Tag Archive: animale



 

Cufarul Monicai

1. Trezeste-te odata cu soarele ca sa te rogi. Roaga-te singur. Roaga-te des. Marele Spirit te va ajuta, trebuie doar sa ii vorbesti…

2. Fii tolerant cu cei care, undeva pe drumul lor, s-au ratacit… Ignoranta, trufia, mania, gelozia si lacomia izvorasc dintr-un suflet pierdut. Roaga-te pentru cei pierduti, pentru a gasi indrumare.

3. Cauta-te pe tine – prin tine. Nu le permite celorlalti sa croiasca ei drumul pentru tine. Este drumul tau si doar al tau. Altii pot merge pe drumul tau alaturi de tine, insa nimeni nu poate merge pe el pentru tine.

4. Trateaza oaspetii care pasesc pragul casei tale cu multa atentie. Serveste-le cea mai buna mancare, ofera-le cel mai bun pat si trateaza-i cu respect si onoare.

5. Nu lua ceea ce nu este al tau indiferent ca este de la o persoana, o comunitate, din salbaticie sau dintr-o alta cultura. Nici nu a fost castigat, nici nu ti-a fost daruit. Nu este al tau.

6. Respecta tot ceea ce exista pe acest pamant indiferent ca vorbim de oameni, plante sau de orice este viu.

7. Onoreaza gandurile, dorintele si cuvintele celorlalti oameni. Nu intrerupe niciodata pe altcineva, nu rade de el si nici nu-i imita comportamentul in batjocura.

8. Niciodata nu-i vorbi pe altii de rau. Energia negativa pe care o arunci in univers se va multiplica atunci cand se va intoarce la tine.

9. Toti oamenii fac greseli. Si toate greselile pot fi iertate.

10. Gandurile rele cauzeaza boli ale mintii, ale trupului si ale spiritului. Practica optimismul.

11. Natura nu este PENTRU noi, este o PARTE din noi. Toti facem parte din familia planetara.

12. Copiii sunt semintele viitorului nostru. Planteaza dragoste in inimile lor, uda aceste seminte cu intelepciune si lectii de viata. Cand au crescut, da-le spatiu ca sa creasca.

13. Evita sa ranesti inimile celorlalti. Otrava durerii se va intoarce la tine.

14. Fii sincer intotdeauna. Onestitatea este testul constiintei tale in acest univers.

15.Fii echilibrat si mentine-te astfel. Sinele tau Mental, Spiritual, Emotional si Fizic – toate acestea trebuie sa fie puternice, pure si sanatoase. Ai grija de corpul tau si tine-l activ pentru a intari mintea. Imbogateste-te spiritual pentru a vindeca bolile emotionale.

16. Ia decizii constiente cu privire la cine vei fi si la cum vei reactiona. Fii responsabil pentru propriile actiuni.

17. Respecta intimitatea si spatiul personal al celorlalti. Nu atinge proprietatea personala a celorlalti – in special obiectele sacre si religioase. Asa ceva este interzis.

18. Fii devotat in primul rand fata de tine insuti. Nu ii poti hrani si ajuta pe ceilalti daca nu te poti hrani si ajuta pe tine mai intai.

19. Respecta credintele religioase ale celorlalti. Nu iti impune propriile convingeri asupra lor.

20. Impartaseste-ti norocul si ceea ce ai cu ceilalti.

Sursa: http://www.scribd.com/doc/219168408/Codul-Etic-Al-Amerindienilor#scribd

Cufarul Monicai

Anunțuri

 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai


„Imbratiseaza cu un zambet. A tine ochii inchisi este optional.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

1530364_593343504070089_559630298_n

Ziua Internationala a Imbratisarilor (International Hug Day) este sarbatorita pe 21 ianuarie, la nivel mondial. Aceasta sarbatoare a aparut pentru prima data in Statele Unite ale Americii, in 1986, si a primit numele de Ziua Nationala a Imbratisarilor (National Hug Day).

1503470_593341827403590_182231765_n

Inedita sarbatoare s-a raspandit cu rapiditate in intreaga lume, chiar daca nu se stie de ce a fost aleasa data de 21 ianuarie sau care este persoana care a avut o asemenea intiativa. Totusi, se considera ca autorii ideii ar fi fost tinerii studenti americani. (wikipedia)

1607110_594689610602145_715777547_n

Potrivit explicatiilor psihologilor, aparitia unei sarbatori de acest fel este strans legata de nevoia oamenilor de afectiune, siguranta, dragoste si confort interior.

1554604_593348740736232_671771034_n

Potrivit traditiei evenimentului, oricine poate imbratisa orice persoana, chiar si una necunoscuta, iar legenda spune ca in timpul unei imbratisari prietenesti, oamenii fac schimb de caldura sufleteasca. 😉

1012018_593348264069613_2046188615_n

Imbratisarea, acest schimb minunat de afectiune, caldura si sprijin, nu este specific doar fiintei umane. Gesturi similare au fost observate si la animale.

1013357_594678797269893_975045083_n

Imbratisarea este un medicament universal. Ea vindeca, alina. Imbratisarea reduce tensiunea arteriala si previne atacurile de inima. Imbratisarea ajuta la scaderea cortizolului, hormonului stresului. In timpul imbratisarii se elibereaza oxitocina, hormonul iubirii.

1513305_615958548471150_1549458854_n

Imbratisarea are un efect calmant, avand rolul de a regla bataile inimii. Conform unui alt studiu, frecventa cardiaca a celor care se imbratiseaza se reduce cu 5-10 batai pe minut. Un alt studiu efectuat in 2000 arata ca bebelusii care au fost imbratisati in timp ce li se efectuau anumite teste la sange au plans mai putin si au avut un ritm al inimii mai regulat decat cei care nu au fost imbratisati.
1530425_594691077268665_1202866252_n

Obiceiul de a imbratisa o persoana si de a-i freca usor spatele faciliteaza circulatia sangelui catre organele vitale, contribuind astfel la prevenirea atacurilor de inima.

1513320_593347424069697_403636302_n

Imbratisarea are un efect stimulant pozitiv si asupra sistemului nervos, fiind folosit de multe ori ca si tehnica terapeutica de catre multi psihologi.

1510747_593338657403907_1356320703_n
In timpul imbratisarii, se elibereaza in mod natural si alte substante chimice benefice, dopamina fiind una dintre ele. Dopamina este o substanta secretata de creier, responsabila de starea de bine si de buna dispozitie a unei persoane.

1520758_594673007270472_819770287_n

Si, nu in ultimul rand, imbratisarile ne ajuta sa crestem spiritual. 😉

H.U.G.S. - Helping Us Grow Spiritually!

H.U.G.S. – Helping Us Grow Spiritually!

 
Tomasz Alen Kopera - Embrace

Tomasz Alen Kopera – Embrace

„Cuibareala” este o #imbratisare prelungita.

Dave Ross – A Book of Hugs (Cartea imbratisarilor)

995610_615929208474084_1772049393_n

„Nu exista imbratisare rea. Exista doar imbratisari bune si imbratisari grozave.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

"Tighter Please" - Lily Thula

„Tighter Please” – Lily Thula

„Nu poti da o imbratisare fara sa primesti una inapoi.” 

Dave Ross – A Book of Hugs (Cartea imbratisarilor)

1538648_593336427404130_1248333919_n

„Imbratisarile de dinainte de culcare alunga visele rele.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

1555467_615927858474219_1315756015_n

Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine care te „încheie”, te completează, revelându-ţi o altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte noi dimensiuni

Mircea Eliade – Nuntă în cer

75906_615932488473756_836873054_n

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

Mircea Eliade – Nuntă în cer

"At Last" -  Lauri Blank

„At Last” – Lauri Blank

“Milioane si milioane de ani si tot nu mi-ar putea da jumatate din timpul suficient pentru a descrie acea mica clipa de eternitate cand iti pui bratele in jurul meu si eu imi pun bratele in jurul tau.” 
Jacques Prevert
Hug - Santiago Carbonel

Hug – Santiago Carbonel

O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe, în care nici un moment una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput şi justificat.

Camil Petrescu – Patul lui Procust

1538870_615965631803775_1552132169_n

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Nichita Stanescu – Imbratisarea

Jack Vettriano

Jack Vettriano


„Scrie!”, imi zice cineva. – „Scopurile notate pe hârtie pot transforma dorinţele în imperative, imposibilităţile în posibilităţi, visele în planuri, planurile în realitate. Nu gândi pur şi simplu, scrie! „Dacă primeşti o hârtie gata liniată, scrie pe verso.”, imi zice altul, malitios. Asa ca, „l’am întrebat pe Ring Lardner alaltăieri cum îşi scrie nuvelele, şi mi-a spus că scrie câteva cuvinte sau expresii împrăştiate pe o foaie de hârtie şi apoi se întoarce şi umple spaţiile.” – Ha, ce tare, nu ma gandisem la asta! Imi place ideea, cre’ca asa o sa scriu, daca o sa scriu.. ca e greu al naibii! – „A scrie este uşor. Tot ce trebuie să faci este să iei o foaie albă de hârtie şi s-o priveşti până când îţi ies broboane de sânge pe frunte.” – Ei, hai.. pana aici, te rog, fara sange, ca eu mi’s mai sensibiloasa asea…si ma inmoi imediat cum vad sange, da? Uite, mi’am luat foaia alba (virtuala) de hartie, o privesc…si o tot privesc…si… – o mai privesc mult? 😀  – „scrie cateva cuvinte sau expresii..” – Ok, scriu cuvinte.. fara noima, da? sa vedem ce o iesi.. de unde plec si unde oi ajunge. 🙂

Poate, daca ne’am vizita mai des inlauntrurile, am vedea ca, de fapt, toti avem dreptate si toti rostim adevarul: fiecare pe al lui. Chestie de perspectiva. (Cum ma descurc pan’aici? :P) – Azi, pe la 10, ma duc in vizita la Georgescu. Cica face asta niste clatite, de te lingi pe deste: cu gem de gutui. Sau de caise. Ori de prune? Homemade, in orice caz. Soata lui o sa’mi faca si’o cafeluta – cu caimac! – .. mai schimbam o impresie, doua, trei…imi zice cum e cu aia, cu ailalta..si.. „Da, dom’le, AI DREPTATE! daaaa, cat adevar! 🙂 Bate de doispce. Imi inhat hainuta din cuier si ma reped pan’la Lenucika: „Privet!”- ii pup eu aerul uscat al obrazului, da’ea insista sa ne’mbratisam: stie ca nu’mi plac dulcegariile, de aceea m’asteapta cu o placinturica din aia cu pui si legume, de ma da pe spate. Aseaza si o bere blonda langa ea, cica aluneca mai bine. La ea aluneca, eu mai presar sare peste coca aburinda si sorb din paharul cu limonada.. Am tot zis c’o sa’i cer reteta, insa tot uit.. Uneori, uita si ea ca eu nu stiu a grai moldoveneste, asa ca’mi zambeste, dulshe, in ruseste. Orologiul bate deja orele doua..trei..patru…si pe la opt, coboara cu mine – sa ma conduca, cica! – si sa mai cumpere bere din aia blonda, de la pravalia din colt, ca iar s’a apucat de fumat si azi e sambata, mai fumeaza si maine, iar de luni, gata cu tigarile, ca tutunul strica obrazul, il zbarceste si’l ingalbeneste. „Tu stii ca eu nu te cunosteam si deja te placeam? – Te vedeam in fiecare dimineata, treceam una pe langa alta si eu, de fiecare data, gandeam acelasi gand: E asa luminoasa fata asta! ..si asa frumoasa! Bine, mi’au placut si bijuteriile tale, desi tu stii ca eu nu port.. – Esti frumoasa!” E zece pana ma convinge ea pe mine ca’s frumoasa si pana decide cate beri si ce tigari. Si azi vroiam s’ajung si la Constanta, sa gust un ghiudem tataresc, dupa care sa ma reped oleaca si prin Ceru’eNspe, ca sa’i arat kurti’ul cel nou (creatie proprie!), Tatalui. De parca l’ar interesa.. 🙂 Dar, lasa, mai e timp..si maine e o zi.. – altadata! Timpul, cica, nu exista, da’ceasul isi tot ticaie orele, minutele, secundele..

Imi inchin perna, cum faceam in copilarie si, dintr’un colt de amintire, imi zambeste Zana. Chiar, am cunoscut o fata-zanuta care stie sa scrie! Scrie fain, nu ca mine, da’acum nu mai stiu nimic de ea, decat ca exista.. Ne’am cam pierdut.. – Serbetul se topeste in apa rece, cu degetul desenez in aburul de pe pahar.. Deasupra mea, dudul batran isi vantura frunzele si’si rostogoleste dudele, omizile.. Fluturele se zbate’n crisalida si totul incremeneste pentru o clipa, clipe, ori jumatatea unei clipe.. De la mansarda, Adevarul isi flutura batistele brodate: „Sunt tot eu, numai voi ma tot vedeti altul, altfel..” Apele astea par a se misca in alt fel.. nu ca valurile apei neagre a lui Tomis.- „..i se mai spune si Tomita!” Aberez. 🙂 – Somnul ma’nhata si m’arunca’ntr’un vis cu animale fantastice, munti si gropi in care eu mereu cad si mereu ma sperii, crezand ca nimeni nu ma va scoate d’acolo.. Insa dimineata, cand ma trezesc, sunt tot aici, vezi bine! „Ce visezi sa strangi in brate!” – „..deci nu mai zice asa, ca nu se stie ce mai visez si’n noaptea asta! – „Sa ma visezi pe mine!” – Ba tu pe mine! Sau, stii ce? Nu ma visa deloc. Sa nu cumva sa’ndraznesti sa ma visezi, ca o sa te indragostesti de mine si o sa’ti treaca greu, o sa te bosumfli pe mine, o sa te superi de’a dreptul, eu o sa stiu ca d’aia ma ataci cu limba’ti ascutita, apoi o sa ma urasti si o sa suferi ca blegul: pentru ca eu stiu si tot nu fac ceva in sensul asta.. – „Tu chiar nu ai inima?” – Nu, nu am! ..si fac un rahat, da, nu fac nimic altceva in sensul asta! Dar fac in celalalt! Intotdeauna intr’un alt sens.. – altul decat cel profetit, asteptat.. Si n’o sa ma poti uita asa usor, nu te mai umfla atat in pene, nici macar nu’s penele tale, sunt pene de imprumut, cu ele nu poti zbura, te poti doar impauna, ha, impana! – „O sa te doara.. Mai impiedica’te si tu!” – Ei si ce, macar de m’ar durea, ar insemna ca simt ceva…o sa vezi, o sa’mi trimiti taceri si muzici cu titluri sugestive si metafore ratacite’n versuri…si o sa vrei ca eu sa le inteleg. Insa eu n’o s’o fac, numa’asa, de’a naibii, pentru ca vreau sa’mi vorbesti cu vorbele tale, pentru ca’s rea…si pentru ca pot! Si o sa ne mai chinuim asa, o vreme…doua vremi, poate chiar trei…pana o sa incepi sa intelegi ca vremea asta nu e acum. Da’nici maine nu stim daca va fi. Ieri a fost ceva. Intotdeauna ieri si, posibil, maine. Niciodata azi. Si o sa te acresti. Dar cred ca o sa’ti treaca. Adica o sa’ti treaca sigur, numa’ca acreala e posibil sa ramana…macar o vreme, asa, ca o amintire de demult. Sa nu uiti ca si noi am inceput fara sa intentionam nimic mai mult decat un experiment! De fapt, eu am inceput asa, tu doar ai acceptat.. si eu ti’am multumit: pentru ca existai ca si cum ma asteptai pe mine… si pentru ca erai deschis la orice ti’as fi propus. Iti amintesti ce ne mai dureau inimile si tu’mi spuneai ca e din cauza ca se deschid: „Neantrenate, iubito..” Cred ca exact asa ai spus: „iubito”, nu „iubita mea”… – iti dai seama? – A fost ca o profetire. Ti’ai profetit sa ma pierzi inainte chiar de a ma avea, vezi bine! Musai sa fii mai atent cu vorbele, cu gandurile, Profetule! 😉  Ma faceai sa rad, asta’mi lipseste! Parca iti facusei o misiune din a ma face sa rad: „Daca tot o sa te razgandesti, hai atunci sa planificam si botezul…” 😛 Dormi? – „As dormi daca m’ai lasa..” – Si te’am lasat.

La stana tot nu’mi place. Behaielile ma indispun, desi mieii au asa, un nustiuce, o inocenta… Casul nu mi’a placut niciodata. Am urcat in copilariile mele, pe munti si am cutreierat vai si pajisti inverzite, doar pentru o bucata de cas. Si cand mi’a fost oferita, am inteles ca nu’mi place. Da’stii tu casul ala de la gurile puilor de vrabii? Ei, ala’i altceva: e poezie, e copilarie, pruncie..! Cui ai dat melodia mea? Melodia noastra.. cui ai dat’o? – „Ce visezi sa..” – Si daca o sa te visez pe tine?

Cufarul Monicai

Inimile s’au deschis: fiecare intr’alta poveste. Desi, uneori, noaptea, cand nu visez grozavii si gropi, parca te’as simti cutreierandu’mi visele…asa, intr’o doara! Pastoresti, Pastorule… – „Sunt cioban!” – Esti, poti sa nu mai fi? – „Nu ma deschid eu in fata oricui, ca sa stii.. M’am deschis in fata ta!” – Teama de intimitate si o oglinda…reflexia! – Esti un bleg. – „Nu d’asta plangeam, nu fi bleaga! S’a’ntamplat ceva in timpul zborului aluia…si melodia aia…” – M’ai aubelizat definitiv. 🙂 „Stii ce imi place la tine? Ca esti la fel ca mine: si eu as fi cautat pana as fi gasit, nu m’as fi resemnat asa usor. Nu’mi place personajul asta, Resemnarea! – „Dar tu stii ce’mi place la tine? – TU imi placi la tine!” – Hehe, suna prea bine, desi nu esti original deloc, da’deloc, ca sa stii! – „Hai, vino’n brate..” – Nani bun? – „Nani bun, Monica..”

(by mone)

daca mi’ar mai ramane
un ultim sarut de dat,
ti l’as darui tie
si l’as lasa sa tremure pe buzele tale
pentru eternitate..

daca mi’ar ramane
un singur rasarit de soare,
ti l’as darui tie,
ca soarele sa rasara in ochii tai
cand te trezesti dimineata alaturi de mine..

aceasta iubire
ne duce departe, impreuna.. pentru totdeauna,
ca o dulce renuntare, ca o magie..
asa suna toate cantecele in suflet..


“Draga Dumnezeu,

Iti multumesc ca ai venit. Ai ales la fix momentul, ca nu ma simteam bine deloc. Cand m-am trezit din somn, mi-am adus aminte ca am nouazeci de ani si-am intors capul spre fereastra sa ma uit la zapada.
Si deodata am inteles c-ai sa vii. Era dimineata. Eram singur pe Pamant. Era atat de devreme, incat pana si pasarile dormeau, daramite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care tragea la aghioase, pe cand tu te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai. Cerul palise. Tu umpleai vazduhul de alb, de gri, de azuriu, inviorand lumea. Nu te opreai o secunda. Si-n clipa aceea am inteles care era diferenta dintre noi si tine: tu esti un tip infatigabil! Pus pe munca fara intrerupere. Caruia nu-i este niciodata lehamite. Ziua vreti, uite ziua! Noapte? Uite noapte! Si primavara! Si iarna! Si uite-o pe Peggy Blue! Si uite-l si pe Oscar! Si pe Tanti Roz! Asta zic si eu sanatate de fier!
Mi-am dat imediat seama ca venisesi. Si ca-mi dezvaluiai secretul, marele tau secret: priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara.
Urmandu-ti asadar sfatul, m-am straduit sa-l pun in aplicare. Contempland lumina, culorile, copacii, pasarile, animalele. Simteam cum aerul imi patrunde in nari facandu-ma sa respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Frematam de o bucurie necuprinsa si pura. Aceea de a exista. O bucurie care ma fermeca.
Iti multumesc, draga Dumnezeu, ca ai facut asta pentru mine. Era ca si cum m-ai fi luat de mana si m-ai fi dus in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea. Iti multumesc.
Pe maine. Te pup,
Oscar”

din cartea: “Oscar si Tanti Roz”, Eric-Emmanuel Schmitt


Odată, demult, pe când zânele colindau pădurile şi piticii răscoleau măruntaiele pământului în căutarea pietrelor preţioase, pe când animalele vorbeau şi puii de lup se jucau cu mieii, trăia într-o căsuţă dărăpănată la marginea unui cătun, un olar împreună cu nevasta şi cei doi copii ai lui. Erau destul de săraci şi îşi duceau traiul doar de pe urma vase lor de lut pe care olarul le vindea la târgul din apropiere, într-una din zile, pe când se întorcea de la târg, numai ce zăreşte olarui într-un tufiş de la marginea pădurii un iepure ce se ascundea tremurând tot de frică.
Nu i-a fost prea greu să-l prindă şi să-l vâre în traistă, gândindu-se numai la friptura pe care avea să o facă din bietul iepuraş.
Ajuns acasă, îi dădu traista nevestei, poruncindu-i să gătească iepurele, iar el, ostenit de atâta drum, se trânti în pat şi adormi pe dată. Cei doi copilaşi, auzind porunca tatălui, se strecurară binişor şi priviră în traistă, de unde le străluciră doi ochişori speriaţi şi înlăcrimaţi. Din întuneric, iepuraşul îşi aştepta sfârşitul plângând, pentru că auzise şi el planul îngrozitor al olarului şi înţelesese despre ce era vorba. Doar v-am spus că pe atunci animalele înţelegeau limba oamenilor.
Copiilor li s-a făcut aşa o milă de bietul iepuraş, că abia au aşteptat ca mama lor să plece o clipă din bucătărie şi au înşfăcat iepurele, punând în locul lui un ştergar.
Au alergat cât au putut până la marginea pădurii, iar acolo au dat drumul micului urecheat, care a fugit mâncând pământul. Bineînţeles ca olarul a certat-o pe nevastă pentru că n-a avut grijă de iepure, iar în acea seară n-au mâncat friptură, ci urzici. Dar s-a întâmplat un lucru mult mai frumos. Mama iepuroaică a zvonit prin toată pădurea fapta cea bună a copiilor .
Despre ispravă a aflat şi Zâna Eastres, slujitoarea Primăverii.
Şi cum se apropia Sărbătoarea Primăverii, Zâna s-a gândit să-i răsplătească pe cei doi copii pentru salvarea iepuraşului şi a poruncit iepurilor să le ducă daruri . Astfel, copiii olarului au găsit într-o dimineaţă, frumos înşirate pe pervaz, alune, fructe uscate, ciuperci şi faguri de miere.
De atunci. în fiecare an, tot mai mulţi iepuraşi aduc daruri copiilor cuminţi, harnici si buni.
Cu timpul, sărbătoarea Primăverii s-a contopit cu cea a învierii Domnului Iisus Hristos. Despre olar şi copiii lui abia dacă-şi mai aminteşte cineva, zânele s-au pierdut în negura vremii, dar iepuraşii n-au uitat niciodată de îndatorirea lor de a aduce, de Paşte, tot felul de daruri copiilor.

( autor necunoscut )


%d blogeri au apreciat asta: