

În câmpul ce ițea de bruturează,
A cțipitat un ptruț, ce-i drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoțit aproape, în cordac:
Ce pisindreaua mea de brutușleagă,
Și șomoiogul meu cu zdrolociță,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!
Țichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: În lanțuri apa să se tragă!

Nota:

Limba spargă este o formă de expresie artistică, creată de poeta Nina Cassian. Din punct de vedere lingvistic nu este o limbă în adevăratul sens al cuvântului, ci este limba română în care o parte din substantive, verbe și adjective sunt înlocuite cu cuvinte inventate de poetă.

„Limba „spargă” am inventat-o în 1946 (am pomenit doar de avangardismul meu, de propensiunea mea structurală spre „joc”). Ion Barbu mi-a interzis să includ acele „exerciții” în volumul meu de debut. Mult mai târziu le-am publicat în volumele Loto-Poeme (1972), în Jocuri de vacanță (1983), însumând până la ora asta, circa o duzină de „sparguri”, ba pe unul l-am tradus și în „sparga” engleză…” – Nina Cassian


Sunt asa zile, cand mi’i P.O.H.U.I. 🙂

O zanutza mi’a trimis melodia asta faina si mi’am adus aminte instantaneu de un schimb de replici citit ieri pe unul din wall’urile fb’istice prietene:

– hai ca m-a pocnit depresia de iarna
– Asta chiar ca nu exista…Ai inventat-o tu acum..:))

Mi’a placut atat de mult schimbul de replici, incat m’am adancit in ele si am descoperit un adevar paradoxal ( de fapt, l’am identificat si etichetat doar, pentru ca el exista de mult timp in mine! ): desi e posibil sa simti ceva asemanator depresiei, poti fi macar atat de constient incat sa stii ca starea aia se bazeaza ( exclusiv sau nu! ) pe ceva inventat de tine si, cu toate astea, sa decizi sa mai poposesti p’acolo un pic.. 🙂

P.S. simt tot ce simți acum.. sunt langă tine-acum 😉

Și iar e frig. Și iar-îi depresneac…
Și iară îi sfîrșit de lună și tu stai pe galeac
Dar ție ți-e P.O.H.U.I.
De toată lumea (care e)
Stresată de știri și despărțiri din seriale
De curve și gay, de macho-holtei și www cu fete goale
Așa de P.O.H.U.I.
De faptul că-s reduceri mari într-un butic cu țoale
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Cu căștile pe cap mergi singur pe drum.
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Și-ai vrea ca cineva să simtă tot ce simți acum.
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Cu căștile pe cap mergi singurel pe drum.
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Și-ai vrea ca cineva să fie lîngă tine-acum… lîngă tine-acum.
Acasă este niște borș ș-oleacă de smîntînă,
Ne v temu o venit factura la lumină.
Pornești televizorul, ca sunet de fundal,
Acolo trei deștepți discută ultimul scandal.
Dar ție ți-e P.O.H.U.I.
Tu ieși afară
Și pentru că e vînt aprinzi țigara-n scară,
Pui căștile și te gîndești pe cine vrei să vezi diseară.

Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Cu căștile pe cap mergi singur pe drum.
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Și-ai vrea ca cineva să simtă tot ce simți acum.
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Cu căștile pe cap mergi singurel pe drum.
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Și-ai vrea ca cineva să fie lîngă tine-acum… lîngă tine-acum.
Și sînt momente
Și chiar și zile
În care bei chiar dacă știi că iei pastile,
În care ciocolata distruge-orice dietă,
În care pe la 12 noaptea-ți place ceaiul cu cotlete,
În care vrei să dormi și luni și marți pîn’ pe la 9,
În care ai pantofi murdari chiar dacă nu mai plouă…
Sunt așa zile
Cînd ți-i P.O.H.U.I.
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Cu căștile pe cap mergi singur pe drum
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Și-ai vrea ca cineva să simtă tot ce simți acum
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Cu căștile pe cap mergi singurel pe drum
Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum
Și-ai vrea ca cineva să fie lîngă tine-acum… lîngă tine-acum.

Aberez, deci exist :)


Lucifer se traduce prin “Cel care aduce Lumina”. De unde “Luminosul”, “Luminatul”, “Iluminatul”.. Putem astfel presupune ca Lucifer a fost un Iluminat, primul iluminat dupa Dumnezeu Tatal, cel care a adus oamenilor Cunoasterea, cel care a indraznit, primul care a indraznit sa se razvrateasca impotriva necunoasterii. Iar lipsa cunoasterii imi suna ca lipsa Luminii, desi, posibil, si ca o lipsa a Intunericului. Sau neconstientizarea ambelor. Prin lipsa intelegand inconstienta, neconstientizarea. Dupa Biblia lui Enoh, ingerii cazuti au adus pamantenilor cunoasterea. Atunci de unde rolul atat de ingrat atribuit lui Lucifer? – Nimeni si nimic nu ne spune ca Lucifer si acolitii sai ar fi adus cunoasterea ca arma si nu doar ca instrument. Sau ma’nsel eu? Oare nu cumva totul e o doar o chestiune de interpretare? Oare nu se urmarea/se urmareste inca incadrarea cunoasterii la capitolul hule, tocmai pentru a ne mentine intr’o stare de perpetua somnolenta, prostie, inconstienta, nesiguranta, frica? Si Josul si Susul sunt supuse evolutiei, nu? Pentru ca “si demonii se vor lumina, si ei sunt chemati”. Atunci transcederea dualitatii se va face cand ne vom detasa de ideea impartirii in cele doua tabere: Sus-Jos, Intuneric-Lumina, Rau-Bine, Demon-Inger.. – Conteaza, oare, de care parte a baricadei suntem sau conteaza, de fapt, unde ajungem? E mai importanta calea decat destinatia? Pai atunci pilda Fiului Ratacitor?!? Oare nu ne transmite aceasta pilda ca’i mai laudabil sa te ridici de Jos, decat din Median sau Sus, in (mai) Sus? (hm, “mai laudabil”.. – alta programare!?) Nu suntem noi toti, si cei de Sus si cei de Jos, fiii Tatalui? Si nu evolueaza si El, oare, odata cu noi? La fel ca Pinocchio care, schimbandu’si soarta, o schimba si pe a creatorului sau, papusarul?

…………………………………………………..

(idei crete)

…………………………………………………..

Universuri paralele – n dimensiuni, n posibilitati, n insusiri, n proiectii.. Suma tuturor insusirilor/aptitudinilor mele se afla’n stare latenta acum, aici, in mine. Sub aceasta carcasa de carne, cat si impreuna cu ea, ma regasesc eu – cea a n posibilitatilor, a n insusirilor/aptitudinilor.. Eu, cea cu n proiectii. Si in acest univers, in aceasta dimensiune, cuprind Totul, cuprind n’ul acesta, n’ul insusirilor/aptitudinilor mele, eu avand toate acestea, avand Totul aici, acum, desi cele mai multe in stare latenta si doar unele exprimate. Eu-Aici creeaza Eu-Acolo in n dimensiuni, in n universuri paralele, n-Eu cu n aptitudini/insusiri/variante/posibilitati. Si viceversa. As putea zice astfel despre mine ca’s omniprezenta, ubicua – prin scanteia divina ce se regaseste’n mine, cea care face Totul interconectabil. Eu-Aici sunt doar o proiectie a mea, niciodata exprimata’n totalitate. Faptul ca eu exist Aici, inseamna ca eu exist si Acolo, in acelasi timp – prin toate proiectiile mele, in toate timpurile Timpului si’n toate universurile/dimensiunile. Asta face ca eu, cea a n proiectiilor, sa fiu chiar Dumnezeu nemanifestat sau manifestat doar in aspecte/proiectii, niciodata manifestat in totalitate, fiind astfel doar o proiectie a Lui, un Dumnezeu inferior, o copie, o clona a Lui, El fiind arhetipul, modelul originar, iar noi, oamenii, clone de Dumnezeu, clonele Creatorului – placa de baza+microprocesor, avand toata informatia modelului originar, pe care, insa, o folosim independent de El, dupa liberul arbitru al fiecaruia. Aberez? – Posibil. Dar scuzabil prin faptul ca’s limitata – nu in potential, ci’n exprimare/manifestare. Si, chiar, ce anume ne limiteaza? ce anume ne face sa fim limitati? – frica, timpul, spatiul, conditia preacceptata, programarea, inconstienta, blazarea, Dumnezeu.., CE?? Suntem noi cu adevarat constienti atunci cand credem despre noi ca suntem constienti? Ori doar constientizam o fateta a intregului, o proiectie? Si oare constiinta nu’i ea doar un aspect limitativ, o proiectie 3d a supraconstiintei?


E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine. Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun? Simţiţi bucurie în suflet?
În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însami. Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici. Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa: împreună luminaţi mai mult. Fiti candele aprinse, fiti Lumina!

(autor necunoscut)


Vorbeam deunazi cu un amic despre dragoste si relatii de dragoste. Parea nefericit ca nu-si gaseste Sufletul Pereche, ca n-o gaseste pe Aceea. Chiar m-a intrebat la un moment dat, cu un tipat mut in cuvinte: „Unde gresesc? Cer atat de mult?”. Discutia cu el m-a inspirat sa scriu acest articol. Recunosc ca nu excelez in domeniul asta, insa sunt macar atat de isteata incat sa recunosc un alt prilej de a vorbi cu mine insami sub pretextul unei conversatii cu altcineva. Ce e frumos cand vine vorba de dragoste e ca toti putem fi deopotriva  elev si profesor, in orice moment al vietii noastre, dragostea fiind, de fapt, adevaratul maestru.  Asadar, pentru amicul meu, pentru mine si pentru toti ceilalti care au uitat cum..

Toti avem diverse scenarii inconstiente ce actioneaza pe cand asteptam, uneori tanjind disperati, la portile dragostei. Toti spunem ca vrem dragoste, dar, sa fim sinceri si  sa recunoastem: se mai aud si alte voci! E o schizofrenie, mascata bine, in fiecare dintre noi si fiecare voce, ce se aude din fundal, are un mesaj foarte diferit de vocea care ni se pare ca ne conduce. Asa ca, atunci cand ne intrebam de ce ne-a ocolit dragostea, este al naibii de important sa fim nemilosi de sinceri cu noi insine. Chiar daca nu suntem intotdeauna constienti de modul in care apasam pe butoane si invartim manivelele, adevarul gol-golut e ca noi suntem arhitectii propriilor vieti. Cu cat vom recunoaste mai repede acest lucru, cu atat mai repede vom obtine ceea ce ne dorim din adancul sufletului. Apoi, mai e ideea, conform careia, nimic nu-ti poate aduce mai repede dragostea decat dezvoltarea propriei capacitati de a iubi. A deveni constient ca fiecare persoana, moment si experienta constituie o ocazie de a cunoaste dragostea care ne leaga pe toti este ca o urare de bun venit adresat formei particulare de dragoste romantica pe care o cautam.

Fiindca atunci cand ne manifestam cu iubire, cand dam dovada de amabilitate, pretuire, generozitate, atentie, blandete, cand celebram miracolele vietii, suntem irezistibili, sa recunoastem! Devenim raze de bucurie si nu numai ca oamenii sunt atrasi de noi, dar primim si nenumarate oferte de iubire. Fiindca, dupa cum frumos graia cineva,  asa cum apa isi cauta nivelul, dragostea isi cauta adancimea. Daca, dimpotriva, suntem fitosi si nu acceptam nimic mai prejos decat cavaleri pe cai albi si printese in trasuri trase de sase sau doisprezece cai, atunci zavoram tocmai canalul prin care am putea atrage dragostea in viata noastra.

Aratandu-ne morocanosi si vesnic nemultumiti sau plini de amaraciune si negativisti, repetand fraze de genul: „Toata lumea are o relatie, numai eu nu voi avea niciodata!”, nu facem decat sa ne acrim pe zi ce trece si sa ne ofilim inlauntrul nostru. Invatand sa recunoastem miracolul dragostei in fiecare moment, cu timpul, se va petrece ceva uluitor: vom observa cum asemenea momente ne schimba spectaculos – o vorba frumoasa ne insenineaza ziua, o incurajare ne face sa ne simtim mai puternici si ne reda increderea pierduta, un compliment extraordinar ne face sa ne creasca inima si o mana alintatoare ne linisteste temerile.

Iubirea e o actiune, nu e ceva static pentru care suntem doar niste receptori pasivi. Musai sa si oferim! Culmea, cei mai multi dintre noi ne concentram asupra dragostei pe care vrem s-o primim si foarte rar sau niciodata asupra dragostei pe care putem s-o oferim! Asadar, daca suntem disperati si ne intrebam de ce nu ne-a batut dragostea la usa pana acum sau daca ne dam seama ca ne afundam in amaraciune, cel mai bun lucru de facut e sa mergem sa batem la usa cuiva si sa oferim dragoste. Si imediat dragostea dupa care tanjim va incepe sa vina catre noi, de fapt, va fi sosit deja. Sa incepem sa observam si sa recunoastem toate momente minunate, cat de marunte, ni s-ar oferi – si ni se ofera mereu, gratis! – si sa le lasam sa ne influenteze. Ele, cele mici, ne vor pregati pentru cele mari. Fiindca a primi putina dragoste este trambulina de pe care ne putem lua avantul catre marea dragoste ce ne va implini cu adevarat. In fiecare clipa se petrece un miracol, trebuie doar sa ne antrenam pentru a-l observa. Fiecare ocazie pe care o traim este o ocazie pentru a ne dezvolta propria capacitate de a iubi- fie ca receptor, fie ca emitator. Orice loc, persoana, lucru, animal sau experienta careia noi ii oferim dragostea noastra isi sporeste capacitatea de a iubi. Astfel, contribuim si noi, in mod activ, la miracolul dragostei, exersand, totodata,  pentru intalnirea cu Sufletul nostru Pereche.

Si mai e ceva: sa avem grija si sa nu uitam sa ne aratam exact asa cum suntem cu adevarat. Fiindca adevaratul nostru Eu este cel care are nevoie sa fie iubit – el e ranit si vulnerabil, nu e sigur ca arata destul de bine ori crede ca nu-i prea destept, cultivat, interesant ori charismatic, se teme ca n-are o slujba indeajuns de buna pentru o invitatie la restaurant s.a.m.d. Oricare ne-ar fi nesigurantele si temerile, ele  fac parte din noi, din frumusetea noastra ca persoane unice, asa ca sa nu ne mai ascundem adevaratul chip. A ne indragosti nu e o competitie in care sa ne intrecem cu altcineva, ci o sansa de a ne scoate in sfarsit la lumina adevaratul Eu, de a intra in atentia cuiva a carui bucurie va fi sa ne iubeasca, sa ne respecte si sa ne pretuiasca Sinele autentic, necamuflat. Nimic nu e mai pretios, mai demn de iubit, mai atragator sau mai interesant decat sa intalnim o fiinta umana autentica. Si sa nu uitam sa ascultam si sa intrebam. Sa ascultam e un risc, fiindca putem descoperi nu numai ce ne place, ci si lucruri care ne-ar putea deranja. A asculta e un act de iubire care spune ca ne aflam acolo ca sa primim orice va vrea sa ne dezvaluie acea persoana – un fapt, un secret, o atitudine, un vis – , chiar daca ne va  deranja. Si ca riscam sa fim deschisi, dispusi sa fim informati, speriati, incantati, fermecati sau schimbati. Ca suntem dispusi sa ascultam acel om dezvaluindu-se, oricum s-ar dovedi ca este el. A intreba inseamna a asculta la puterea a zecea, fiindca punand intrebari nu numai ca ne exercitam curiozitatea, ci ne asumam si un mare risc – riscul de a fi dezamagiti. Cand intrebam spunem, de fapt, ca suntem dispusi sa cunoastem omul acela nu doar ca fantezie a noastra, ci asa cum este el in realitate. Dragostea adevarata se bazeaza pe cunoastere adevarata. Cand punem intrebari cu curaj, demonstram ca suntem dispusi sa cunoastem persoana in intregime, cu defecte si calitati, aratand, de asemenea, ca putem infrunta lucrurile dificile dintr-o posibila relatie viitoare si ca nu avem tendinta de a le evita. Ne facem disponibili emotional, de aceea a intreba inseamna a iubi in cel mai inalt grad.

Ar mai fi multe de povestit si de intrebat in privinta dragostei, insa nu mi-am propus sa plictisesc pe nimeni. Pentru restul intrebarilor dinlauntrul nostru voi spune doar atat: „Ai rabdare cu tot ce e nerezolvat in inima ta si… incearca sa iubesti intrebarile insele… Nu cauta raspunsuri, care nu pot sa-ti fie date pentru ca n-ai putea sa le traiesti… Traieste acum intrebarile. Poate ca apoi, treptat, pe neobservate, vei trai… in raspuns.” ( Rainer Maria Rilke )


%d blogeri au apreciat asta: