Merg de ceva vreme pe stradă. Încet, ca un bătrân, îmi duc în spate iluziile, speranţele, visele. Mă simt obosit. De fapt, chiar sunt. Nu credeam că visatul te poate osteni atât de tare. Şi iată-mă acum, în acest punct al vieţii, hoinărind pe străzile astea, neştiind încotro să apuc.
Îmi aprind o ţigară. Nu-mi face bine, respir cu greutate. E a şaptea zi de când fumez mai serios. Azi mi-am cumpărat un pachet cu ţigări mai tari. Mi-am stabilit un ritual: fumez una pe drum, dinspre birou spre casă. Alte trei le fumez când ajung, pe balcon. Una după alta. De fiecare dată mi se face rău. Foarte rău. Ameţeala care mă ia de pe drum se intensifică la cote alarmante. Inima îmi bate cu putere. Frisoane. Mă arunc în pat ca într-o apă rece. Habar nu am după cât timp adorm. Dar ştiu că până se întâmplă, toate gândurile mele sunt la ea.
Ea nu mai e. A plecat pentru că eu i-am spus să plece. Pare simplu, dar nu e aşa. Ar fi lăsat toată viaţa ei de dinainte şi ar fi rămas cu mine. Mi-a fost teamă. Se întrezărea un viitor fericit şi nu am ştiut cum să fac faţă unei asemenea imagini. Până acum, pentru mine fericirea a constat în chestii mărunte şi de durată scurtă. Şi dintr-o dată promisiunea unei fericiri de durată.
Acum îmi dau seama că am fost un prost. Laş, sceptic şi pesimist. Am crezut că dacă sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de moarte. Dar cele două sunt doar feţele unei singure monede. Acum ea a plecat şi fericirea mea odată cu ea. Fără să-mi dau seama, am ales faţa care nu trebuia a monedei.
Merg pe stradă încet şi trag cu sete dintr-o ţigară. Picioarele mi le simt din ce în ce mai fără de putere. Parcă asfaltul ar fi proaspăt turnat şi eu mă mişc cu greu printr-un mediu vâscos.
Ar fi trebuit să spun: rămâi. Mi-e dor de ea.
Tăcere. O tăcere ca o gelatină care curge pe mine şi împrejurul meu, cucerindu-mi tot spaţiul vital. În depărtare, deasupra caselor, vreo două păsări sfidează în zbor frigul. Cred că e foarte rece acolo sus şi totuşi ele dau în răstimp din aripi, cumva alene, de parcă n-ar avea altceva de făcut.
Mai trag încă o dată dintr-o ţigară. Fumul se prelinge încet înăuntru, ca un animal ceţos care a găsit o nouă casă unde să se ascundă. Inima începe să bată mai repede.
Mă aflu pe o graniţă subţire. Într-o parte e plin de culori şi de căldură şi o posibilitate a viselor de a fi realizate. În cealaltă, nu ştiu dacă e cald şi dacă e lumină. Nimeni nu poate spune. Nimeni nu s-a întors.
Ambele teritorii sunt îmbietoare, fiecare are farmecul şi misterul ei. Deocamdată sunt pe graniţă.
Fumul de ţigară îmi crează o palidă senzaţie de căldură pe interior. Aerul rece de afară miroase a proaspăt. Îmi place. Din nou, două contraste. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, sunt contraste-în-contraste. Fumul de ţigară, cu tot cu căldura lui, mă omoară încet. Aerul rece aparţine lumii vii.
Primele amintiri despre ea le am de foarte mulţi ani în urmă, când nici nu o cunoşteam. Sunt nişte imagini alb-negru, cumva înceţoşate, deşi, dacă mă concentrez un pic, disting două detalii importante. Ochii ei şi zâmbetul. Pe atunci nu ştiam ce culoare au ochii ei, n-aveam cum să-mi dau seama dintr-o imagine alb-negru. Acum ştiu. I-am privit de foarte aproape, m-am oglindit în adâncurile lor, în după-amiezile când stăteam unul lângă celălalt transpiraţi de dragoste. Cei mai frumoşi ochi din lume.
Mă uit pe rând la cei doi aflaţi simetric de-a dreapta şi de-a stânga mea. Rotesc ochii şi observ camera mică în care mă aflu. Simt că-mi explodează capul, ciocane îmi izbesc pe rând când emisfera dreaptă, când cea stângă. Resimt acut durerea în ochi şi în limbă. Aş fi vrut să spun ceva, dar nu pot articula nimic.
Privesc din nou pe cei doi. Constat că, dintr-o dată, parcă nu au feţe, nu-s decât materie amorfă, sub formă de corpuri umane. Din ceea ce par a fi guri ies şerpi cu piei sclipitoare, verzi-albăstrii. Plutind prin aer, înghiţindu-se unii pe alţii, se îndreaptă spre mine. Oare astfel se văd cuvintele când muşcă din timpanele oamenilor? Ce cuvinte or fi astea? Care e Îngerul şi care Demonul?
Ceva este în lateral. Mişcare. Întorc cu mare greutate privirea, unde o uşă se deschide foarte încet. Fără zgomot. Rămân aşa, cine ştie cât, şi îmi dau seama într-un târziu că lângă mine se află o fată. Doi ochi mari mă privesc de aproape. Părul ei e lung, uşor cârlionţat. E foarte frumoasă. Exact când credeam că o să vorbească, fata mă ia de mâini şi cu ochii îmi face semn: haide, că poţi!
Şerpii devin din ce în ce mai agitaţi, se încolăcesc unii peste alţii cu furie. Îi simt ca şi cum ar fi parte din mine.
Nu-i băga în seamă, nu au nici o putere asupra ta dacă nu-i hrăneşti. Nu-i hrăni cu atenţia ta. Mă uit la ea, dar sunt sigur că nu şi-a mişcat buzele.
Vocea ei are o rezonanţă ciudată, interesantă chiar, dar nu reuşesc să-mi dau seama în ce fel. Poate e acustica încăperii, m-am gândit şi am privit-o mai atent pe fată. Dacă ei sunt Îngerul şi Demonul, Ea cine e?
Dintr-o dată am simţit nevoia să ies din încăpere. De undeva din adâncul meu o forţă creşte, ca o hotărâre pe care o iei atunci când eşti pe o margine şi inevitabil lucrurile se simplifică până la alb şi negru: trăieşti sau mori. Parcă sunt un mugure pe ram care e gata să pocnească.
Haide, poţi! Ea mă priveşte în continuare în ochi, în timp ce mă ţine de mâini. Se îndreaptă uşor spre uşă, fără să mă tragă după ea.
Primul pas e copleşitor. Calc şi mă cufund în asfalt încins, asta e senzaţia. Tâmplele îmi zvâcnesc cu putere. Pentru că mă uit la ea sau pentru că mă deplasez cu greu, ţinând mâinile întinse? Sau poate că şerpii care încearcă cu disperare să mă prindă sunt de vină.
Haide! Ştii bine că poţi, pare că repetă ea, deşi buzele nu i se mişcă defel. Cireşe cărnoase. Roşii. Aş vrea să muşc cu poftă.
Mă simt din ce în ce mai eliberat, cumva entităţile amorfe şi-au pierdut din puteri. Dar se zbat în continuare într-o luptă pentru mine, trimiţând şerpi. Mulţi şerpi. Paşii îmi devin mai hotărîţi. Unul. Şi încă unul. Uşa e din ce în ce mai aproape.
Ea mă priveşte în ochi şi zâmbeşte. Acest zâmbet mi se lipeşte de retină şi rămâne acolo. Deşi ea nu a spus nimic, ştiu numele ei.
Alături, pe măsuţa de lângă pat, acele ceasului parcurg distanţa infinită dintre două secunde şi arătă o ora fixă. 3.00 am.
Sunt într-un oraş al cărui nume nu-l ştiu. Străzile poartă în ele un asfalt negru, cu trasee bine delimitate cu vopsea albă. Contrastul ăsta îmi place. Pornesc din gară la întâmplare, spre stânga. Oamenii îmi aruncă priviri curioase, dar sunt zâmbitori. Ochii le strălucesc ca şi cum s-ar bucura că mă aflu acolo, printre ei. Ajung la un pod. Are o construcţie ciudată. Prima porţiune e un bazin cu apă. Ca să pot trece în partea cealaltă trebuie să mă scufund. Doi trecători ce par a fi un fel de lucrători de întreţinere a structurii îmi confirmă că este singura modalitate.
Trag adând aer în plămâni şi fac un salt. Ating fundul şi încep să păşesc ţinând ochii întredeschişi. Zăresc undeva în faţă ceva care sclipeşte. Sau poate e reflecţia luminii prin apă. Ajung în faţa a ceva care seamănă cu o oglindă. Deschid un pic mai mult ochii, mirat. În oglindă o văd pe ea. Întind palma dreaptă. O întinde şi ea. Mişcările ne sunt sincronizate. Îmi zâmbeşte şi simt cum inima îmi bate cu putere. Simt în acelaşi timp şi inima ei. Câteva clipe mă bucur enorm de aceste bătăi la unison.
Când şoptesc „te iubesc” îmi pierd tot aerul şi parcă toată lumina din apă dispare încet. Fără să vreau, corpul mi se ridică spre suprafaţă. Simt înţepături în inimă văzând cum apa începe să-mi ascundă imaginea ei.
Stăteam întins pe nisip. Ziua era nehotărîtă încă de dimineaţă: să fie frumos sau nu, să fie frig sau să nu fie. Şi aşa mă simţeam şi eu, ca şi cum aş fi fost într-o barcă clătinată de valuri. Era acea senzaţie că vrei să-ţi recapeţi echilibrul la fiecare secundă. Şi totuşi eram între dune de nisip, cît cuprindeai cu ochii depărtarea era numai nisip. Şi un vânt cu miros de iarnă începea să ridice nisipul în vîrtejuri ameţitoare.
“Mai departe de moarte, mai departe de viaţă, mai departe de dragoste, mai departe de mine, mai departe de noi, mai departe de cei care-am fost, de cei care-am fi putut deveni. Şi cursa continuă…”(„Cursă”, Octavian Paler, Poeme)
Într-o noapte, am deschis geamul pentru aerul rece de afară şi am dat de un miros de lemne arse în sobă. Şi dintr-o dată, ca un tren rapid, o amintire m-a purtat până în munte, unde serile miros la fel, unde, de mână cu tine, pe înserat, am ieşit să ne plimbăm. Să cinăm. De fapt, poate s-a întâmplat doar în mintea mea, dar plăsmuirea a devenit atât de reală, încât acum e o amintire care mi-a devenit dragă.
Întotdeauna mi-a plăcut vântul rece, cu miros de iarnă. Acesta de azi-noapte mi-a aşternut în faţa ochilor cuvinte, rânduri. Paragrafe întregi. Parcă vîntul mi te aducea în felul ăsta. Am citit pe nerăsuflate, o dată, de două, de şase ori toate cele scrise în nisip. Şi, cumva, parcă totul era pentru mine, dar în acelaşi timp era şi pentru tine. Era un text ca un palindrom stricat: într-un sens citeam şi întelegeam că vorbeşti cu tine, iar când citeam invers vorbeai cu mine. Pe urmă, vîntul a suflat totul. M-am întors pe spate, să privesc cerul cu stele, să-mi găsesc locul în Calea Lactee.
Între timp, poate că am devenit un altul pentru tine, ca un oarecare. Pun privirile în pământ. Acolo sus, în Calea Lactee, nu luceşte nici o stea pentru mine.
E senzaţia aia când rămâi brusc fără aer în plămâni. Când simţi că tot sângele ţi se scurge din picioare şi vrei să te aşezi jos atunci, necontând că te afli în plină stradă.
Mi-aduc aminte că odată trebuia să prind un tren. Era o dimineaţă plină de ceaţă, cu miros de fum şi mergeam spre gară aproape dormind. Era un început rece de iarnă. Ningea liniştit, cu fulgi mici. Din când în când mă uitam la ceas şi vedeam cum timpul începea să nu-mi mai ajungă. Pe vremea aceea orele fixe abia intrau timid în viaţa mea. Cu cât mă apropiam mai mult de gară, cu atât paşii mei se înteţeau. Ajuns la capătul peronului, am început să alerg cu răsuflarea întretăiată. Din ce în ce mai repede.
Am traversat toată gara până la peronul unde ar fi trebuit să se afle acel tren spre care alergam. L-am văzut cum se îndepărta cu viteză. Nu mai aveam aer după atât alergat prin aerul rece şi simţeam că o să mă prăbuşesc.
Exact aşa e acum, după atâta vreme. Aceeaşi senzaţie. Încă mă trezesc nopţile la ora 4.
Pe albumul „Vreme rea”, Andrieş are un cântec extrem de frumos, intitulat „Dor de tine”.
Eram pe o bancă în parc şi ascultam ploaia. Picuri reci mi se strecurau pe gât în jos, pe sub haine. Cu ochii strâns închişi îmi imaginam că e Soare.
Dintr-un ungher se apropie tiptil o amintire/imagine/plăsmuire: suntem pe o străduţă cu vitrine multe şi pline de lumină, cu mulţi oameni trecând pe lângă noi; vrem să intrăm într-o mică librărie, dar îţi ţiuie ceva din geantă când ajungem la uşă şi renunţăm. Amintirea are o lumină caldă, ca a unei lumînări care pâlpâie într-o încăpere întunecată. Chiar dacă zâmbesc, din colţul ochiului porneşte spre propria-i pierire apă sărată. Eram ca un copil fascinat de micul orăşel, de toate vitrinile pline de lumină, de forfota oamenilor. Şi tu erai acolo, cu mine, lângă mine, visam la unison.
Pentru o clipă se oprise, parcă pentru a-mi lăsa timp să mă bucur de amintirea timidă. Apoi şi-a aruncat iar picurii să se prelingă pe gâtul meu.
Ce declic se întâmplă în noi? Care este resortul împingător spre stări de statui cu ochii privind în gol dar cu mintea totuşi plină de frământări; spre dezamăgiri, spre lacrimi, spre prăpastia în care ne aruncăm în gol doar pentru că am ajuns acolo?
Strâng mai tare pleoapele: e Soare, e Soare, e Soare…
Niciodată în trecut, nu există vreo legendă care să pomenească despre vreo Morgana întrupată cînd călătorul, ajuns la capătul puterilor, a terminat de străbătut Deşertul. Să fie acolo cu el, să fie acea Morgana care să schimbe Totul. L-a iubit Morgana suficient de mult astfel încât legătura puternică creată s-o aducă iar la Lumină în marginea Deşertului?
Călătorul visează că Iubirea depăşeşte însuşi Infinitul.
Cum de am alunecat amândoi din zilele cu soare în străzile pline de ploaie?
Îmi doresc să înţeleg de ce-urile. Cred că astea-s cauzatoare de insomnii sau oricum, de cea mai mare parte din ele.
Cum să-mi amintesc de gustul buzelor tale când a trecut atât timp? Încerc să-mi aduc aminte seara când te-am sărutat prima oară. Aproape că reuşesc, senzaţia gustului e atât de aproape.
O rafală de vânt te-a îndepărtat brusc din memorie. Mă strâng mai tare în mine, închid iar ochii: e Soare, e Soare, e Soare…
Ieri! A fost un pic de Soare. Mă întreb dacă l-ai scos tu de undeva, ca un magician care face trucuri când audienţa e neatentă. De fapt, n-am reuşit să mă bucur prea mult de el. Cum să te bucuri de Soare singur? Dar am zâmbit totuşi pentru că ştiam că îţi va face bine puţinul acela de Soare…
Acum plouă de ceva vreme. Apa se prelinge peste tot, iar eu te ţin încă în braţe, fie şi în mintea mea, cu dor nebun să fii aievea.
1. Sentiment de melancolie produs de dorinţa de a vedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferatã.
2. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă. Sursa: DEX ’98
Toată ziua m-am frământat, am vrut să-ţi scriu. De fapt, de fiecare dată aş vrea să fie o intensă scrisoare de dragoste, o scrisoare de nebunie, de dor, de frământări. O scrisoare pe hârtie.
Totuşi îmi dau seama de rezultatul mediocru. Şi mă întristez, mă înfurii pe mine, şi-mi spun că n-am să-ţi mai scriu, pentru că tu meriţi mai mult de atât.
”Erau lucruri pe care nu le înțelegeam. Le-am înțeles mai târziu, ajungând să gândesc că oamenii sunt condamnați să lupte cu viața cum s-ar lupta cu o fiară. Mi-am dorit să nu mi se întâmple și mie la fel. De asta mă îndepărtez de tine când nu te aștepți. Mi-e teamă că dragostea va muri în lupta cu banii, cu cuvintele, cu toate ale vieții.” (Cella Serghi)
E un final de an care se petrece aşa cum îl prefiguram din vară. Unele întâmplări au avut loc, altele nu. Unele lucruri mi-au ieşit cum mi-am dorit, altele nu. De fumat, de exemplu, încă nu am reuşit să mă las. Ce farmec ar mai avea nostalgia fără fumul de ţigară? Nişte vise s-au mai destrămat, altele noi s-au creat. E posibil, totuşi, să fie un echilibru în toată ecuaţia asta, dar eu încă nu-l văd. Chiar credeam că aş fi putut modela viitorul cunoscându-l dinainte? Se pare că nu. Nu de data asta. Mă simt prins ca într-o plasă, iar finalul este aşa cum îl prevăzusem. Şi nu e unul neapărat bun.
Nu ştiu dacă aceste sticle cu scrisori pe care le arunc în mare, din marginea Deşertului, ajung la tine. Poate s-a creat déjà un automatism, dincolo de memoria plină cu amintiri cu şi despre tine, de a arunca răvaşe în mare, în speranţa unui nu-ştiu-ce care să se întâmple. Simt că multe lucruri/întâmplări sunt încă într-o stare nemanifestată, nedefinită. O stare de aşteptare.
Îmi voi întoarce privirea spre interior şi voi afla.
Sigurătatea e lipsa mâinii care mângâie, lipsa fiinţei la a cărei apariţie îţi tremură picioarele şi inima ţi-o ia razna, e lipsa ascendentului în strălucirea căruia vrei să creşti, e lipsa tuturor celorlalte contexte când simţi că te înalţi.
Fiecare persoană pe care am întâlnit-o în viaţă m-a îmbrăcat cu câte puţin din sufletul ei. Cei pe care i-am iubit şi îi iubesc m-au îmbrăcat mai mult. Aşa simt.
Fiecare om e o bucăţică de puzzle pe care o aranjez în sufletul meu. Mai demult credeam că toţi pleacă. Acum îmi dau seama că nu e aşa. Ei trăiesc în mine, s-au alcătuit toţi în mine, în amintirile mele, în sentimentele mele pentru ei. N-a plecat nimeni, toţi sunt prezenţi în culori foarte vii.
Şi tot timpul apar persoane noi, iar în mine sclipeşte curiozitatea: cine e această persoană, de ce a apărut în viaţa mea, ce lucruri noi mai învăţ? Ce defecte vechi şlefuiesc?
Într-o zi mă gândeam că toţi oamenii ăştia apar datorită tumultului de întrebări din mine, din nopţile nedormite, dintr-un prea adânc de suflet. Poate chiar aşa e.
În seara asta sunt puţin trist. Dar ştiu că mâine va fi Soare şi-mi va trece.
Poate că azi trecutul s-a întâlnit cu prezentul. Viitorul poate fi imaginat, simţit, visat din nou, fără alte urme mai adânci sau mai superficiale.
Sunt Ulysse preschimbat în Icar. Nu ştiu unde mă vor purta aceste aripi. Dar zâmbesc.
Aceasta este ultima dintre nostalgii. Câte una pentru fiecare oră.
De fiecare dată când mă uit la ceas, e fix.
Ştiu, simt. Şi cu ochii plini de lumină, zâmbesc.
de Sebastian Albu ( sebastianmihail.wordpress.com )
Ce să-i mai cer când ea mă întreabă
cu gura ei care mi-a şoptit
dacă mai vreau ceva
cu ochii ei care m-au orbit
cu degetele ei care m-au înlemnit
cu sânii ei care m-au topit
cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa
(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic
fără să zic nimic)
ea mă întreabă dacă mai vreau ceva
dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost
când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ
în faţa ei
se face imediat din ce în ce mai mic
şi dispare din limbă.
Am un cufar mare. Inghesui in el, de pe cand aveam vreo sapte ani, proiectele mele de tragedii in cate cinci acte, scrisorile primite, fotografiile. Tot ce iubesc, tot ce gandesc si tot ce vreau sa-mi amintesc. Uneori le insir claie peste gramada pe podea. Si, pe burta, vad din nou atatea si atatea. Numai cufarul asta mare are importanta in viata mea.
- Antoine de Saint-Exupery
Handmade by Mone – Cufarul Monicai
Descopera piatra ta de poveste!
Un om avea un sentiment pe care nu si-l explica; si atunci a modelat un pic cu degetele un bot de lut. Si a lasat lutul in drumul sau. Daca o iei pe acest drum si dai peste botul de lut, iata-te cuprins de acelasi sentiment pe care nu ti-l poti explica. Si aceasta, chiar daca s-au scurs o suta de mii de ani intre gestul lui si trecerea ta. - Antoine de Saint-Exupery
Handmade by Mone – Mone Camino
Cineva a spus odata: “Cand vei sti DE CE, vei gasi CUM, cand vei sti CUM, vei gasi DE CE si aceasta spirala te va urca spre inaltimi.” In ce fel s’ar explica asta? - Pai, primul DE CE se refera la cauzele conditiei, asa incat atunci cand vei intelege cauzele, vei intelege CUM sa le modifici si chiar inainte de modificare vei intelege DE CE trebuia facuta; dupa modificare vei intelege CUM sa continui si tot asa. Simplu, nu? :P Dar intotdeauna simplul se releva cel mai greu. ;) Asadar, cauta sa obtii propria ta experienta pentru ca nimic n’o poate depasi, nici macar egala. Iti voi lasa placerea de a investiga chiar tu afirmatiile, care nu reprezinta decat rezultatul cercetarilor mele. Insa, nu uita, adesea, cuvantul nu poate exprima realitatea gandului. Si uneori, e necesar sa te rupi de cuvinte pentru a
percepe realitatile din spatele lor. ;)
- (mone)
ciripry
Mone
