Tag Archive: apa



POSTUL – UN MIRACOL Detoxificarea corpului şi redobândirea unei sănătăţi perfecte

 

„Această carte a fost scrisă pentru dvs. Poate fi considerată paşaportul pentru o viaţă bună. Noi, nutriţioniştii profesionişti, am dat mâna într-o preocupare comună: un standard înalt al sănătăţii pentru toţi anii vieţii dvs. Alimentaţia ştiinţifică arată calea naturală ca singura cale de a dobândi un corp fără boli degenerative şi îmbătrânire prematură. Această carte vă învaţă cum să lucraţi cu natura şi nu împotriva ei. Medicii, dentiştii şi alţii care îngrijesc de cei bolnavi, încearcă să refacă ţesuturile degradate care prea adesea sunt distruse de tot. Mulţi dintre aceştia apreciază răspândirea acestui nou mesaj ştiinţific al unei alimentaţii sănătoase şi a metodelor pentru o sănătate de durată şi o vigoare tinerească la orice vârstă. Tocmai pentru a grăbi răspândirea acestui mesaj extraordinar a fost scrisă această carte. Declaraţiile din această carte sunt expuneri ale descoperirilor ştiinţifice, fapte cunoscute în fiziologie, metode biologice, terapeutice şi referinţe la unele scrieri mai vechi. Paul C. Bragg a practicat metodele naturale timp de mai bine de 70 de ani cu rezultate înalt binefăcătoare, fiind convins că acestea sunt sănătoase şi de o mare valoare pentru alţii, iar fiica sa Patricia Bragg lucrează împreună cu el în Cruciada Sănătăţii. Ei nu pretind că metodele expuse în această carte se potrivesc pentru oricine care se află într-o anumită situaţie şi nu îşi asumă nicio răspundere în privinţa opiniilor exprimate. Cartea de faţă nu oferă o cură de vindecare pentru anumite boli. Nu sunt indicate alimente sau diete pentru tratamentul unor boli specifice. Nu s-a intenţionat scrierea acestei cărţi spre a a fi folosită drept recomandare sau chiar reclamă pentru anumite produse alimentare. Paul C. Bragg şi Patricia Bragg îşi exprimă opiniile doar ca Educatori de Sănătate Publică, Nutriţioniştii profesionişti şi Profesori. Anumite persoane considerate experţi pot fi în dezacord cu anumite enunţuri din această carte în timp ce ar avea alte recomandări de nutriţie. Totuşi, acestea sunt pozitive bazându-se pe experienţa îndelungată a lui Paul C. Bragg şi Patricia Bragg, în domeniul sănătăţii umane.”

Cufarul Monicai

Citește în continuare


Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria) este un arbust originar din Insulele Caraibe, care creste din abundenta si in insulele tropicale si India, unde este cunoscut ca si “arborele vietii” si unde intruchipeaza conexiunea infinita cu divinitatea.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Sunt considerate de multe culturi ca fiind flori sacre cu 5 petale, albe, galben, roz sau rosii, ori in culori pastelate, cu un parfum puternic exotic (aroma de migdale si vanilie, iasomie, citrice, condimente, gardenie si alte miresme placute) greu de descris, spunandu’se despre aroma lor ca determina adictie.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

 

Veți găsi aceste flori reprezentate pe mai multe forme de artă cum ar fi tablouri, bijuterii, etc., din cauza atractivității lor. Ele sunt, de asemenea, folosite pentru a face arome si parfumuri. De fapt, denumirea “Frangipani” provine de la numele unui nobil italian, Marquis Frangipani, care a făcut un parfum cu acest parfum în secolul al XVI-lea. O altă versiune spune ca numele “frangipani”, vine de la termenul francez frangipanier, care este un tip de lapte coagulat cu care laptele de Plumeria seamănă.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Numele “Plumeria” este atribuit lui Charles Plumier, un botanist francez din secolul al 17-lea, care a descris mai multe specii, deși, conform autorului Peter Loewer, Plumier nu a fost primul care a descris Plumeria, acest merit datorandu’se lui Francisco de Mendoza, un preot spaniol care a făcut acest lucru în 1522.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

În persană , numele este “Yas” sau “Yasmin”. În India, numele este “Champa” sau “chafa”, în telugu “Deva ganneru” (Nerium divin), în Manipuri “Khagi Leihao”. În Hawaii, numele este “Melia”, deși utilizarea comună este încă “plumeria”. În Sri Lanka, este menționată ca Araliya și (în limba engleză) ca Temple Tree. În cantoneză, este cunoscut ca “gaai Daan fa” sau Copacul Florii Galbenus de Ou”. Numele “Leelawadee” (provenind de la Thai ) este intalnit ocazional. În Indonezia, unde floarea a fost frecvent asociate cu cultura din Bali, este cunoscut cu denumirea “Kamboja”. În Polinezia Franceză este numit Copacul Tiare.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Numele botanic este Plumeria, numele comun fiind Frangipani. Cuvântul Aztec pentru Frangipani (Plumeria) este Cocaloxochite, in Tahiti se numeste Tipanier, Dok Jampa sau Dok Champa în Laos, Pomelia și Frangipane în Italia, Couleuvre sau Copacul Sarpe în St.Barths Bois, Kemboja Kuning în Malaezia, Pansal Mal în Sri Lanka, Jepun în Bali si Indonezia, Flor de Mayo in Yucatan, Puebla si El Salvador, Flor de la Cruz în Guatemala, Pumeli sau Melia în Hawaii, Amapola în Venezuela, Kang Nai Xin in China, Phool în India, Hoa Su (sudic), Hoa Dai (nordic) și Hoa Su Ma (Fantoma Plumeria) în Vietnam, Kalachuchi în Filipine, Flor de Cebo în Insulele Canare, Sacuanjoche în Nicaragua (numele este derivat din cuvântul “xacuan” dintr-o limbă maternă numită náhuatl și înseamnă “pene galben prețioase sau floare”). Numele comune Frangipani (Plumeria) sunt Temple Tree (Copacul Templelor), Pagoda Tree (Copacul Pagoda) în India și Orientul Îndepărtat, Graveyard Tree (Copacul Cimitirelor) în Insulele Caraibe, Temple Flower (Flori de Templu) în Sri Lanka, și May Flower (Flori de Mai), denumit asa dupa momentul înfloririi, în Nicaragua.

 

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Potrivit Cunningham’s Encyclopedia of Magical Herbs (de Scott Cunningham, Llewellyn Publications, 1984) Frangipani (Plumeria) este asociata cu femininul, condus de Venus, elementul său este apa, divinitatea sa este Buddha, puterea sa este iubirea, de aceea se utilizeaza in magie, sub forma de potiuni si in vrajile de dragoste.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria) este floarea nationala a Laosului (cunoscuta sub numele local DOK Jampasi/dokjampa/”Champa”) si a Nicaraguaei (cunoscuta sub numele local “Sacuanjoche“), fiind imprimata chiar pe unele bancnote, si este floarea orasului Palermo, Sicilia.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

 

Deoarece este un arbust cu conotatii spirituale, arbustul de Plumeria este plantat in majoritatea templelor budiste. Budistii considera Plumeria ca fiind un simbol al nemuririi, datorita capacitatii sale de a produce frunze si flori, chiar dupa ce planta a fost scoasa din pamânt.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Plumeria a fost întotdeauna o parte din stilul de viata Hawaiian, în primul rând ca o floare ornamentala, in ghirlande, in arta, in bijuterii si tatuaje. Pentru Hawaii, Plumeria reprezintă perfectiunea si legatura dintre tot ceea ce este pozitiv. În plus, Plumeria este simbolul vieții noi, al frumusetii si vioiciunii, al primaverii si renasterii.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

O credinta populară printre marinarii din Hawaii, în timpul celui de’al doilea război mondial, a fost aceea de a arunca o ghirlanda de Frangipani (Plumeria) în apa, imediat ce nava trecea de Diamond Head. În cazul în care ghirlanda plutea spre uscat/tarm, marinarul se întorcea acasa, in timp ce daca aceasta plutea spre nava, se credea ca el nu va veni înapoi.

 

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În China, florile Plumeria sunt semne ale iubirii. Aici nu se prea obisnuieste ca barbatii sa’si împărtășească sentimentele, insa oferind Plumeria iubitelor, are aceeași semnificație cu a spune “Te iubesc.” sau “Tu esti speciala.” Chinezii consideră Plumeria chiar mai prețioasa decât orhideea.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Plumeria (Frangipani ) este asociata cu dragostea în Feng Shui.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În cultura polineziana moderna, floarea poate fi purtata de femei pentru a indica starea lor civilă – pe urechea dreaptă în cazul în care caută o relație, iar pe stânga, daca este deja intr’o relatie.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În cultura hindusa, Plumeria reprezinta loialitatea, de aceea in unele părți din sudul Indiei, la nunti se fac ghirlande de Plumeria, iar miresele, in ziua nuntii lor, isi impodobesc parul cu Plumeria, exprimandu’si astfel loialitatea fata de soti.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În sudul Indiei, vestul Ghat’ului (Karnataka) localnicii folosesc crema Plumeria la nunti, iar mirele si mireasa schimba ghirlande de Frangipani (Plumeria) la nunta. Denumirea alternativa este Devaganagalu sau Devakanagalu (Plumeria lui Dumnezeu). Florile rosii de Frangipani (Plumeria) nu sunt utilizate la nunti. Arborii Frangipani (Plumeria) se găsesc în cele mai multe dintre templele din aceste regiuni.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În Vietnam, Plumeria este considerata floarea aristocratiei, a claselor superioare, a celor educați și occidentalizati. Prin urmare, aici florile de Plumeria sunt folosite pentru a indica statutul social. In plus, vietnamezii cred in puterea tamaduitoare a acestei flori, ea fiind folosita si pentru calitatile sale curative: scoarta, maruntita si tinuta in alcool, previne inflamarea pielii, este, de asemenea, utilizata pentru a trata indigestia si hipertensiunea arteriala, în timp ce radacina plantei are efecte purgative la animale. Laptele (seva) servește ca balsam pentru afectiunile pielii. Florile albe sunt folosite în medicina tradițională pentru a vindeca hipertensiunea arterială, hemofilia, tusea, dizenteria și febra.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

In Caraibe, frunzele Plumeriei sunt folosite ca si cataplasme pentru vânătăi si ulcere, iar latexul este folosit ca alifie pentru reumatism.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Nu este clar ce înseamnă exact florile de Plumeria pentru mayasi, insa este clar că aceasta a fost o floare foarte importanta pentru cultura lor, deoarece s’au gasit hieroglife si tablite scrise, care prezintă flori ce sunt considerate a fi Plumeria. Arheologi și cercetători recunoscuti ai culturii Maya pot spune că pentru mayași exista o relație strânsă între Plumeria și soare. Ei credeau că soarele și luna au fost primii locuitori al pământului și ca in urma actului lor de procreare, s’ar fi născut neamul omenesc. Plumeria ar fi fost un simbol al acestei procreari și, prin urmare, cei mai multi experti cred acum că aceasta este un simbol al procreării directe și indirecte, de asemenea, un simbol pentru viață.

Se crede ca aztecii foloseau un decoct de flori Frangipani (Plumeria) si alte materiale vegetale amestecate cu anumite organe interne de animale de pradă (cu o reputație de viclene, puternice și curajoase) ca potiune puternica impotriva fricii, letargiei și lesinului.

Potrivit miturilor mexicane (Lakandon), zeii s’ar fi născut din florile Frangipani (Plumeria).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

 

Aromoterapia/”Încălzirea” uleiurilor – cum ar fi cele de Frangipani (Plumeria), lemn de santal, floare de lotus, tamaie, scorțișoară și busuioc – se spune ca au o influență calmantă asupra celor care sufera de frica, anxietate, insomnie sau tremor, în conformitate cu principiile Ayurveda, principii ce dateaza de aproximativ 5.000 de ani.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În tradiția din Sri Lanka, Frangipani (Plumeria) este asociata cu închinarea si adorarea. Pe una dintre frescele din secolul 5 ale fortaretei Sigiriva se poate vedea cum una dintre domnitele ceresti tine in mana sa dreapta o floare cu 5 petale ce nu difera deloc de Frangipani (Plumeria).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În folclorul malaezian, mirosul de Frangipani (Plumeria) este asociat cu un spirit-vampir, denumit Pontianak.

Pontianack also known as a matianak, kuntilanak or kunti for short; is a spirit from Malay and Indonesian traditions. It is vampiric in nature and preys on men. It is the spirit of a woman who died pregnant. Her presence is made known by baby cries and a beautiful smell - a nice floral fragrance identifiable as that of the plumeria, followed by an awful stench afterward. Fire and knives are a good ward against her,

Pontianack also known as a matianak, kuntilanak or kunti for short; is a spirit from Malay and Indonesian traditions. It is vampiric in nature and preys on men. It is the spirit of a woman who died pregnant. Her presence is made known by baby cries and a beautiful smell – a nice floral fragrance identifiable as that of the plumeria, followed by an awful stench afterward. Fire and knives are a good ward against her,

Există o teorie conform careia preoții catolici misionari au răspândit Frangipani (Plumeria) calatorind in întreaga lume. Acest lucru poate explica de ce Frangipani (Plumeria) este atât de populara și comuna în Filipine și Thailanda, dar foarte rara în China și Vietnam. Thailanda și Filipine au salutat misionarii creștini, în timp ce în China și Vietnam ei au fost persecutați până prin anul 1850.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Potrivit unui mit vietnamez, fantomele trăiesc în copaci cu flori albe și parfumate, deci si in varianta cu flori albe a copacului Frangipani (Plumeria). În Vietnam și China, culoarea alba este asociata cu moartea și înmormântările.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Copacii Frangipani (Plumeria) erau considerati tabu în casele din Thailanda din cauza asociațiilor superstițioase cu numele plantei lantom, care este similar cu ratom, cuvântul tailandez pentru durere. Ca urmare, se credea ca Frangipani (Plumeria) poate aduce nefericire. Astăzi, însă, florile sunt prezentate drept ofrande parfumate lui Buddha și tailandezii le poarta în zilele de sarbatoare si la festivaluri, cum ar fi Songkran (Anul Nou Thailandez).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

 

Unele specii de Plumeria au fost studiate pentru potentiala lor valoare medicinala.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Una dintre curiozitatile Frangipani (Plumeria) este ca ea nu poate fi arsa – nu arde decat la temperaturi extreme (peste 500 grade).


Surse: Wikipedia si Allthingsfrangipani.com

Traducere: Mone Camino

Foto: Pinterest si Mone Camino

✿ Cercei Talisman FrangipaniPlumeria  ✿ Pentru comenzi accesati datele de contact. https://monecamino.wordpress.com/2015/02/07/✿-cercei-talisman-frangipaniplumeria-✿/

✿ Cercei Talisman FrangipaniPlumeria ✿
Pentru comenzi accesati datele de contact.
https://monecamino.wordpress.com/2015/02/07/✿-cercei-talisman-frangipaniplumeria-✿/


În ciclul Lunar există un moment foarte important, evidenţiat mai ales în tradiţia astrologică orientală, care arată că înainte cu două zile (48 de ore) de Luna Plină  influenţa acestui astru este deosebit de benefică asupra planetei noastre. Este o zi privilegiată, fiind denumită ziua frumuseţii şi armoniei universale (denumirea orientală este de Tripura Sundari simbolizând Marea Putere Cosmică a frumuseţii şi iubirii divine).
Este ziua în care simţul măsurii şi al armoniei, bunul simţ, sunt mult mai uşor accesibile fiecărei fiinţe umane. Este ziua în care putem să ne temperăm pornirile şi ambiţiile egoiste prin conştientizarea adevăratelor noastre aspiraţii, fiind o zi pe care merită să o consacrăm iubirii, artei, frumuseţii, acţiunilor pline de dăruire.
Rezultatul observaţiilor din această perioadă arată că ziua de Tripura Sundari este o zi eficientă pentru a ne implica în acţiuni de mare anvergură, dar care sunt în armonie cu aspiraţiile noastre sufleteşti, o zi în care se pot remedia multe probleme existente în plan relaţional, o zi ce amplifică creativitatea, inspiraţiile artistice, exprimarea sentimentelor şi a trăirilor (o zi ideală pentru a evoca momentul magic al începutului unei relaţii afective, de a ne lăsa inspiraţi de chemarea inimii, de a ne urma intuiţiile, de a depăşi pragmatismul mental – ce adeseori este o piedică importantă în armonizarea sprituală a unei relaţii de cuplu).

Dacă există o cale spirituală în care sentimentul sacrului şi adoraţia celor divine au dorit să dea forme concrete scopului către care năzuiesc, atunci aceasta este spiritualitatea orientală. Aspectul divin care ajută aspirantul să realizeze transmutarea de la forme materiale grosiere la forme subtile de manifestare este numit Tripura Sundari, „Frumoasa celor trei lumi”. Prin adorarea constantă a lui Tripura Sundari, fiinţa umană descoperă o formă diversă de exprimare a misiunii sale spirituale de eliberare din domeniul tenebrelor, intuind noi modalităţi pentru ieşirea din învălmăşala aparent inexplicabilă a labirintului iluziei ce conduce omul prin coridoarele sale până când, cu ajutorul lui Tripura Sundari, el va putea ajunge în „centru”, adică la cunoaşterea ultimă a Adevărului care îi va revela scânteia divină sau spiritul nemuritor Atman.

Tripura Sundari

Adorarea lui Tripura Sundari se realizează total, într-o stare de dăruire completă, transfigurator, întrezărind prin aceasta prezenţa inefabilă şi profund extatică a Divinului:

„O, Doamne Dumnezeule
Fie ca viaţa mea să ţi-o consacru Ţie
Fie ca dragostea mea să se îndrepte cu veneraţie doar către Tine
Fie ca inima mea plină de iubire să se reverse numai către Tine
Fie ca mâinile mele să muncească neîncetat pentru Tine
Fie ca sufletul meu să se unească cu Tine
Fie ca trupul meu să-ţi aparţină doar Ţie
Fie ca toată fiinţa mea să devină instrumentul voinţei Tale”.

 

tripurasundari-mantra

Tripura se poate traduce prin “cea care cuprinde cele trei cetăţi”, “oraşele” sau “cetăţile” fiind o metaforă, deoarece în realitate ele se referă la cele “trei lumi” sau sfere gigantice ale Creaţiei lui Dumnezeu, care sunt: lumea fizică, lumea subtilă (astrală) şi lumea cauzală.

Datorită omologării perfecte dintre structura microcosmosului uman şi cea a Macrocosmosului, aceste “trei cetăţi” pot fi asociate, respectiv, celor trei corpuri sau învelişuri principale ale fiinţei umane: corpul fizic, corpul astral şi corpul cauzal. Dintr-o altă perspectivă, semnificaţia este aceea a suveranităţii zeiţei asupra domeniilor materiei, energiei şi gândului la nivelul întregii Creaţii. În plus, această manifestare grandioasă a Marii Puteri Cosmice Tripura Sundari se referă, în baza unei perfecte analogii, şi la cele trei stări fundamentale de conştiinţă ale fiinţei umane: starea de veghe, starea de somn cu vise şi starea de somn profund fără vise, care sunt simbolizate în tradiţia tantrică prin lumina focului, a Lunii şi a Soarelui.

Prin urmare, Tripura Sundari reprezintă acea gigantică şi strălucitoare sferă de conştiinţă divină care pătrunde domeniul tuturor experienţelor din cele trei lumi ale Creaţiei dar care, în acelaşi timp, le transcende în totalitate. Primul “oraş-cetate” al zeiţei este considerat, aşa după cum am menţionat anterior, ca fiind starea de veghe, în care fiinţa umană experimentează diferite senzaţii şi trăiri prin intermediul celor cinci simţuri principale ale sale; în acest caz, tradiţia tantrică afirmă că localizarea conştiinţei individuale este la nivelul ochiului drept sau în zona frunţii, între sprâncene. Al doilea “oraş-cetate” al zeiţei îl reprezintă starea de somn cu vise, asociată cu nivelul lui vishuddha chakra, în care conştiinţa individuală se află centrată în minte. Al treilea “oraş-cetate” este sugerat de starea de somn profund fără vise, asociată cu nivelul lui anahata chakra, în care conştiinţa individuală fuzionează cu natura ei divină esenţială. Fiind zeiţa suverană a acestor trei stări principale de conştiinţă, Tripura Sundari reprezintă în acelaşi timp cea de-a patra stare de conştiinţă (turiya), care le transcende pe celelalte şi care este asociată stării de extaz divin (samadhi) şi eliberării spirituale.

Bala-tripura-sundari-devi

Tripura Sundari mai este cunoscută şi sub numele de Lalita sau “cea care se joacă”. Tradiţia spirituală hindusă afirmă că întreaga Creaţie reprezintă jocul plin de frumuseţe şi de încântare al Mamei Divine. În ceea ce ne priveşte, ca fiinţe umane nu suntem decât individualităţi pasagere în acest joc gigantic al Mamei şi, pentru a ne elibera de iluzia lui, trebuie să înţelegem care este, de fapt, sursa primordială a energiei şi puterii care “mişcă” întreaga Creaţie. Suferinţele noastre nu reprezintă decât iluzii, fiind o urmare directă a cunoaşterii false ce izvorăşte din ignoranţă şi din manifestarea ego-ului. Aspectul este relativ simplu: deoarece noi tindem cu încăpăţânare să avem controlul asupra fericirii sau să o deţinem din punctul de vedere al unui sine fals şi separat (ego-ul), ne despărţim practic atunci de adevărata beatitudine spirituală, care este universală. Ca o imagine fidelă şi pură a adevăratei fericiri, Lalita ne arată modalitatea de a ieşi din eroarea noastră, ceea ce nu înseamnă că trebuie să negăm fericirea, ci că trebuie să o descoperim în noi înşine. Practic, Lalita ne trezeşte sufletul receptiv la fericirea divină care impregnează orice lucru. Lalita mai este cunoscută şi ca zeitatea care prezidează Sri Chakra, adică marea yantra sau “model energetic” care fundamentează întregul macrocosmos şi care provine din sunetul subtil universal, care este pranava. Lalita este considerată cea mai frumoasă dintre toate zeităţile şi reprezintă fericirea extatică supremă, ca sursă a oricăror alte percepţii minunate. Tradiţia ne spune că ea îşi are sălaşul pe vârful Muntelui Meru (aşa-numitul “munte cosmic”, asociat lui sushumna nadi în structura subtilă a fiinţei umane), susţinând şi conducând mişcarea întregului univers. Ea reprezintă, de asemenea, iubirea divină nesfârşită care constituie de fapt forţa centrală şi esenţială ce motivează existenţa Macrocosmosului şi care, totodată, este impulsul originar către eliberarea spirituală din profunzimile inimii noastre.

Tradiţia tantrică prezintă simbolurile sub trei aspecte: aspectul grosier, aspectul subtil şi aspectul suprem. În ceea ce o priveşte pe Lalita, forma sa grosieră este simbolizată prin imaginea zeiţei cu patru braţe; forma sa subtilă reprezintă yantra sa, iar forma supremă a sa reprezintă mantra sa specifică. Toate cele trei aspecte laolaltă o definesc în totalitate. O metodă prin care Lalita poate fi adorată şi prin care ea răspunde fulgerător este puja. Acest termen este tradus de obicei ca practică rituală. Există mai multe forme de puja, pornind de la ritualurile zilnice, ritualuri ce se realizează pentru încărcarea anumitor obiecte simbolice, ritualuri realizate ca ceremonii în festivaluri sau ritualuri realizate în funcţie de conjuncturile astrologice favorabile, ca de exemplu în momentul eclipselor lunare sau intrarea soarelui într-o constelaţie siderală, continuând cu ritualuri de grup sau ritualuri realizate în cuplu.

Tripura Sundari mai este cunoscută, de asemenea, sub numele de Rajarajeshvari sau “guvernatoarea întregii Creaţii”, deoarece ea este cea care emite “ordinele de guvernare” a Macrocosmosului şi de aceea este foarte important să ne raportăm mai mereu la Sundari şi să-i invocăm graţia atunci când ne hotărâm să luăm o decizie importantă în viaţă. Cu toate acestea, ordinele ei nu sunt bazate pe o autoritate samavolnică, ci ele respectă întru totul liberul arbitru al oricărei fiinţe, fiind impregnate de o iubire divină nelimitată. Prin urmare, tot ceea ce avem de făcut pentru a-i obţine graţia este să ne deschidem inimile cu sinceritate faţă de iubirea pe care ea ne-o oferă în mod necondiţionat.

Pentru a-i înţelege cât mai bine modurile de acţiune şi manifestare, este însă necesar să eliminăm în mod gradat toate dorinţele noastre egoiste şi să iubim transfigurator tot ceea ce ne înconjoară. Din perspectiva profund spirituală a tradiţiei tantrice, frumuseţea şi fericirea extatică reprezintă energia fundamentală a existenţei, iar “jocul” este însăşi natura oricărei manifestări. Cunoscând aceasta, calea spre eliberarea de ataşamente şi spre dobândirea adevăratei fericiri şi împliniri în viaţă devine mult mai uşoară. Această “cheie spirituală” reprezintă, de fapt, o parte a cunoaşterii pe care ne-o împărtăşeşte Marea Putere Cosmică Tripura Sundari.

Pentru Dumnezeu toate lucrurile sunt Bune, Frumoase şi Adevărate; doar oamenilor, unele lucruri le par drepte, iar altele nu.

Dintotdeauna, înţelepţii au susţinut că frumosul există înainte de toate ca principiu, el revărsând din preaplinul său dumnezeiesc în întreaga creaţie armonia, binele şi adevărul, într-o tainică şi necontenită curgere. Ecourile înţelepciunii străvechi răsună încă în memoria omenirii, căci, rând pe rând, toate şcolile de autentică învăţătură spirituală i-au transmis făclia urmaşilor, reînnodând astfel firul tradiţiei primordiale, pentru ca promisiunea enigmatică a nemuririi să nu se piardă.

Această învăţătură a fost mereu adaptată condiţiilor specifice fiecărei epoci. În concepţia orientală, puterea perfecţiunii dumnezeieşti şi a frumuseţii, Tripura Sundari, Frumoasa celor Trei Lumi, este considerată făptuitoarea celor cinci acte cosmice fundamentale: Creaţia (Srsti), Menţinerea (Sthiti), Resorbţia (Samhara), Ocultarea (Tirodhana) şi Revelarea (Anugraha). Puterea dumnezeiască a triadei, Tripura Sundari, este imanentă în orice treime şi, totodată, transcende şi susţine toate triadele (cele trei lumi: fizică, astrală şi cauzală; cele trei stări condiţionate: veghe, vis şi somn profund; cele trei tendinţe ale naturii (guna): sattva – puritate, rajas – expansiune şi pasionalitate, tamas – inerţie şi ignoranţă; cele trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent şi viitor, etc.)

Dincolo de orice teoretizări şi încercări de definire, înţelepţii tuturor timpurilor au urmărit dintotdeauna atingerea frumosului interior, acea desăvârşire ideală dusă până la sfinţenie, care permite omului să simtă intens şi profund frumosul, pentru ca să trăiască frumos.

În viziunea tantrică, din perspectiva principiilor universale, se ştie că principiul feminin reprezintă manifestarea lui Dumnezeu sub aspectul numelor şi al formelor, pe când principiul masculin semnifică aspectul transcendent şi lipsit de atribute al Divinităţii. De aceea, natura feminină a fost întotdeauna asociată cu frumuseţea, însă în legătură cu aceasta, în noi înşine poate să apară întrebarea firească: unde se găseşte, de fapt, suprema frumuseţe? Învăţăturile tantrice ne îndeamnă să căutăm această frumuseţe în interiorul nostru, deoarece frumuseţea exterioară nu poate decât să reflecte doar pentru câteva clipe inefabila frumuseţe interioară, care transcende toate formele. Sundari înseamnă, din punct de vedere literar, “frumuseţe”, iar adorarea acestei Mari Puteri Cosmice nu reprezintă altceva decât a urma, practic, calea frumuseţii şi a fericirii extatice prin Manifestare, către Absolutul Divin.

La nivelul concepţiei obişnuite, noi ne închipuim frumuseţea ca fiind ceva care implică perfecţiunea şi armonia formelor şi aparenţelor vizibile, cum ar fi o femeie foarte frumoasă sau o floare superbă. Cu toate acestea, indiferent cât de frumoase ar fi, dacă vom analiza cu mai multă atenţie vom descoperi la ele anumite aspecte care sunt mai puţin reuşite şi prezintă anumite imperfecţiuni. În plus, ca o consecinţă directă a experienţei de viaţă pe care o avem, ştim că oricât de mare ar fi frumuseţea unei anumite forme, ea va sfârşi prin a decade şi chiar a dispărea, uneori chiar foarte repede. Aceasta se petrece deoarece forma poate întruchipa o anumită perioadă de timp o frumuseţe uluitoare, dar cu toate acestea frumuseţea este şi înseamnă cu mult mai mult decât orice formă. La nivel suprem, adevărata frumuseţe este eternă şi ea doar se reflectă în anumite proporţii în formele schimbătoare ale lucrurilor şi fiinţelor din Manifestare.

Din această perspectivă, Tripura Sundari nu reprezintă numai frumuseţea formei, ci ea este însăşi frumuseţea indescriptibilă a percepţiei perfecţiunii divine. Din acest motiv, frumuseţea nu trebuie să fie niciodată considerată inerentă obiectelor, deoarece ea apare din desfăşurarea luminii conştiinţei divine care iradiază din fiecare lucru. Întrucât Conştiinţa supremă a lui Dumnezeu este nesfârşită şi eternă, frumuseţea este şi ea eternă, deci nu dispare niciodată, ci doar se revelează în mod diferit, într-o multitudine de forme. Din această cauză, puterea de transfigurare (sau, cu alte cuvinte, puterea de a vedea sublimul acolo unde alţii nu percep nimic sau văd chiar contrariul) reprezintă un atribut esenţial în garantarea succesului sadhana-ei sau practicii spirituale tantrice.

Înţelepciunea taoistă oferă şi ea o perspectivă profund spirituală asupra frumuseţii, binelui şi adevărului divin, într-o formulare care ne permite să intuim subtila savoare a metaforelor:

Viziunea omenească a frumosului ca frumos e urâciune,
Iar simţirea omenească a binelui ca bine e răutate.
În sânul adevărului însă, văzutul şi nevăzutul iau naştere unul din celălalt,
Unitatea şi multiplicitatea se împlinesc reciproc,
Micul şi marele îşi dau măsura unul celuilalt,
Susul şi josul se oglindesc unul în altul,
Tăcerea şi cuvântul lucrează în armonie, iar
Începutul şi sfârşitul se urmează unul pe altul.
De aceea, înţeleptul rămâne deasupra acestui joc al aparenţelor.
Fiinţa lui iradiază învăţătură tainică ce se află dincolo de cuvinte.
El se înscrie firesc şi armonios în curgerea lucrurilor şi fiinţelor,
Susţinându-le pe toate fără să ceară răsplată.
Îşi face aşa cum trebuie lucrarea, dar nu-i pune preţ,
Detaşându-se complet de toate fructele acţiunilor sale.
Tocmai pentru că nu se leagă în nici un fel de lucrul astfel făcut,
Nimeni nu i-l poate lua vreodată
.”
(fragment din „Tao Te King”)

Înţelepţii orientali şi unii filosofi susţin că frumosul există ca idee modulată printr-o energie specifică încă înainte de a se manifesta concret în tot ceea ce ne înconjoară, în natură sau în artă, aici sau în alte planuri sau lumi. Frumosul este întotdeauna sesizat în cadrul relaţiei dintre cel ce percepe (subiectul cunoscător) şi obiectul perceput. Frumosul, independent de realitatea sa, este reprezentarea în conştiinţa omului a proprietăţilor şi caracteristicilor apreciate ca adevărate, armonioase, bune şi înălţătoare ale obiectului, realităţii sau fiinţei considerate ca atare. Sesizând plenar şi apreciind ceea ce este frumos, fiinţa umană va vibra la unison cu adevărul, armonia şi tainele care se află dincolo de suportul concret al acestuia şi, astfel, va transfera prin rezonanţă în propria sa fiinţă adevărul, armonia şi binele care sunt percepute ca atare în afara sa. Datorită acestui proces inefabil, complex, fiinţa umană care conştientizează frumosul va vibra instantaneu la unison cu energiile subtile benefice, obiective, armonioase din sfera de forţă a frumosului, adevărului şi binelui cosmic.

La nivel fizic, frumosul manifestat ca formă este expresia sublimă, armonioasă, benefică, obiectivă (adevărată), creatoare, dătătoare de fericire a unei necesităţi,  care reflectă indirect ideea de ordine, adevăr, echilibru, structurare simetrică, evoluţie, spiritualizare. În expresia lui imediată şi uimitoare, ca splendoare, ca strălucire exuberantă sau discretă, frumosul este adevăr, bine şi armonie. Din această perspectivă, sentimentul frumosului ar putea fi considerat drept conştientizarea perfecţiunii, atracţia misterioasă sau chemarea către intuirea sau realizarea plenară a virtualităţilor desăvârşitului. Sentimentul frumosului este, în esenţa sa, o stare spontană de încântare, un palpit ideal în preajma acestui absolut.

Pentru a rezona în mod gradat şi inefabil cu această euforică stare de percepţie a frumosului, este însă necesar să eliminăm orice concepţii deformate, prejudecăţi sau idei penibile despre ceea ce cunoaştem sau putem evoca prin intermediul memoriei noastre. Cu alte cuvinte, este absolut necesară o “curăţare metodică” a mentalului nostru, pentru a permite astfel reflectarea glorioasă şi magnifică a luminii Sinelui Etern la orice nivel al Creaţiei, de la banalul fir de iarbă şi până la imensitatea galaxiilor fizice sau astrale. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, reziduurile gândurilor şi emoţiilor noastre vor obstrucţiona, precum o peliculă întunecată, frumuseţea divină subtilă ce transpare din fiecare formă care ne înconjoară, chiar dacă noi suntem capabili să percepem în mod clar caracteristicile fizice ale acestor forme.

La modul esenţial vorbind, Tripura Sundari reprezintă frumuseţea supremă a percepţiei pure care apare atunci când suntem capabili să vedem întreaga manifestare în noi înşine şi întreaga natură ca o reflectare directă a realităţii conştiinţei lui Dumnezeu.

Marea Putere Cosmică Tripura Sundari poate fi vizualizată în timpul meditaţiei ca o zeitate a cărei formă este  “mai strălucitoare decât a milioane de sori”, iar la nivelul creştetului ea poartă o semilună (care uneori este redată ca fiind formată chiar din părul zeiţei). Tripura Sundari este înfăţişată cu patru braţe, ţinând în două dintre ele un vas pentru zahărul candel şi cinci săgeţi împletite din flori, iar în celelalte două mâini ţine un laţ şi un cârlig. Ea este reprezentată goală sau purtînd un veşmânt fin de culoare roşie şi purtînd diverse ornamente minunate (brăţări la glezne şi la mâini, cercei, inele, lănţişoare etc.). Frumuseţea ei este orbitoare, iar chipul şi corpul îi sunt foarte tinere. Zeiţa este reprezentată de cele mai multe ori ca fiind aşezată pe un pat care îl semnifică pe marele zeu Sadashiva ce stă aplecat peste cele patru forme ale lui, Brahma, Vishnu, Rudra şi Maheshvara (aceştia ţinând locul celor patru picioare ale patului).

Tripura Sundari

Culoarea roşie strălucitoare în care este reprezentată Marea Putere Cosmică Tripura Sundari semnifică starea ei de fericire extatică, cunoaşterea ei iluminatoare şi totală, precum şi compasiunea ei nemărginită pentru toate fiinţele Creaţiei. Semnificaţia simbolică ce este atribuită obiectelor pe care ea le ţine în mâini este următoarea: vasul pentru zahărul candel reprezintă mintea, iar săgeţile împletite din flori simbolizează cele patru simţuri, care prin graţia zeiţei devin tot atâtea “porţi” de manifestare a unei copleşitoare fericiri.

Metaforic vorbind, Tripura Sundari ne “vânează” cu săgeţile încântării şi ale fericirii, revelându-ne astfel toate formele Creaţiei ca aspecte ale naturii noastre divine interioare, care este plină de beatitudinea nesfârşită a extazului suprem. Laţul pe care îl poartă în cea de-a treia mână semnifică abilitatea de a-şi atrage adoratorii sinceri şi devotaţi prin intermediul frumuseţii ei orbitoare. Cârligul din ultima mână reprezintă mijlocul prin care ea retează orice ataşament faţă de aparenţele iluzorii ale lumii înconjurătoare.

Tripura Sundari

Cele cinci forme ale lui Shiva pe care este aşezată Sundari sunt numite, de fapt, “cele cinci cadavre”, deoarece ele sunt absolut inerte fără energia pe care ea le-o infuzează. Din punct de vedere subtil, aceste cinci forme simbolizează cele cinci elemente (mahabhuta) din Manifestare şi cele cinci feluri de activităţi principale ale lui Shiva (creaţie, menţinere, distrugere, ocultare şi graţie). Astfel, Brahma semnifică elementul pământului (prithivi mahabhuta) şi activitatea de creaţie. Vishnu este elementul apei (apas mahabhuta) şi activitatea de menţinere şi suport a ceea ce e fost deja creat. Rudra semnifică elementul focului (agni mahabhuta) şi activitatea de distrugere şi transformare. Maheshvara simbolizează elementul aerului (vayu mahabhuta) şi ignoranţa faţă de origini sau, altfel spus, activitatea lui Shiva de ocultare sau tăinuire a naturii sale esenţiale, pentru a permite astfel Sri Yantra ului sau Creaţiei să se manifeste în conştiinţa Lui infinită. Sadashiva reprezintă al cincilea şi cel mai subtil dintre elemente, care este eterul (akasha mahabhuta); el simbolizează, de asemenea, graţia lui Shiva, care ne eliberează din lanţurile grele ale iluziei Manifestării şi ne oferă capacitatea de a o transcende în totalitate.

Yantra Marii Puteri Cosmice Tripura Sundari

Yantra Marii Puteri Cosmice Tripura Sundari

Bindu, sau punctual central din Sri Yantra reprezintă „focarul de putere” în care întregul univers este proiectat într-o formă condensată, prin care se realizează punerea în inefabilă rezonanţă a microcosmosului fiinţei adoratorului cu anumite aspecte sau energii specifice lui Tripura Sundari. Ea sălăşluieşte ca spirit gigantic universal în bindu, în centrul centrului lui Sri Yantra, dar care, fiind ocultat, nu este reprezentat. Din acest punct pornesc toate firele de forţă ale creaţiei.

Sri Yantra are un nucleu format din nouă triunghiuri, care reprezintă proiecţia la nivelul pământului a ciclului complet al Eneadei forţelor dumnezeieşti. Diagrama exprimă treimea forţelor divine ale Emanaţiei universale, Echilibrului menţinător şi Resorbţiei cosmice. Astfel, chipul treimic al divinului se reflectă în creaţie în conformitate cu principiul analogiei, Apele de Sus (Cerul) oglindindu-se în Apele de Jos (Pământul). Avem astfel patru perechi de triunghiuri complementare, dintre care cele cu vârful în jos reprezintă energiile Manifestării, descendente, „feminine”, Yin, iar triunghiurile cu vârful în sus corespund energiilor Resorbţiei, ascendente, „masculine”, Yang, în vreme ce în centrul diagramei se află triunghiul unic al energiilor divine supreme. Nevăzută, decada guvernează totul prin focarul punctual al triunghiului din centru, adevărat resort al transcendenţei.

Celelalte părţi ce compun yantra – petalele, liniile din yantra – sunt în mod normal aranjate în cercuri concentrice (mandalas) şi simbolizează fiecare în parte un atribut al Zeiţei. În Sri Yantra sunt prezente 111 aspecte. Ea poate fi asociată cu simbolismul corpului uman unde există de asemeni rapoarte foarte exacte între diferitele părţi ale corpului, unele cu altele. Astfel, pe Tripura Sundari o putem vedea ca pe o zeiţă Macrocosmică care se identifică perfect până la cele mai mici detalii cu fiinţa umană, privită ca Microcosmos.

Pătratul sau bhupura reprezintă energia pământului. Acesta este reprezentat ca o suprafaţă ce împrejmuieşte ca nişte ziduri toate elementele componente ale yantra-ei. Cele trei linii ale lui bhupura din Sri Yantra reprezintă fiecare în parte un aspect al lui Tripura Sundari. În linia exterioară sunt reprezentate opt lumi protectoare (lokapalas), spiritele gardiene ale direcţiilor principale şi cele ale direcţiilor intermediare. În linia de mijloc sunt reprezentate opt Siddhi Shaktis reprezentând lumea simţurilor. În linia interioară sunt opt shaktis reprezentând controlul asupra tendinţelor inferioare.

Sri Yantra reprezintă în mod analogic un întreg univers aflat sau în expansiune sau în resorbţie. Ea trebuie contemplată în mod activ, percepînd sensul analogic, subtil, adică fie ca reprezentând mişcarea cosmică a lui Tripura Sundari care, din centrul ei se extinde de jur împrejur creînd astfel universul, fie realizăm o adorare a Sa plecînd de la exterior pentru a ajunge în final către centrul acesteia unde se află esenţa spirituală ultimă a lui Tripura Sundari. Aspirantul care o adoră pe Tripura Sundari va înţelege foarte curând tot acest proces subtil, cosmic.

 

Sursa: YogaEsoteric.net

 

 

 

 

 

TANTRA YOGA – Realizare YANTRA VIE A LUI SUNDARI

 

 

 

 


Cufarul Monicai

ÎNVIEREA DOMNULUI, SFINTELE PAŞTI- 20 aprilie

– la trezire se atinge fierul (“dă sănătate”), nu se atinge sarea (“dă năduşeli”), se spală pe faţă cu apă proaspătă în care se pun bani de argint, ouă roşii, busuioc ca să fie curaţi, sănătoşi, frumoşi, drăgăstoşi şi bogaţi
– după slujba din biserică oamenii se salută cu “Hristos a înviat”, “Adevărat a înviat”
– se înconjoară casa cu lumânarea aprinsă de la biserică, ca să o protejeze de rele
– se binecuvântează oamenii la mormintele străbunilor şi se dau daruri de vase la tinerii căsătoriţi
– cei născuţi în Duminica Paştelui vor fi norocoşi
– cine moare merge în Rai („este deschis”)

 

 


Cufarul Monicai

În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.

Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.

Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.

 

Jose Saramago (1985)


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai

Remediu pentru raceala


1472978_563490450388728_1940900935_n

Dacă te trezești cu o durere în gât și simti ca te paste o răceală, amesteca apa calda cu 2 linguri de miere, 2 linguri otet , un strop de scortisoara si 2 linguri de suc de lamaie. Amestecă’le bine-bine si bea, te vei simți mult mai bine într-o oră!


404944_533385733361929_1259145471_n(1)

Şarpe, şerpeşte / cu solzi ca de peşte / rîul şerpuieşte. / Şi-n apa pîrăului / umbra spinărăului / a şarpelui, răului… 🙂

Anul Sarpelui va incepe pe 10 februarie 2013 si se va termina pe 31 ianuarie 2014.

Ani ai Sarpelui: 1917, 1929, 1941, 1953, 1965, 1977, 1989, 2001, 2013…)

Denumirea in chineza: Shi/[shé] 蛇

Al saselea semn in Zodiacul chinezesc

Orele guvernate de Sarpe: 9.00 – 11.00

Semnul corespunzator in Zodiacul european: Fecioara

Elementul Sarpelui: Foc

Polaritate: Negativa

Elementul este apa, caracterizata prin mobilitate, dinamism si instabilitate.

Talismanele anului 2013 – Sarpele Negru de Apa si Maimuta (iubita secreta a sarpelui!) Cel mai benefic talisman ar fi din elemente naturale: lemn, piatra, aur, argint!

Culorile corespunzatoare anului Sarpelui sunt: negru, albastru (bleu) si verde. (Culoarea neagra reprezinta spatiul, noaptea polara, culoarea adancului apelor.)

In filozofia chineza exista 5 culori principale care semnifica cele 5 elemente si cele 5 directii: Nord, Sud, Est, Vest si Centru.

ROSU – este neutru in 2013. In general este o culoare de bun augur, foarte norocoasa. Rosu reprezinta energia focului si atunci cand este activat, creste energia yang, energie vie, creativa si norocoasa. Atentie insa, nu trebuie folosita in exces deoarece poate deveni periculoasa.

VERDE – foarte norocos in 2013. Aceasta culoare aduce succesul rasunator, aduce energiile vindecatoare, creste Chi-ul energetic. Este o culoare de lemn si anul acesta este indicat sa activati aceasta culoare in Sud – Est. Daca veti purta verde sau o bijuterie din jad verde, va veti simti plini de energie si sperante, veti fi activi si intuitivi.

GALBEN – pentru 2013: resurse si sprijin de la persoane influente. Este culoare de pamant, simbolizeaza stralucirea soarelui, viata si temelie puternica pentru orice intreprindeti. Are si o simbolistica magica: aurul translucid ca simbol al prosperitatii.

ALB – culoare de metal, neutra, nu este nici rea nici buna. Sunt mult mai eficiente celelalte 2 culori de metal: auriu si argintiu, pentru ca reprezinta banii, deci prosperitatea.

ALBASTRU sau NEGRU – sunt asociate apei curgatoare care aduce schimbare si comunicare rapida. Aceste 2 culori vor activa in 2013 creativitatea intelectuala. Nu purtati la festivitati si ceremonii negru, deoarece este asociata cu spirite intunecate si ratacitoare de noapte. Este de bun augur sa purtati 2/3 culori asociate.

488058_533385490028620_223558987_n(1)

新 年 快 乐 [ xīn nián kuài lè ]: Un An nou fericit! 🙂

GONG XI FA CAI ! (urarea traditionala pentru Anul Nou) 🙂

P.S. Sarpele este un „Nobil” pentru persoanele născute în anii cu tulpini cerești de apă Yang si apa Yin . Aceasta înseamnă orice an de naștere care se termină cu numărul 2 și 3, cum ar fi 1952, 1953, 1962, 1963, 1972, 1973, 1982, 1983 …… etc. „Nobilul” este îngerul nostru de protecție care va veni să ne ajute și să facă tot ceea ce ne priveste, neted și pozitiv.

(莫尼卡 )

Zumbărala ghioală


Motto:

Nopţile în care dormim sunt ca şi cum n-ar fi. În memoria noastră nu rămân decât acelea în care n-am închis ochii. Noapte înseamnă noapte albă.

Emil Cioran

Toata noaptea am scris. In gand. Am scris mult si frumos, cum nu cred c’am sa pot vreodata sa scriu cu litere, pe hartie. Am fost amuzanta, incisiva, rea de’a dreptul, dulce, incantatoare, fascinanta, dura, iertatoare, intelegatoare desi neinteleasa, geniala.. Am retrait momente, am urat si am iubit, am fost indiferenta, scarboasa si scarbita, am plans si am ras, am vorbit si am tacut, am iertat si am condamnat, am crezut ca inteleg… ca sa nu mai stiu nimic altceva decat faptul ca totul este o necunoscuta. Nu mai cred ca exista cunoastere, ci doar iluzia ei. Nici viata nu mai stiu ce este (daca’am stiut vreodata!), nici daca traiesc nu stiu. Poate ca doar visez ca traiesc. Poate ca totul e un vis si viata reala (daca exista asa ceva!) e mult mai urata decat visul asta, de aceea nu ma trezesc niciodata. Am trait candva (sau doar am avut senzatia ca traiesc) o forma de pacalire indusa a mintii (de catre altcineva, ori poate doar de catre mintea insasi!?), asa ca, mi se pare ca stiu despre ce vorbesc acum. Puteam s’o iau razna atunci, sa ratacesc de’a pururea’nlauntrul meu, intr’o lume care nu exista decat in mintea mea.. Dar cine mai stie daca nu cumva chiar asta s’a intamplat? – Exista vreo certitudine vreodata? Este ceva atat de adevarat incat sa nu mai vrei, nici sa mai simti ca nu mai e altceva de cercetat? – Si daca sunt numai o forma de gandire artificiala? Si daca’s numai o minte? O minte atasata la o inima.. – O minte care si’a creat propria reprezentare fizica, propria poveste – o poveste nici prea-prea, nici foarte-foarte, ci doar atat de confortabila cat sa poata fi suportata, fara a claca prea curand? Si o inima (ori numai reprezentarea ei fizica!?), tocmai pentru a nu exista riscul de a descoperi asta vreodata? Logica ( de fapt, ceea ce cred c’ar fi logica!) imi spune ca’i posibil, dar tot ea’mi spune si ca, daca ar fi ( fost ) asa, mi’as fi ales alta reprezentare, alte repere, alta poveste.. Dar daca tocmai aici e spilul? Daca se’ntampla chestii, independent de tine, de vointa si de dorintele tale, tocmai pentru a te face sa crezi ca existi de’adevaratelea? Daca’s numai un program in mintea cuiva? Daca’s numai o poveste care se scrie pe masura ce se intampla? Si daca’ nici minte nu sunt? Daca’s numai un gand devenit concept?

Am scris despre mine si despre oamenii care ma compun.Unii dintre ei, daca’au trait vreodata, nu mai traiesc acum decat in gandul meu. Ceilalti..

In eventualitatea ca niciodata n’am sa scriu despre acei unii si despre acei ceilalti, incerc un rezumat acum, ajutandu’ma de cuvintele sparge ale Ninei Cassian. De ce sparga? – Pentru ca’ti ofera iluzia ca intelegi limba, fara a intelege’o vreodata cu adevarat. Pentru ca si daca exista un dictionar de sparga, eu n’am cunostinta de el.

Poezie în limba spargă

În câmpul ce ițea de bruturează,
A cțipitat un ptruț, ce-i drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoțit aproape, în cordac:
Ce pisindreaua mea de brutușleagă,
Și șomoiogul meu cu zdrolociță,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!
Țichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: În lanțuri apa să se tragă!

Nota:

Limba spargă este o formă de expresie artistică, creată de poeta Nina Cassian. Din punct de vedere lingvistic nu este o limbă în adevăratul sens al cuvântului, ci este limba română în care o parte din substantive, verbe și adjective sunt înlocuite cu cuvinte inventate de poetă.

„Limba „spargă” am inventat-o în 1946 (am pomenit doar de avangardismul meu, de propensiunea mea structurală spre „joc”). Ion Barbu mi-a interzis să includ acele „exerciții” în volumul meu de debut. Mult mai târziu le-am publicat în volumele Loto-Poeme (1972), în Jocuri de vacanță (1983), însumând până la ora asta, circa o duzină de „sparguri”, ba pe unul l-am tradus și în „sparga” engleză…” – Nina Cassian


Dintre toate ritualurile magice de San’Andrei mentionate de Dana aici, recunosc ca l’am ratatat p’ala cu 9 ceşcuţe cu apă.. iar p’ala cu acele l’am adaptat, tocmai pentru ca, instinctivo-intuitiva cum mi’s, am stiut ca’i voodoo ( chiar in lipsa cunoasterii pe care as poseda’o, cica, acum! ) astfel incat am intors cu talpa’n sus pantoful, am rostit vorbele cu gandul la baiat si…… m’am perpelit de insomnie toata noaptea :))

Totusi, de departe cea mai memorabila intamplare de Sfantul Andrei, ramane cea cu turta nedospita si sarata la maxim, facuta impreuna cu fetele ( micile vrajitoare ), la o petrecere in pijamale, special organizata in vederea implinirii ritualurilor. – Nu’mi amintesc cine mi’a adus apa in vis, insa dimineata, toate fetele erau tacute: ma visasera pe mine, aducandu’le cafele! :))))))

Adevarul e ca fac o cafea a naibii de buna! :)))

La multi ani frumosi tuturor sarbatoritilor zilei! 😉

P.S. Baieti, in noaptea asta, in loc de apa, se poate un Martini alb sec, cu muuuulte masline verzi inotand in el, va rog? – Multam fain! :))


„Scrie!”, imi zice cineva. – „Scopurile notate pe hârtie pot transforma dorinţele în imperative, imposibilităţile în posibilităţi, visele în planuri, planurile în realitate. Nu gândi pur şi simplu, scrie! „Dacă primeşti o hârtie gata liniată, scrie pe verso.”, imi zice altul, malitios. Asa ca, „l’am întrebat pe Ring Lardner alaltăieri cum îşi scrie nuvelele, şi mi-a spus că scrie câteva cuvinte sau expresii împrăştiate pe o foaie de hârtie şi apoi se întoarce şi umple spaţiile.” – Ha, ce tare, nu ma gandisem la asta! Imi place ideea, cre’ca asa o sa scriu, daca o sa scriu.. ca e greu al naibii! – „A scrie este uşor. Tot ce trebuie să faci este să iei o foaie albă de hârtie şi s-o priveşti până când îţi ies broboane de sânge pe frunte.” – Ei, hai.. pana aici, te rog, fara sange, ca eu mi’s mai sensibiloasa asea…si ma inmoi imediat cum vad sange, da? Uite, mi’am luat foaia alba (virtuala) de hartie, o privesc…si o tot privesc…si… – o mai privesc mult? 😀  – „scrie cateva cuvinte sau expresii..” – Ok, scriu cuvinte.. fara noima, da? sa vedem ce o iesi.. de unde plec si unde oi ajunge. 🙂

Poate, daca ne’am vizita mai des inlauntrurile, am vedea ca, de fapt, toti avem dreptate si toti rostim adevarul: fiecare pe al lui. Chestie de perspectiva. (Cum ma descurc pan’aici? :P) – Azi, pe la 10, ma duc in vizita la Georgescu. Cica face asta niste clatite, de te lingi pe deste: cu gem de gutui. Sau de caise. Ori de prune? Homemade, in orice caz. Soata lui o sa’mi faca si’o cafeluta – cu caimac! – .. mai schimbam o impresie, doua, trei…imi zice cum e cu aia, cu ailalta..si.. „Da, dom’le, AI DREPTATE! daaaa, cat adevar! 🙂 Bate de doispce. Imi inhat hainuta din cuier si ma reped pan’la Lenucika: „Privet!”- ii pup eu aerul uscat al obrazului, da’ea insista sa ne’mbratisam: stie ca nu’mi plac dulcegariile, de aceea m’asteapta cu o placinturica din aia cu pui si legume, de ma da pe spate. Aseaza si o bere blonda langa ea, cica aluneca mai bine. La ea aluneca, eu mai presar sare peste coca aburinda si sorb din paharul cu limonada.. Am tot zis c’o sa’i cer reteta, insa tot uit.. Uneori, uita si ea ca eu nu stiu a grai moldoveneste, asa ca’mi zambeste, dulshe, in ruseste. Orologiul bate deja orele doua..trei..patru…si pe la opt, coboara cu mine – sa ma conduca, cica! – si sa mai cumpere bere din aia blonda, de la pravalia din colt, ca iar s’a apucat de fumat si azi e sambata, mai fumeaza si maine, iar de luni, gata cu tigarile, ca tutunul strica obrazul, il zbarceste si’l ingalbeneste. „Tu stii ca eu nu te cunosteam si deja te placeam? – Te vedeam in fiecare dimineata, treceam una pe langa alta si eu, de fiecare data, gandeam acelasi gand: E asa luminoasa fata asta! ..si asa frumoasa! Bine, mi’au placut si bijuteriile tale, desi tu stii ca eu nu port.. – Esti frumoasa!” E zece pana ma convinge ea pe mine ca’s frumoasa si pana decide cate beri si ce tigari. Si azi vroiam s’ajung si la Constanta, sa gust un ghiudem tataresc, dupa care sa ma reped oleaca si prin Ceru’eNspe, ca sa’i arat kurti’ul cel nou (creatie proprie!), Tatalui. De parca l’ar interesa.. 🙂 Dar, lasa, mai e timp..si maine e o zi.. – altadata! Timpul, cica, nu exista, da’ceasul isi tot ticaie orele, minutele, secundele..

Imi inchin perna, cum faceam in copilarie si, dintr’un colt de amintire, imi zambeste Zana. Chiar, am cunoscut o fata-zanuta care stie sa scrie! Scrie fain, nu ca mine, da’acum nu mai stiu nimic de ea, decat ca exista.. Ne’am cam pierdut.. – Serbetul se topeste in apa rece, cu degetul desenez in aburul de pe pahar.. Deasupra mea, dudul batran isi vantura frunzele si’si rostogoleste dudele, omizile.. Fluturele se zbate’n crisalida si totul incremeneste pentru o clipa, clipe, ori jumatatea unei clipe.. De la mansarda, Adevarul isi flutura batistele brodate: „Sunt tot eu, numai voi ma tot vedeti altul, altfel..” Apele astea par a se misca in alt fel.. nu ca valurile apei neagre a lui Tomis.- „..i se mai spune si Tomita!” Aberez. 🙂 – Somnul ma’nhata si m’arunca’ntr’un vis cu animale fantastice, munti si gropi in care eu mereu cad si mereu ma sperii, crezand ca nimeni nu ma va scoate d’acolo.. Insa dimineata, cand ma trezesc, sunt tot aici, vezi bine! „Ce visezi sa strangi in brate!” – „..deci nu mai zice asa, ca nu se stie ce mai visez si’n noaptea asta! – „Sa ma visezi pe mine!” – Ba tu pe mine! Sau, stii ce? Nu ma visa deloc. Sa nu cumva sa’ndraznesti sa ma visezi, ca o sa te indragostesti de mine si o sa’ti treaca greu, o sa te bosumfli pe mine, o sa te superi de’a dreptul, eu o sa stiu ca d’aia ma ataci cu limba’ti ascutita, apoi o sa ma urasti si o sa suferi ca blegul: pentru ca eu stiu si tot nu fac ceva in sensul asta.. – „Tu chiar nu ai inima?” – Nu, nu am! ..si fac un rahat, da, nu fac nimic altceva in sensul asta! Dar fac in celalalt! Intotdeauna intr’un alt sens.. – altul decat cel profetit, asteptat.. Si n’o sa ma poti uita asa usor, nu te mai umfla atat in pene, nici macar nu’s penele tale, sunt pene de imprumut, cu ele nu poti zbura, te poti doar impauna, ha, impana! – „O sa te doara.. Mai impiedica’te si tu!” – Ei si ce, macar de m’ar durea, ar insemna ca simt ceva…o sa vezi, o sa’mi trimiti taceri si muzici cu titluri sugestive si metafore ratacite’n versuri…si o sa vrei ca eu sa le inteleg. Insa eu n’o s’o fac, numa’asa, de’a naibii, pentru ca vreau sa’mi vorbesti cu vorbele tale, pentru ca’s rea…si pentru ca pot! Si o sa ne mai chinuim asa, o vreme…doua vremi, poate chiar trei…pana o sa incepi sa intelegi ca vremea asta nu e acum. Da’nici maine nu stim daca va fi. Ieri a fost ceva. Intotdeauna ieri si, posibil, maine. Niciodata azi. Si o sa te acresti. Dar cred ca o sa’ti treaca. Adica o sa’ti treaca sigur, numa’ca acreala e posibil sa ramana…macar o vreme, asa, ca o amintire de demult. Sa nu uiti ca si noi am inceput fara sa intentionam nimic mai mult decat un experiment! De fapt, eu am inceput asa, tu doar ai acceptat.. si eu ti’am multumit: pentru ca existai ca si cum ma asteptai pe mine… si pentru ca erai deschis la orice ti’as fi propus. Iti amintesti ce ne mai dureau inimile si tu’mi spuneai ca e din cauza ca se deschid: „Neantrenate, iubito..” Cred ca exact asa ai spus: „iubito”, nu „iubita mea”… – iti dai seama? – A fost ca o profetire. Ti’ai profetit sa ma pierzi inainte chiar de a ma avea, vezi bine! Musai sa fii mai atent cu vorbele, cu gandurile, Profetule! 😉  Ma faceai sa rad, asta’mi lipseste! Parca iti facusei o misiune din a ma face sa rad: „Daca tot o sa te razgandesti, hai atunci sa planificam si botezul…” 😛 Dormi? – „As dormi daca m’ai lasa..” – Si te’am lasat.

La stana tot nu’mi place. Behaielile ma indispun, desi mieii au asa, un nustiuce, o inocenta… Casul nu mi’a placut niciodata. Am urcat in copilariile mele, pe munti si am cutreierat vai si pajisti inverzite, doar pentru o bucata de cas. Si cand mi’a fost oferita, am inteles ca nu’mi place. Da’stii tu casul ala de la gurile puilor de vrabii? Ei, ala’i altceva: e poezie, e copilarie, pruncie..! Cui ai dat melodia mea? Melodia noastra.. cui ai dat’o? – „Ce visezi sa..” – Si daca o sa te visez pe tine?

Cufarul Monicai

Inimile s’au deschis: fiecare intr’alta poveste. Desi, uneori, noaptea, cand nu visez grozavii si gropi, parca te’as simti cutreierandu’mi visele…asa, intr’o doara! Pastoresti, Pastorule… – „Sunt cioban!” – Esti, poti sa nu mai fi? – „Nu ma deschid eu in fata oricui, ca sa stii.. M’am deschis in fata ta!” – Teama de intimitate si o oglinda…reflexia! – Esti un bleg. – „Nu d’asta plangeam, nu fi bleaga! S’a’ntamplat ceva in timpul zborului aluia…si melodia aia…” – M’ai aubelizat definitiv. 🙂 „Stii ce imi place la tine? Ca esti la fel ca mine: si eu as fi cautat pana as fi gasit, nu m’as fi resemnat asa usor. Nu’mi place personajul asta, Resemnarea! – „Dar tu stii ce’mi place la tine? – TU imi placi la tine!” – Hehe, suna prea bine, desi nu esti original deloc, da’deloc, ca sa stii! – „Hai, vino’n brate..” – Nani bun? – „Nani bun, Monica..”

(by mone)

daca mi’ar mai ramane
un ultim sarut de dat,
ti l’as darui tie
si l’as lasa sa tremure pe buzele tale
pentru eternitate..

daca mi’ar ramane
un singur rasarit de soare,
ti l’as darui tie,
ca soarele sa rasara in ochii tai
cand te trezesti dimineata alaturi de mine..

aceasta iubire
ne duce departe, impreuna.. pentru totdeauna,
ca o dulce renuntare, ca o magie..
asa suna toate cantecele in suflet..

Pasarea Floare


Motto:

„Oamenii spirituali visează la pasărea Phoenix; păsările, mai practice, visează mălai.” 🙂

Zaceam pe jos, in camera intunecata.. – ca in sicriu, cu picioarele goale, indreptate catre Usa Inchisa. Somnul ma poseda cu sete, cu dorinta, cu cruzime.. Si usa se deschidea cadentat, lovindu-mi picioarele goale. – Tipam, insa imi doream sa ma doara.

Un barbat escalda fereastra si se aseza tiptil pe sofaua veche. -Il stiam pe barbatul asta!- Nu-mi placea, iar prezenta lui, in aceeasi incapere cu mine, ma sufoca. Nu cred ca stia ca sunt si eu, acolo, in Incaperea Intunericului.  Astepta o femeie – o intalnire secreta! Femeia aparu la scurt timp, umpland camera cu prezenta ei sexuala. Fustita ei, de tull roz, zvacnea in intunericul camerei. – „O fustita ingenua pe o femeie vinovata.” – Probabil ascutimea gandului judecator o facu sa-mi simta prezenta!? Privirea ei dispretuitoare penetra intunericul, asa cum Somnul ma penetra pe mine. Abia atunci mi-am simtit trupul – umflat si descompus, infasurat in zdrente. De undeva, din interiorul meu, as fi incercat un zambet amuzat, daca nu mi-as fi simtit amaraciunea. In schimb, am incercat un fel de toleranta.. si le-am permis sa ramana acolo, cu mine, in Incaperea Intunericului. Intunericul ma ajuta sa nu-i vad, de aceea le-am cerut doar sa nu-i aud. Dupa care m-am incolacit iar in mine si imprejurul meu si i-am permis Somnului sa ma posede cu aceeasi cruzime si sete de mai inainte, insa el ma sufoca acum. Era deasupra mea si in mine.. Si eu eram in el! – Hm, cata vreme tanjisem dupa o uniune alchimica.. si acum, ca o aveam, ma zbateam sa ies din ea! – Scanceam ca un copil ranit si ma strangeam si mai tare in mine si imprejurul meu, fara sa inteleg ca tocmai asta ii dadea Somnului atata putere asupra mea. Si usa se deschidea si imi lovea iar picioarele goale. Nu mai simteam durerea. O amorteala ciudata pusese stapanire pe mine si miscarile mele devenisera dans intr-un acvariu fara apa. Cuvintele ieseau din mine, se zbateau un timp la gura mea, dupa care se izbeau, cu forta, de pereti: „Nu vreau sa va aud!!! Nu vreau sa va aud, in rest faceti ce vreti!” Fustita roz zvacni in intuneric: „Hai sa plecam de-aici! Acum!” –  Avea atata putere asupra lui!

Si cate cineva tot deschidea usa aia, lovindu-mi picioarele.. Dar asta a fost inainte! Acum sunt in alta camera, unde Lumina si Intunericul aproape ca se confunda. Zac, tot pe jos, aruncata pe o plapuma veche. Simt ca mai e cineva acolo, cu mine, cand, din vechiul aparat de radio, aud vocea Barbatului – altul decat cel din Incaperea Intunericului! Imaginea lui imi atinge retina si-i deslusesc, cu greu, costumul de clown si masca portocalie de pe chip. Cu mine vorbeste?! Ce Dar? Pentru mine?!? – „E un Dar Capcana.”, anunta Povestitorul. Si eu sorb, cu nesat, din micuta sticluta primita in dar. Licoarea e buna si ma imbata. Are culoarea zmeurei coapte si eu mai sorb o inghititura si privesc uimita sticla ce nu se goleste.. si care, parca, nici nu mai pare atat de mica!?! Si apoi dansez… – in alt acvariu fara apa. Pana aud Vocile si ma trantesc iar pe podeaua invelita de plapuma veche. „E  Camera de Trecere si Barbatul este o persoana foarte importanta si cu multi bani..”, anunta Povestitorul.

Da, Usa e descuiata si mai exista si o alta, in locul Ferestrei. Recunosc Vocile de Dincolo si-mi doresc sa devin invizibila. Imi e atat de bine singura, cu mine insami! Si Somnul ma penetreaza cu atata forta si dorinta, incat mi-e imposibil sa ma impotrivesc!

Cele doua copile care-mi traverseaza camera, ma trezesc cu chicotitul lor. Ma intind cu greu dupa Licoarea Zmeurie. „Ce bei acolo?”, ma intreaba una dintre ele. – „Otrava”, raspund amuzata.. si, brusc, simt nevoia sa fiu prevazatoare si anunt: „Daca ma veti gasi moarta, sa stiti ca din cauza asta am murit!” – Copilele nu par deloc ingrijorate, ci chicotesc vadit amuzate: „Uite-te la tine!”, imi zice una dintre ele, in timp ce cealalta ma apuca de hainele ce atarna largi pe mine: „Cine ti-a facut asta?” Inteleg atunci ca Somnul imi face asta… si scancesc iar, ca un copil indurerat.

Si Somnul ma patrunde cu mai multa sete. Imi loveste carnea, imi sfasie sufletul, imi zdrentuieste mintea!.. Puterea i-a mai scazut si, pentru ca se simte neputincios, se zbate in mine si imprejurul meu, ca o pasare ranita. Vreau sa plang, insa nu reusesc decat sa scancesc si adorm, posedata de el.

„Inca un Dar!”, ma trezeste vocea Povestitorului. – „Alt Dar? Cate Daruri mai primesc?!”, se zbate un gand in mine, acoperind vocea Povestitorului. Nu reusesc sa deslusesc decat ultimele cuvinte: „…Fiii Maharajahului!”

Ma uit la pachetul din fata mea si deslusesc o colivie. – „Mai ai o colivie Dincolo!”, imi amintesc Gandurile, „Ai hranit Pasarea?” – O iau la fuga, ingrozita ca Pasarea mea ar fi putut fi putut muri de foame. O caut prin toate Incaperile si, dupa un Timp, jumatatea unui Timp sau Timpuri, descopar, fericita, ca traieste. Colivia ei avea doua nivele, iar ea sedea pe cel de sus. Deschid cu grija cealalta colivie – cea primita in dar – si dau drumul usor, in colivia veche, Animalului. Descopar cu uimire si scarba ca nu-i decat un Vierme – urias si hidos! Privesc, din nou, Colivia primita in dar si observ ceva minuscul, zbatandu-se pe podeaua ei: un pui de Pasare – ranit, tremurand, agonizand.. – „Trebuie sa ceri ajutor, nu mai e Timp..”, sopteste un gand..si o iau la fuga, plangand.

„- Fiii Maharajahului..”, anunta Povestitorul si eu ma simt imbratisata de un copil frumos, imbracat in haine lungi, regale. – Nu”mi amintesc sa-l fi cunoscut, insa bucuria lui sincera si imbratisarea calda imi dau de inteles altceva. Si atunci il vad pe El, celalalt fiu al Maharajahului – Fiul cel Mare. Privirea lui, patrunzatoare, e ca o profetire pentru sufletul meu… si-i recunosc zambetul timid. Somnul se zbate, agatandu-se neputincios de mine, dar eu simt ca nu mai are nicio putere asupra mea. – Ma simt in siguranta: STIU ca sunt protejata! Si zambesc asa, fericita, pret de un Timp, Timpuri ori jumatatea unui Timp..

Vocea Povestitorului se aude din nou, amintindu’mi de puiul ranit, iar eu ma trezesc in genunchi, langa cele doua Colivii, implorand ajutorul. Vindecatorul imi arata colivia pe care o primisem in dar – puiul se transformase in cea mai frumoasa si neobisnuita Pasare vazuta vreodata!!! Aripile ei, desfacute larg, de un rosu-caramiziu stralucitor, pareau petalele unei flori.. – „..Pasarea Floare”, razbatu pana la mine vocea Povestitorului. – Pentru ea ma rugam. Ceream sa fie vindecata. Imploram sa fie salvata. Povestitorul deja anuntase ca Pasarea Floare trebuie sa moara si nimeni nu mai avea voie sa schimbe Povestea. Parea ca toti acceptasera asta si Resemnarea zambea trimfatoare de pe chipurile lor. – „Niciodata nu mi-a placut personajul asta, Resemnarea!”, se agita un gand prin mine. Si cad, din nou, in genunchi, incercand sa induplec Inimi. Din stanga, cu un pas in fata mea, Fiul cel Mic al Maharajahului ma priveste cu tristete si neputinta in ochi. Plangand si implorand, caut o mana de care sa ma agat.. Si atunci simt mana lui.. – Din spatele meu, ca un zid protector, Fiul cel Mare al Maharajahului parea ca nu ma priveste, ci doar ma simte. Ma agat, cu disperare, de mana lui intinsa si ma ridic. Caldura imbratisarii lui si moliciunea mainii lui drepte, asezata pe sufletul meu, ma linistesc si imi dau putere. – „Pe tine te poate proteja, insa Pasarea Floare trebuie sa moara!!!”, anunta Vindecatorul, indepartandu-se. Iar vocea Povestitorului completa: „Nu-i era permis sa le salveze pe amandoua si el alesese sa salveze Fata.” – „Povestea asta se cere schimbata”, se razvrati un alt gand in mine, „..si doar tu poti s-o faci!” M-am smuls din bratele Fiului cel Mare si am alergat dupa Vindecator, dar el a repetat cu glasul stins: „Nu e permis.. Pasarea trebuie sa moara pana maine..” – „Pana maine?? Pana maine??? Cata cruzime exista in voi?? Pana maine?!? Cine a hotarat asta???”, m-am razvratit eu, cutremurata si scarbita de atata Resemnare. – „Povestitorul..”, raspunse un alt Gand din mine..

M-am surprins cerand o arma – eram hotarata sa curm chiar eu agonia Pasarii Floare, din moment ce nimeni nu indraznea s-o vindece. – „Nici asta nu este permis. Pasarea Floare trebuie sa agonizeze pana maine, cand va muri. Asa-i Povestea si noi n-o putem schimba.”, imi explica Vindecatorul, dand din cap neputincios. Toata furia, scarba si neputinta mea le-am revarsat atunci asupra lui. – Am tipat, l-am jignit, l-am implorat din nou.. si iar am tipat…si l-am jignit…

In cele din urma, am plecat, aruncandu-i 3 bancnote mici: „Asta-i tot ce valorezi tu, Vindecatorule, nimic mai mult!”

De undeva, de sus si din spate, ma priveam pe mine, indepartandu-ma. – Eram alta femeie, aceeasi si totusi de nerecunoscut: mai frumoasa, mai puternica, mai hotarata si mai sigura de mine. Cu sufletul indurerat, insa dreapta ca o stanca, paseam inspre Aici. Somnul inca imi dadea tarcoale, tanjind, dupa mine. – Hm, intelesese ca nu mai are nicio putere asupra mea, dar tot nu renunta. Cerul era de un albastru clar si limpede.

„Numai ea putea intelege atat de bine Pasarea Floare.”, se auzi vocea Povestitorului.

Am pasit triumfatoare in Aici.

Povestea Pasarii Floare era insasi povestea mea. Si eu hotarasem s-o schimb. – Toate Povestile pot fi schimbate, indiferent ce spune Povestitorul!

Scancetul de copil ranit s’a eliberat in plans.. si lacrimile tasneau direct din sufletul meu gaurit. – Si ce daca imi simteam carnea intinata? Si ce daca imi simteam sufletul terfelit? AICI pot vindeca Pasarea Floare.

Si am scris. – Scrisul se transformase in terapie si Pasarea Floare incepea sa se vindece.

De Dincolo, Vantul imi aduce vocea Povestitorului: „Si astfel, Pasarea Floare a fost vindecata si eliberata.”

Nu mai exista Incaperea Intunericului, nici Colivii, nici Masti, nici Neputinta, nici Resemnare.. – „Desi Somnul inca mai tanjeste dupa Fata, el stie ca nu mai are aceeasi putere asupra ei. Pana si Usa a fost eliberata de dorinta carnii. Copilele inca mai zburda prin Camera de Trecere, chicotind amuzate, sub privirea intelegatoare a Fiului cel Mic al Maharajahului.”

„Fiul cel Mare? – Fiul cel Mare urmareste fericit zborul Pasarii Floare. Mana lui, moale si calda, inca se mai odihneste, protectoare, acolo… – pe sufletul curajos al Fetei care a indraznit sa schimbe, pentru totdeauna, Lumea Povestilor.”

( by mone )








Cineva a spus odata: „Cand vei sti DE CE, vei gasi CUM, cand vei sti CUM, vei gasi DE CE si aceasta spirala te va urca spre inaltimi.” In ce fel s’ar explica asta?- Pai, primul DE CE se refera la cauzele conditiei, asa incat atunci cand vei intelege cauzele, vei intelege CUM sa le modifici si chiar inainte de modificare vei intelege DE CE trebuia facuta; dupa modificare vei intelege CUM sa continui si tot asa. Simplu, nu? Dar intotdeauna simplul se releva cel mai greu. Asadar, cauta sa obtii propria ta experienta pt ca nimic n’o poate depasi, nici macar egala. In legatura cu ce m’ai intrebat, am sa’ncerc sa’ti ofer, totusi, cateva repere. Voi face o prezentare sumara a subiectului, menita sa reprezinte un punct de plecare si iti voi lasa placerea de a investiga chiar tu afirmatiile, care nu reprezinta decat rezultatul cercetarilor mele. Insa, nu uita, adesea, cuvantul nu poate exprima realitatea gandului. Si uneori, e necesar sa te rupi de cuvinte pt a
percepe realitatile din spatele lor. Dar hai sa incepem.. „De ce sambata ar fi cea mai nepotrivita zi pt ingrijirea unghiilor?”, ma’ntrebi tu. Pai sa vedem, mai intai, de ce vinerea ar fi cea mai potrivita zi (si ma surprinde ca n’ai intrebat asta!) Se stie ca vineri e ziua lui Venus, caruia i se atrbuie frumusetea, armonia, farmecul, cochetaria, delicatetea, rafinamentul, gratia, distinctia si artele. Tot ei i se atribuie ca element Apa, cu calitatile de umed si cald, comparabile cu adolescenta si prima tinerete. Asadar, frumusete, arta, apa care’nseamna hidratare, cald si umed care’nseamna tinerete- vascularizare. Sambata, in schimb, e ziua lui Saturn, denumit in antichitate zeul mortii, fiind asociat cu timpul care se scurge, care distruge totul, cu sfarsitul tuturor lucrurilor. Saturn e cel care misca mana destinului, d’aici si asocierea lui cu ideea de karma- stapanul de azi poate deveni sclavul de maine si invers. Lui i se atrbuie ca element Pamantul, cu calitatile uscat si rece, comparabile cu batranetea.


Un om moare cu adevarat numai atunci cand amintirile noastre despre el mor si ele.  Cine mai traieste astazi: Einstein sau Teoriile lui? Leonardo sau Gioconda? Scriitorii sau gandurile lor asternute pe hartie si care asteapta sa reinvie prin simplul mecanism al cititului? Bunicii, tata sau amintirile mele despre ei? Constiinta noastra si trupul gazda dispar o data cu moartea. Doar ce facem – memorabil sau nu – ramane. – Ramane in mintile celor de dupa noi. Dupa moarte, omul ala traieste inca, in tine, in amintirile tale si, de acum, cel mai probabil, te va forta sa-l ajuti sa se salveze, va incerca sa iasa din tine, ca macar sub forma informationala, sub forma amintirilor sa mai traiasca un timp, timpuri ori jumatatea unui timp. Marcel Proust credea in memoria involuntara: o singura inghititura dintr-o madlena te poate purta inapoi, in copilarie, pe vremea cand toti care nu mai sunt astazi aici, inca mai traiau. Uite-i chicotind sub dudul batran, ori la umbra ciresului, la o cafeluta cu caimac si o dulceata de cirese amare, ori langa un pahar aburit de apa rece abia scoasa din fantana – pahar in care troneaza, maiestuoasa, o lingurita de argint, plina-ochi cu serbet de trandafiri. – Primul care s-a dus a fost bunicul. Pe el l-am iubit cel mai mult si, dupa ce el s-a dus, nimic n-a mai fost la fel. El tinuse fraiele familiei si, fara el, totul s-a destramat, de parca nimeni n-a mai stiut cum sa traiasca, unul cu celalalt, in lipsa lui. La cativa ani dupa el, s-a stins si bunica – i-a supravietuit ceva, avand in vedere cat de dependenta era de el! Acum s-a stins si tata.. – Sub dudul batran si sub ciresul parguit am sezut la priveghi, cu Moartea alaturi. N-a fost nici dulceata de cirese amare, nici serbet de trandafiri, iar cafeaua parca n-avea nici caimac, nici acelasi gust bun din amintirile mele. Nici apa din fantana nu mai era atat de buna si parca nici atat de rece, insa s-au depanat amintiri.. Mi-am amintit cand, copila fiind, ca sa-l determin sa alerge cu mine si sa ma antreneze, i-am cumparat din economiile mele o pereche de tenisi foarte frumosi, turcoaz. Si, dupa ce-mi lasase impresia ca nu l-a atins deloc gestul meu, l-am surprins probandu-i pe ascuns. Imi amintesc fastaceala lui cand s-a vazut descoperit. Nu i-am spus nimic atunci, dar am zambit, intelegand ca nu era numai ce dezvaluia a fi. N-a alergat niciodata cu mine, nu m-a antrenat si nici tenisii nu i-am mai vazut de atunci. Dar, mai tarziu, peste ani, am aflat ca incalta tenisii aia turcoaz la el la munca – o munca destul de periculoasa, la inaltime – considerandu-i un fel de amuleta-talisman, un portbonheur: atunci cand ii purta, nimic rau nu i se putea intampla.

%d blogeri au apreciat asta: