Tag Archive: dorinte



Shiva Ratri - Noaptea lui Shiva

 

Noaptea care precede Luna Noua (noaptea de dinainte de Luna Noua) este sarbatorita in traditia spirituala orientala sub numele de Shiva Ratri, fiind „o noapte a transcendentei divine, iar daca ne angrenam in activitati spirituale, cum ar fi yoga sau meditatia, putem obtine rezultate exceptionale care sa echivaleze cu rezultatele obtinute in urma unui an de practica spirituala asidua.

Pe parcursul acestui moment astral, este bine sa avem o alimentatie usoara, sa reducem ritmul activitatilor zilnice, si sa incercam sa ne orientam catre interior, fiind constienti ca aceasta noapte este deosebit de eficienta pentru practica meditatiei, ea oferindu-ne ocazia sa realizam astfel, importante progrese spirituale.

Datorită manifestării puternice a liberului arbitru şi a stării de neutralitate, practic în această perioadă orice stare, trăire, emoţie sau sentiment este mult amplificată, dar ATENŢIE, orientarea spre bine sau spre rău depinde în foarte mare măsură de noi.
Din această cauză trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce ne dorim şi ceea ce mentalizăm, pentru că şansele de împlinire sunt mai mari decât în alte perioade.
Este foarte important să fim perfect conştienţi de aspiraţiile noastre şi să evităm excesele de orice fel, să fim responsabili de hotărârile pe care le luăm, să ascultăm vocea inimii, să fim atenţi la semnele şi sincronicităţile care apar în viaţa noastră deoarece este un moment în care se poate manifesta tainicul transfer al voinţei individuale în Voinţa lui Dumnezeu. (Sursa: adanima.org)

 

Shiva Ratri - Noaptea lui Shiva


Termenul sanscrit SHIVARATRI are mai multe semnificaţii. „RATRI” înseamnă „noapte”. SHIVARATRI este astfel „Noaptea lui SHIVA”. Simbolic, cuvântul RATRI este derivat din rădăcina verbală sanscrită RA, care înseamnă „a da”. Esoteric, se atribuie astfel nopţii sensul de dătătoare a fericirii, păcii şi beatitudinii nepieritoare, care transcende aspectele efemere ale manifestării. SHIVARATRI mai înseamnă şi „noaptea revărsării Graţiei Divine” şi este momentul în care putem simţi cu cea mai mare uşurinţă Graţia şi iubirea infinită a lui SHIVA.

SHIVARTRI este o zi foarte favorabilă din punct de vedere spiritual. Ea este cea de-a 14-a zi a ciclului lunar, moment în care luna este aproape cu totul ascunsă. După momentul de Lună Plină, Luna pierde în fiecare zi câte a 16-a parte din strălucirea sa. Astfel, ea descreşte până în momentul de SHIVARATRI când manifestă doar a 16-a parte din puterea sa. În astrologia hindusă mintea individuală (MANAS) este intim asociată cu Luna. CHANDRA, îngerul tainic guvernator al Lunii, este totodată şi divinitatea care guvernează mintea (MANAS). Momentul de Lună Nouă poate fi asociat prin urmare cu acea stare a minţii în care fluctuaţiile şi capriciile ei sunt mult reduse, putând fi suspendate cu uşurinţă şi controlate prin disciplină spirituală. În această noapte sfântă (SHIVARATRI), nouă ne rămâne doar o mică parte a minţii de controlat, iar acest control poate fi realizat prin focalizarea intensă a atenţiei asupra gloriei nepieritoare a lui Dumnezeu.

Diferitele tradiţii şi obiceiuri legate de  SHIVARATRI sunt urmate cu rigurozitate de adoratorii lui SHIVA. Majoritatea îşi purifică fiinţa, pentru ca astfel să atragă mai uşor Graţia lui SHIVA, prin post sau regimuri cu fructe şi lapte. Devoţii cred cu tărie că în această noapte sacră cel care îl venerează sincer şi plin de dăruire pe SHIVA este absolvit de greşelile sale şi eliberat din ciclul morţii şi renaşterii.

Se consideră că realizarea cu rigurozitate şi dăruire a ritualurilor de SHIVARATRI ajută devotul să controleze în fiinţa sa cele două tendinţe – RAJAS GUNA (acţiuni pasionale, pline de dorinţe) şi TAMAS GUNA (inerţia). Rugăciunile sincere şi meditaţiile realizate de aspirant în această zi fac ca impurităţi ca pofta, furia, gelozia să fie sublimate. Renunţarea la somn în această noapte face ca lenea să fie îndepărtată.

SHIVARATRI este considerată deosebit de favorabilă în special femeilor. În timp ce femeile căsătorite se roagă pentru soţilor lor, fetele necăsătorite îl invocă pe SHIVA, considerat soţul ideal, pentru a le trimite un soţ bun, prin care El să se manifeste în viaţa lor.

Yoghinii întâmpină această grandioasă sărbătoare ca pe o excepţională şansă spirituală. De aceea postesc întreaga zi şi veghează toată noaptea, meditând intens cu mantra-ele lui Shiva (Laya yoga). Cei neiniţiaţi meditează simplu rostindu-i numele neîntrerupt, transfiguraţi, cântă plini de fervoare imnuri de slavă care îi sunt închinate ori adoră faimosul simbol, Shiva Lingam şi aspiră cu dragoste, din toată inima către Paramashiva, care este, în realitate, nimeni altul decât Dumnezeu Tatăl.

Toată această noapte este o rugă continuă către SHIVA, manifestată prin imnuri şi cântece devoţionale (Shiva Mahimna Stotra – Pushpadanta, Shiva Tandava Stotra – Ravana) sau prin tăcere sacră şi meditaţie. Prima masa după post este tot o ofrandă consacrată lui SHIVA.

Shivaratri, această noapte profund misterioasă şi sacră soseşte în curând. Să urmărim cu toţii să o trăim şi noi ca pe unul dintre cele mai importante evenimente spirituale ale vieţii noastre. Să ne amintim măcar în fiecare clipă a acestei nopţi că ţelul nostru esenţial în această existenţă este realizarea ACUM şi AICI a lui Dumnezeu Tatăl şi, plini de dragoste, să ne apropiem cu inimile înflăcărate de Shiva. Să urcăm, însufleţiţi de o aspiraţie gigantică, pe culmea muntelui sfânt Kailasa – care se află permanent în interiorul nostru, la nivelul centrului coronar (Sahasrara) – să trăim cât mai profund şi plenar prezenţa tainică a lui Shiva în noi înşine, ca pe propriul nostru Sine Nemuritor – Atman – ce pătrunde neîncetat tot Macrocosmosul.

În acea zi să ne amintim tot timpul că o viaţă trăită în perfecţiunea Adevărului Divin extatic are astfel o forţă colosală. Fiecare făptură umană este un microcosmos care reproduce în miniatură Macrocosmosul.

Om Namah Shivaya

 


Una dintre cele mai sfinte nopţi spirituale ale anului se apropie şi dacă vom fi pregătiţi cum se cuvine, ne poate transforma profund şi definitiv, prin graţia cea tainică a lui Shiva. Dacă vom fi pregătiţi, vom primi multe daruri divine în cea mai înălţătoare sărbătoare a anului. Avem cu toţii această minunată posibilitate, care aşteaptă doar să se manifeste din plin în noi. Se află deci în puterea noastră să alegem AICI şi ACUM această miraculoasă şansă. Aşadar, să aspirăm din toate puterile pentru ca această noapte să ne apropie cât mai mult de Shiva, Marele Mântuitor Divin. În fond, nu este descoperirea plenară a lui Dumnezeu chiar scopul venirii noastre pe această planetă? În această noapte sfântă putem face din mintea noastră un altar închinat lui Dumnezeu, iar atunci toate celelalte gânduri vor deveni în mod firesc nesemnificative.

Să nu uităm, de asemeni, că noaptea de Shivaratri înseamnă în primul rând bucurie sublimă, divină. Viaţa spirituală autentică este înainte de toate plină de efervescenţă. Cu cât iradiem în jurul nostru mai multă bucurie şi fericire, cu atât dovedim că ne aflăm mai aproape de nesecata Sursă Supremă a Beatitudinii.

SHIVARATRI este un moment privilegiat care ne arată că puritatea inimii şi a minţii, ruga sinceră, plină de fervoare, devotamentul, iubirea necondiţionată, renunţarea ne apropie de Dumnezeu, ne ajută să devenim una cu El.

 

Să uităm în această noapte toate grijile inerente vieţii, toate suferinţele trecute sau prezente. Dacă vom posti, ne va ajuta foarte mult să simţim extazul comuniunii tainice cu SHIVA cel omniprezent. În această noapte să ne gândim clipă de clipă la Shiva cel tainic şi numai la Shiva. În această noapte, celui sau celei care va cere, SHIVA îi va da.

 

Fie ca în această noapte graţia supremă a lui Shiva să se reverse asupra noastră şi să ne umple pentru totdeauna întreaga fiinţă. (Sursa: yogaesoteric. net)

 

Shiva Ratri - Noaptea lui Shiva

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Povestea Cioplitorului de Stele

Oare ne vom pierde iar,

Călătorind printre cosmice lumi,

Vom uita oare, să ne privim,

Absorbiţi de sunetul vieţii?

Şi mâinile, oare, vor uita, pentru un timp, drumul mângâierilor înflorite, din văile Cerbului?

Şi în vreme ce vom aprinde candelabrele de sori, pentru cei fără lumină,

Vom uita că suntem, de fapt, o singură fiinţă, un singur drum, un cântec, unul doar?

Şi chiar de-ar fi aşa, să nu ne temem, 

Nu vom putea uita, că numai împreună putem vedea culoarea din sunetul ploii,

Şi numai împreună putem auzi sunetul stejarului,

Şi, într-adevăr, numai împreună putem deschide, în inima neasemuită a oamenilor, lotusul strălucitor al iubirii…

Căci cei ce SUNT o singură fiinţă,

Nu se mai pot pierde NICICÂND, NICIODATĂ!

Se spune că, departe, încît şi gîndului îi era greu să ajungă pînă acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era AIN. Lui i se dăruise la naştere un har fără de seamăn: să cioplească ca nimeni altul. Şi, pentru că mîinile lui îi erau atît de măiestre, s-a hotărît ca el să cioplească stele. De mii de ani, Ain cioplea şi făurea stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, tot ce mîinile atingeau, era neasemuit. Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pămînt. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei grădini înflorite. Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei. Aşa că, cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea – care îl înconjura din toate părţile – îi transforma inima.

Ain îşi avea atelierul pe o stea care strălucea ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mîna Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mîinile lui modelau Lumina, dîndu-i forma unei stele. Dar veni o zi în care mîinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva… Degeaba încercară stelele să-l încînte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mîinile îi erau neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Îşi duse mîna la piept – unde simţea o arsură – şi-şi dădu seama că inima îi era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită. O căldură nedefinită se zbătea în adîncul fiinţei sale.

Neliniştit, lua dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să cioplească o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ce sufletul lui tînjea. Simţi că inima îl doare atît de tare, încît îşi duse mîinile acolo, încercînd să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scînteietoare decît roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mînă o bucăţică din inima lui. Mîinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! În loc să cioplească o stea, aşa cum le învăţase Ain, mîinile ciopliră… o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată cum numai dorul inimii lui putea naşte. Ain o privea tulburat şi ochii i se umplură de lacrimi cînd o simţi vie. Era făcută din sufletul lui! Şi un cer înflori în el cînd îi auzi glasul: E bine aici la tine! – Vei rămîne cu mine? – Desigur, doar sînt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume. – Un nume… O să-ţi spun AMENA! – Amena! Spuse ea, luîndu-l de mînă. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea. Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un rîu de munte.

Fiecare zi care începea devenea un dans al zînelor. Nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zîmbetul ei. Mergeau peste tot împreună, el învăţînd-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorbă cu sufletele lor. Priveşte! De ce curcubeul are atîtea culori? – Sînt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poartă către o altă lume. Pentru cîteva clipe rămînea tăcută, adîncindu-se în privirea lui nesfîrşită. De unde să ştie ea că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care, la rîndul lui, era o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat? Ain era fericit, iar lucrul mîinilor sale se desăvîrşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina Îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zîmbetul ei. Chiar Îngerul Blîndeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar Îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i strălucească mereu. Şi, pînă la urmă, îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învăţă să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mîna ei, iar cealaltă o prinse pe mîna cioplitorului. – Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună! – Ain zîmbise, îmbrăţişînd-o: cum s-ar putea pierde, cînd nu se despărţeau niciodată? Pînă noaptea tîrziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră. – Îngerii ştiu atît de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vîrful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar Îngerul Nevinovăţiei mi-a spus… – Ce ţi-a spus, Amena? – Dar ea adormise ostenită de atîtea întîmplări.

Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! De fapt nimeni nu ştia ce se putea întîmpla dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimîntător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră. Dar, de ceea ce se temea, se întîmplă. Într-una din zile, pe cînd hoinărea singură, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai cînd se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vîrtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adînc, Amena încercă să ceară ajutor, strigîndu-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă pînă cînd îşi pierdu conştiinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos. Amena ajunsese pe Pămînt, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atît de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, un Cîntec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată nu îl mai putea uita nicicînd

Amena se ridică în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, cînd auzi doi vulturi: Priviţi, a căzut din stele! Vino cu noi la Stînca Şoimului, la adunarea Reginei! – Lîngă stîncă se înalţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cît să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scînteind de nestemate şi avînd fiecare în mînă cîte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină. Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot ce i se întîmplase de cînd mîinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi pînă cînd căzuse în Groapa Neagră. Au hotărît ca ea să rămînă în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pămînt, ca să poată fi acceptată în Împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor. Acolo, în mijlocul pădurilor nesfîrşite, alături de micile zîne, Amena învăţă despre originea cerească a sufletului, învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrînul înţelept, ce-o învăţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvîntului, a focului… – Priveşte, Amena, nu există plantă pe Pămînt care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine. Cuvîntul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tîşneşte din inima Adevărului. De aceea, preţuieşte-l ca pe un dar sfînt, pentru că el susţine Creaţia! – Iar Amena învăţă de la Ram cum să păstreze cuvîntul în Tăcere, pînă se umple cu putere şi apoi, să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecîndu-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte. Seara tîrziu, cînd începea dansul stelelor, Amena privea nesfîrşirea bolţii, tulburată de dorul de cioplitor. Oare Ain o căuta? Atunci simţea mîna lui Ram mîngîind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei… – Răbdare! Aici, pe Pămînt, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cîndva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA!

Amena mai avea un prieten de care rar se despărţea – Berbecul cu Lîna de Aur din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mîine ale timpului, într-un ţinut însorit în care trăieşte un Cerb Înstelat, îl va întîlni pe cioplitor. Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfîntă, cînd poporul aştepta naşterea anului. Amena era însăşi frumuseţea, iar mintea sa înflorise asemenea unei flori celeste, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite. – E noaptea de vrajă a lumii, Amena – spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm! – Aş vrea să ajung la Ain! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă să plec spre Împărăţia Lupului Alb! Credeam că vei uita, că vei rămîne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?

… Vino, se auzi glasul abia murmurat al Înţeleptului Ram. Şi numai ce mîna lui îi atinse umărul, că se şi treziră amîndoi în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar. – A sosit Timpul! Drumul spre Împărăţia Lupului Alb se află în faţa ta. Oglinda este uşa prin care vei intra în labirintul peşterii. Nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Foloseşte fiecare cuvînt pe care ţi l-am spus şi, mai ales, nu te lăsa cuprinsă de frică. Dacă eşti gata, intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta! – Amena, respirînd adînc, păşi în cleştarul străveziu al oglinzii şi fu înconjurată de beznă. Nimic care să-i arate drumul… Începu să păşească, pipăind pereţii cu mîinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecîndu-i în gol. Cîteodată avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îl auzea pe Ram: “Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile. Fii mereu tu însăţi!” Fata se oprea, respira adînc şi pornea mai departe. Doamne! Cît este de întuneric! – „Întunericul este o altă formă a luminii, Amena…” – îi răspundea din amintire vocea blîndă a lui Ram. Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei: Cum se transformă bezna în lumină? Cum?? – „Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată…” Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, aşteptînd miracolul regăsirii luminii.

Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Părea a fi pierdută, definitiv, în beznă. Se ghemui din ce în ce mai adînc în ea, fără gînd, ostenită. Dar, iată că, ceva tainic începu a se desface în interiorul sufletului ei, trudindu-se să iasă afară. Şi munca era atît de zvîrcolitoare, iar acel ceva atît de frumos, încît pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi şi, deodată… văzu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă pînă acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădu seama Amena că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungînd spaima şi, odată cu ea, întunericul. Iar cel care îşi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrînt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Străbătu pe rînd şapte săli scînteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă minune, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea.

În vremea aceasta, Ain o căuta cu disperare pe Amena. Deznădejdea îi cuprinse inima. Nimic parcă nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria, care îi umpluse casa odată, se stinse, aşa cum lumina se stinge cînd apune soarele. Casa devenise pustie – ca un crîng fără păsări. Ceva în fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere. – Ar putea vorbi cu Universul, şuşotiră două steluţe. Numai el l-ar putea ajuta. – Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui. Şi, fără să stea pe gînduri, o luă la fugă către Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decît în faţa lui. Acesta îl privi cu bunătate şi înţelegere. Ştiu ce vînt năpraznic te-a purtat pînă la mine, rosti abia şoptit. Îmi pare rău, dar fetiţa a căzut în Groapa Neagră. Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!… Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pămînt. Pe Pămînt? Acolo unde se nasc sufletele ca să înveţe Legea? Da, cioplitorule. Groapa Neagră este o Poartă prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină. Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor? Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pîntecele mamei pămîntene. Atîta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani…

Învaţă-mă cum să ajung pe Pămînt! Trebuie să o găsesc pe Amena, cu orice preţ! Greu lucru îmi ceri… Ca să ajungi pe Pămînt va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămîne pe tărîmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborît pe Pămînt. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Amena. Pentru că te naşti mînat de dorinţă vei uita Împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cît trudesc oamenii, cîte vieţi irosesc pînă reuşeşc să întrezărească scînteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain? Da, pot! Fără Amena viaţa mea nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decît Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă! Ajută-mă să mă nasc pe Pămînt! Fie, Ain! Există o cale, dar la naşterea ta vei uita totul… Vei primi o sămînţă de trup pe care va trebui să o creşti după legile vieţii pămîntene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… plăteşti preţul… Preţul? Care preţ? Orice, cere-mi orice!! Ain, trebuie să-mi dai harul tău de a ciopli ca nimeni altul! Darul dintîi? Darul destinului? Privirea lui Ain se adînci în abis cînd hotărî: dacă acesta este preţul, mă învoiesc! Universul întinse mîna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină îl cuprinse pe Ain, rotindu-se în jurul lui, luînd cu ea darul de preţ al flăcăului. Ain simţi că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul. Soarta te-a născut, Prunc nemaivăzut, Şi te-a chemat Şi te-a îmbăiat În izvor de munte Cu plete cărunte, Pruncule-nstelat Să te faci bărbat Şi să creşti la Soare Turma de mioare… Fii binecuvîntat! Ai primit Solia Să ne aperi cîntul Să respecţi Cuvîntul Neamului de Soartă Ca să-l treci prin Poartă Mîngîiat de stele Nesupus la rele, Neatins de tină, Neamului de lumină…

Trecură ani şi ani, iar pruncul creştea, se făcea tot mai frumos, mai puternic şi mai înţelept. Glasul îi era mîngîietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii cînd te priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfîrşită. Cîteodată însă, seara tîrziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stîncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfîşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neîmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mîngîia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.

Ţinutul în care se născuse Ain era ţinutul Cerbului Înstelat, ţinut în care putea vedea dansînd spiriduşi şi zîne cînd zorii se naşteau. Se spunea că Cerbul păzea o Împărăţie de taină în care nu putea intra oricine, căci acolo, povesteau bătrînii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb însă nu l-a văzut nimeni. Cîndva, în vremuri aproape uitate, cînd sufletele oamenilor erau ca bobul de rouă, Cerbul se arăta nemuritorilor. Cei care l-au văzut, povestiră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire! O singură privire a Cerbului te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata Timpului şi putea să-ţi dezvăluie taina Adevărului.

Într-o zi, o întîmplare ciudată îl purtă pe băiat pe nişte locuri pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe cînd făcea de strajă, un urs reuşi să fure o mioară. Flăcăul se luase după urs şi alergă după el pînă răsări soarele. Ursul lăsă mioara nevătămată şi-l privea pe băiat rugător, parcă cerîndu-i ajutor. Atunci văzu că totul în jur era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culori ciudate, fumurii. Îl urmă pe urs pînă la o peşteră, unde zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barba căruntă, care gemea încetişor. Băiatul începu să-l maseze aşa cum îl învăţaseră bătrînii, alungînd boala din corpul bărbatului. Apoi scoase de la brîu un săculeţ cu ierburi de leac, din care făcuse o fiertură aromată din care îi dădu să bea. Se scurseră cîteva ore bune pînă cînd bărbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului. Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Pe la mine rar urcă cineva! Sînt de jos, din Vale. Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri. Puţini oameni se încumetă să urce la Stînca Dorului! Eu sînt cioplitor de icoane. Un cioplitor de icoane?! Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul? Nu… şi o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină. Moşu luă o bărdiţă şi o bucată de lemn. Mîinile lui păreau ca vrăjite; mîngîiau cu dalta lemnul şi, încetul cu încetul, lucrul se desăvîrşi. Hai, încearcă! Flăcăul îşi simţea palmele transpirînd de emoţie! Dar, ce ciudat! În clipa în care începu să lucreze, i se păru că îşi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plînge în suflet. Mîinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, cu măiestrie, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră. Bătrînul îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborît din ceruri, părea făcută din Lumină. Icoana ta întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbului! Al Cerbului Înstelat? L-ai văzut pe Cerb? Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte Palatul. Deci Cerbul există… şi ochii i se umeziră. Cum să nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă. „O să poată să vadă Cerbul. O să-i poată vorbi! Îl va putea ruga orice!” „Cere-i Paloşul Străbunilor!” auzi Glasul Inimii. „Paloşul Vrăjit… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”

Flăcăul luă în mîini icoana şi se lăsă purtat de bătrîn spre locul unde va urma să vină Cerbul. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme apăru şi Cerbul. Era aidoma cum îl visau bătrînii păstori: mîndru, cu coarne înstelate. Cînd Cerbul îl cerceta cu ochii, simţi că o putere fără margini îl cuprinse şi-i toarnă tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvînt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului icoana. Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru darul mîinilor tale… Mă cunoşti? Te ştiu de cînd ciopleai Lumina şi mai de demult chiar. Îţi ştiu ziua de mîine şi cele care vor urma. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău… Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor? Bine ai ales, al tău să fie şi nu uita: harul de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă ci în Iubire… şi Cerbul dispăru într-o clipă. Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit ar fi putut spune că totul nu a fost decît un vis frumos. Viaţa bărbatului îşi urma cursul ştiut, dar cu singura deosebire că acum cel mai mult îi plăcea să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe. De la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile la Stînca Salamandrelor, unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandrele stropite cu smaralde şi topaz. Flăcăului îi plăcea să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zîne şi spiriduşi. Şi astfel află că, undeva, dincolo de Valea Cerbului Înstelat, s-ar afla Împărăţia lupului alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvîrşirea. Şi tot acolo povestise o salamandră aurie, ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cîntec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor. Cînd auzise despre fată inima îi tresărise tulburată şi, de atunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.

Stînca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cîtă deosebire între Ţara Marii Regine şi aceste locuri! Doar munţi, munţi nesupuşi decît depărtărilor. Simţeai, respirînd aerul lor, cum devii o parte a măreţiei lor, că acolo îţi sînt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din izvorul vieţii. Amena privea cu nesaţ umplîndu-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. În faţa ei stătea, privind-o cu blîndeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare: Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi dorul tău. Ascultă cu atenţie, Amena! Ţara aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pămîntul. Oamenii sînt păstrătorii tainelor lumii, ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi ştiu să poarte sufletele însetate către Fîntîna cu Apă Vie; ei ştiu să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Din trupul acestei ţări s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc… Şi este Leagănul Pămîntului pentru că este de-a pururi născătoare de pace… de frumuseţe… de bucurie. Ca să fii acceptată va trebui să te joci cu tainele acestui Pămînt şi să-l convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului… Iar cînd va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele. Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor şapte Împărăţii? Da, Amena. Ştiai despre ele? De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cîntecul inimii lui… Ai să-l găseşti pe cioplitorul de stele aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc… Dar, pentru început ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grîu. Şi fata ucenici la Bătrînul Morar, învăţînd cum să folosească sămînţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţese din ele veşmintele eternităţii, să încremenească clipa şi să spună zvîcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii. Legea acelui loc îi dă dreptul celui sîrguincios la îndeplinirea unei dorinţe şi, cînd sosi clipa să plece de la moară, Lupul o învăţă pe Amena să ceară Scutul Fermecat, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucură de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul din faţa Morii şi care nu se opresc niciodată. O singură secundă îi era îngăduit ca să se strecoare şi să-şi ia darul făgăduit. Mîna Amenei decupă aerul fulgerînd spre nemişcare. Cei doi colţi de piatră se opriră şi fata ridică fără teamă Scutul Fermecat. Un sunet cristalin se înşurubă în aer şi fata se trezi în faţa Sfatului Bătrînilor. De la cei 12 bătrîni află despre libertatea sufletului: Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă. Trebuie numai să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată. …Iar de la Baba Mare, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descîntecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă. În lumea în care te afli, Amena, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea. Lumea e o continuă devenire, de aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite. Descîntecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcînd într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.

Dar o întîmplare schimbă ordinea zilelor. În noaptea naşterii Noului An o groaznică nenorocire se abătu asupra Împărăţiei: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperînd să pună stăpînire pe Ţară. Lupul Alb se străduia din răsputeri să-i ţină piept: Amena, am fost prinşi nepregătiţi… şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pămîntul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla… Să ne grăbim! Căci, după ce vei trece voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de soare să nu poată urca în cer. Sufletele pămîntenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Inima Universului. Amena tresări. Clipa pe care o visase ani de-a rîndul, clipa întoarcerii la Ain, sosise… Dar preţul i se părea prea mare… Nu putea părăsi Ţara care o crescuse cu răbdare şi iubire acum cînd Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească: Opreşte-te! Rămîn şi lupt alături de tine, pînă vom birui! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii! S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămîne pentru totdeauna pe Pămînt. Spune-mi ce trebuie să fac pentru a învinge? Mai este o scăpare. La Stînca Salamandrelor îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu va fi învins în lupta dreaptă. Aleargă şi roagă-l pe păstor să ne ajute. Ca vîntul ce mînă furtuna din urmă alergă fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei… În faţa ei, Stînca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stîncii, păşteau mioare albe, păzite de un cîine. Un fir de melodie catifelată o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, lîngă un foc, fata zări un flăcău care cînta din fluier. Privirea lui părea adîncită, departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit. Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei. Ani de-a rîndul privise stelele, căutînd-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemînd-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperînd că, într-o zi, Ain o va strînge la pieptul lui ca odinioară, regăsind-o. Şi iată că minunea întîlnirii lor se întîmpla acum pe acest Pămînt al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum totul se învîrte în jurul ei, în timp ce o fericire îi umplea sufletul. Ca să ajungă pînă la Ain învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice. Dar ce face Ain în grota aceasta? De ce o priveşte de parcă ar vede-o pentru prima dată? Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimîntă privirea? Ochii Amenei se umplură de lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască?

Îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Întunericul, sus pe creste. Nu era timp de întrebări. În cîteva cuvinte îi spuse păstorului despre pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugîndu-l să-i vină în ajutor. Fără să stea pe gînduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena către locul înfruntării. Acolo lupta era aprigă. Lupul Alb abia se mai zărea de năluci care se năşteau pretutindeni. Paloşul voinicului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări. Alături de el Amena ridică Scutul Fermecat, apărîndu-l pe Ain de atacuri mişeleşti. Ea mai învăţase de la Bătrînul Ram taina sacră a Pămîntului, a transformării răului în bine: Priveşte Amena şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pămîntului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adîncul lui binecuvîntat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă! Şi, ori de cîte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb şi-l trimitea în lume să poarte pacea. Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una cîte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Dacă văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, Întunecatul, crezînd că forţa le vine de la Soare, se gîndi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea învălui Pămîntul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite încercară să zdruncine credinţa Pămîntului în forţa Luminii. Trei nopţi neşfîrşite ca foamea, Lupul Alb, Amena şi Ain luptară fără să vadă, încercînd să-i biruie vrăjmăşia. Dar în vîltoarea luptei, flăcăul izbi cu Paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mîna ridicată. Din izbitură tîşni flacăra unui fulger şi, la lumina ei, voinicul zări brăţara de la mîna Amenei. Brăţara sora geamănă a lui! Şi atunci se întîmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti! Cine este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pămînt! Îşi aminti clipa în care o cioplise pe fată, de ziua în care o pierduse. Îşi aminti că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Ain îşi regăsi natura sa divină şi bezna începu să se retragă. O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau Amena de atîta timp te caut! Şi eu Ain, te aştept de atîta vreme!

Ai trecut şi ultima probă, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către adevărata Împărăţie! Aşadar, lupta a fost doar o probă?! O probă şi încă o învăţătură. Prinţii Nopţii sînt slujitorii Luminii. Ei apar atunci cînd fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic! Din curmătura munţilor apăru… Cerbul Înstelat. Sînt sufletul neamului omenesc! Împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvîrşire. O singură taină ţi-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea… Cerbul bătu cu copita în pămînt… Din rădăcina muntelui pe care se aflau se ridică spre Cer o coloană de lumină. Axa Lumilor!! Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sînt cele şapte chei ale curcubeului, cu care veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii, Amena, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mînă. Iar fiecare pecete reprezintă un gînd al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua Voinţa, fără de care nu există realizare… A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul… A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici… Cînd vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvîntul de trecere. Şi care este acest cuvînt? Fata mea, ca şi lumina, acest cuvînt este în tine! Îl ştiu. Cuvîntul de trecere este Iubirea! Şi numai ce rosti fata cuvîntul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea. Aceasta este forţa iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă! Mergeţi cu bine! le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau peceţile porţii.

Dar, povestea Amenei şi a lui Ain nu se încheie aici. Cînd au ajuns în cerul împodobit cu rîuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atît de tare, încît le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pămînt transformîndu-se în nestemate.

( povestita de Rodrigo Badea)

Later Edit: Astazi, 23 februarie 2014, cu ajutorul unui om de buna credinta, am aflat autorul acestei minunate povesti initiatice. Extraordinar cum simplul fapt de a NU mentiona autorul, in timp, poate duce la ratacirea numelui acestuia! Ratacind numele autorului, ratacim sursa, izvoarele…si e pacat! Asta ar trebui sa ne fie lectie!

Asadar, textul face parte din Colectia Basme Initiatice, Editura Kogaion, autor Lidia Barsan! Cartea se numeste Fetita ciplitorului de stele si ar fi bine ca toti cei care au distribuit povestea fara mentionarea sursei, sa adauge acum autorul, ca sa nu repetam/perpetuam eroarea. Multumesc. Si impartasesc ce abia am aflat, citand din prefata lucrarii:

„In ceea ce priveste descantecul de Lumina care apare in cel de al patrulea capitol, el chiar este un descantec activ, foarte operant, al carui ritual si continut mi-au fost dictate intocmai, prin scriere automata, de ceea ce eu numesc a fi Invatatorul meu launtric. Descantecul poate fi folosit oricand simtiti nevoia de purificare, de dezlegare de rau si de regasire de sine.”

Soarta te-a născut,
Prunc nemaivăzut,
Şi te-a chemat
Şi te-a îmbăiat
În izvor de munte
Cu plete cărunte,
Pruncule-nstelat
Să te faci bărbat
Şi să creşti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvântat!
Ai primit Solia
Să ne aperi cântul
Să respecţi Cuvântul
Neamului de Soartă
Ca să-l treci prin Poartă
Mângâiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tină,
Neamului de lumină…
Pruncu’ le aştepta…


Vibratia zilei este 8.

O zi buna pt a va dovedi diplomatia, dar si pt a va impune, cu tact, autoritatea.

E o zi a indeplinirii dorintelor materiale si a obtinerii de bogatie sau putere, daca asta va doriti. De asemenea, incercati ca astazi sa reglementati chestiuni banesti si sa sustineti organizatiile de ajutorare sau sa ajutati, concret, pe cineva. Daca azi se intampla sa fiti propusi pentru o functie, nu refuzati, insa cereti sfatul cuiva de incredere. Vizitati’va prietenii sau rudele, faceti corespondenta, curatenie, spalati’va masinile..

E o zi in care puteti fi usor imitat de altii, asadar fiti atenti la exemplul pe care il dati, la figura pe care’o faceti. Si, nu in ultimul rand, orice altceva ati alege sa faceti azi, urmati’va intuitia!

O zi faina tuturor!


“De fiecare dată când mă uit la ceas, e fix.

Sunt indecis dacă  să alerg după tine cu ploaia de mână.

În loc de inimă ne bate luna când începem să vorbim despre dragoste.

Mă privești printr-un ciob de sticlă spartă cum devin, fără să vreau, un călător în tren de marfă.

Chitara murmură un cântec trist, de dragoste.

Redevenim copii și jucăm din nou șotron.

Iar când mă urăști, mă alungi și mă uiți: culorile toate dispar din inima mea!

Se lasă tăcere și ascult picăturile care-mi liniștesc bătăile inimii și cuvintele care zboară între noi”

(dintr-un cântec)

Am simțit nevoia să scriu. Simplu, mult, prost sau cum o ieși.

( Sebastian Albu )

Nostalgie în fum de ţigară (I)

Merg de ceva vreme pe stradă. Încet, ca un bătrân, îmi duc în spate iluziile, speranţele, visele. Mă simt obosit. De fapt, chiar sunt. Nu credeam că visatul te poate osteni atât de tare. Şi iată-mă acum, în acest punct al vieţii, hoinărind pe străzile astea, neştiind încotro să apuc.

Îmi aprind o ţigară. Nu-mi face bine, respir cu greutate. E a şaptea zi de când fumez mai serios. Azi mi-am cumpărat un pachet cu ţigări mai tari. Mi-am stabilit un ritual: fumez una pe drum, dinspre birou spre casă. Alte trei le fumez când ajung, pe balcon. Una după alta. De fiecare dată mi se face rău. Foarte rău. Ameţeala care mă ia de pe drum se intensifică la cote alarmante. Inima îmi bate cu putere. Frisoane. Mă arunc în pat ca într-o apă rece. Habar nu am după cât timp adorm. Dar ştiu că până se întâmplă, toate gândurile mele sunt la ea.
Ea nu mai e. A plecat pentru că eu i-am spus să plece. Pare simplu, dar nu e aşa. Ar fi lăsat toată viaţa ei de dinainte şi ar fi rămas cu mine. Mi-a fost teamă. Se întrezărea un viitor fericit şi nu am ştiut cum să fac faţă unei asemenea imagini. Până acum, pentru mine fericirea a constat în chestii mărunte şi de durată scurtă. Şi dintr-o dată promisiunea unei fericiri de durată.
Acum îmi dau seama că am fost un prost. Laş, sceptic şi pesimist. Am crezut că dacă sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de moarte. Dar cele două sunt doar feţele unei singure monede. Acum ea a plecat şi fericirea mea odată cu ea. Fără să-mi dau seama, am ales faţa care nu trebuia a monedei.
Merg pe stradă încet şi trag cu sete dintr-o ţigară. Picioarele mi le simt din ce în ce mai fără de putere. Parcă asfaltul ar fi proaspăt turnat şi eu mă mişc cu greu printr-un mediu vâscos.
Ar fi trebuit să spun: rămâi. Mi-e dor de ea.

Nostalgie în fum de ţigară (II)

 Tăcere. O tăcere ca o gelatină care curge pe mine şi împrejurul meu, cucerindu-mi tot spaţiul vital. În depărtare, deasupra caselor, vreo două păsări sfidează în zbor frigul. Cred că e foarte rece acolo sus şi totuşi ele dau în răstimp din aripi, cumva alene, de parcă n-ar avea altceva de făcut.

Mai trag încă o dată dintr-o ţigară. Fumul se prelinge încet înăuntru, ca un animal ceţos care a găsit o nouă casă unde să se ascundă. Inima începe să bată mai repede.

Mă aflu pe o graniţă subţire. Într-o parte e plin de culori şi de căldură şi o posibilitate a viselor de a fi realizate. În cealaltă, nu ştiu dacă e cald şi dacă e lumină. Nimeni nu poate spune. Nimeni nu s-a întors.

Ambele teritorii sunt îmbietoare, fiecare are farmecul şi misterul ei. Deocamdată sunt pe graniţă.

Fumul de ţigară îmi crează o palidă senzaţie de căldură pe interior. Aerul rece de afară miroase a proaspăt. Îmi place. Din nou, două contraste. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, sunt contraste-în-contraste. Fumul de ţigară, cu tot cu căldura lui, mă omoară încet. Aerul rece aparţine lumii vii.

Primele amintiri despre ea le am de foarte mulţi ani în urmă, când nici nu o cunoşteam. Sunt nişte imagini alb-negru, cumva înceţoşate, deşi, dacă mă concentrez un pic, disting două detalii importante. Ochii ei şi zâmbetul. Pe atunci nu ştiam ce culoare au ochii ei, n-aveam cum să-mi dau seama dintr-o imagine alb-negru. Acum ştiu. I-am privit de foarte aproape, m-am oglindit în adâncurile lor, în după-amiezile când stăteam unul lângă celălalt transpiraţi de dragoste. Cei mai frumoşi ochi din lume.

Pe ea, cu foarte mult timp în urmă, o visasem.

Nostalgie în fum de ţigară (III)

Mă uit pe rând la cei doi aflaţi simetric de-a dreapta şi de-a stânga mea. Rotesc ochii şi observ camera mică în care mă aflu. Simt că-mi explodează capul, ciocane îmi izbesc pe rând când emisfera dreaptă, când cea stângă. Resimt acut durerea în ochi şi în limbă. Aş fi vrut să spun ceva, dar nu pot articula nimic.

Privesc din nou pe cei doi. Constat că, dintr-o dată, parcă nu au feţe, nu-s decât materie amorfă, sub formă de corpuri umane. Din ceea ce par a fi guri ies şerpi cu piei sclipitoare, verzi-albăstrii. Plutind prin aer, înghiţindu-se unii pe alţii, se îndreaptă spre mine. Oare astfel se văd cuvintele când muşcă din timpanele oamenilor? Ce cuvinte or fi astea? Care e Îngerul şi care Demonul?

Ceva este în lateral. Mişcare. Întorc cu mare greutate privirea, unde o uşă se deschide foarte încet. Fără zgomot. Rămân aşa, cine ştie cât, şi îmi dau seama într-un târziu că lângă mine se află o fată. Doi ochi mari mă privesc de aproape. Părul ei e lung, uşor cârlionţat. E foarte frumoasă. Exact când credeam că o să vorbească,  fata mă ia de mâini şi cu ochii îmi face semn: haide, că poţi!

Şerpii devin din ce în ce mai agitaţi, se încolăcesc unii peste alţii cu furie. Îi simt ca şi cum ar fi parte din mine.

Nu-i băga în seamă, nu au nici o putere asupra ta dacă nu-i hrăneşti. Nu-i hrăni cu atenţia ta. Mă uit la ea, dar sunt sigur că nu şi-a mişcat buzele.

Vocea ei are o rezonanţă ciudată, interesantă chiar, dar nu reuşesc să-mi dau seama în ce fel. Poate e acustica încăperii, m-am gândit şi am privit-o mai atent pe fată. Dacă ei sunt Îngerul şi Demonul, Ea cine e?

Dintr-o dată am simţit nevoia să ies din încăpere. De undeva din adâncul meu o forţă creşte, ca o hotărâre pe care o iei atunci când eşti pe o margine şi inevitabil lucrurile se simplifică până la alb şi negru: trăieşti sau mori. Parcă sunt un mugure pe ram care e gata să pocnească.

Haide, poţi! Ea mă priveşte în continuare în ochi, în timp ce mă ţine de mâini. Se îndreaptă uşor spre uşă, fără să mă tragă după ea.

Primul pas e copleşitor. Calc şi mă cufund în asfalt încins, asta e senzaţia. Tâmplele îmi zvâcnesc cu putere. Pentru că mă uit la ea sau pentru că mă deplasez cu greu, ţinând mâinile întinse? Sau poate că şerpii care încearcă cu disperare să mă prindă sunt de vină.

Haide! Ştii bine că poţi, pare că repetă ea, deşi buzele nu i se mişcă defel. Cireşe cărnoase. Roşii. Aş vrea să muşc cu poftă.

Mă simt din ce în ce mai eliberat, cumva entităţile amorfe şi-au pierdut din puteri. Dar se zbat în continuare într-o luptă pentru mine, trimiţând şerpi. Mulţi şerpi. Paşii îmi devin mai hotărîţi. Unul. Şi încă unul. Uşa e din ce în ce mai aproape.

Ea mă priveşte în ochi şi zâmbeşte. Acest zâmbet mi se lipeşte de retină şi rămâne acolo. Deşi ea nu a spus nimic, ştiu numele ei.

Alături, pe măsuţa de lângă pat, acele ceasului parcurg distanţa infinită dintre două secunde şi arătă o ora fixă. 3.00 am.

Deschid ochii şi ştiu deja că o iubesc.

Nostalgie în fum de ţigară (IV)

Sunt într-un oraş al cărui nume nu-l ştiu. Străzile poartă în ele un asfalt negru, cu trasee bine delimitate cu vopsea albă. Contrastul ăsta îmi place. Pornesc din gară la întâmplare, spre stânga. Oamenii îmi aruncă priviri curioase, dar sunt zâmbitori. Ochii le strălucesc ca şi cum s-ar bucura că mă aflu acolo, printre ei. Ajung la un pod. Are o construcţie ciudată. Prima porţiune e un bazin cu apă. Ca să pot trece în partea cealaltă trebuie să mă scufund. Doi trecători ce par a fi un fel de lucrători de întreţinere a structurii îmi confirmă că este singura modalitate.

Trag adând aer în plămâni şi fac un salt. Ating fundul şi încep să păşesc ţinând ochii întredeschişi. Zăresc undeva în faţă ceva care sclipeşte. Sau poate e reflecţia luminii prin apă. Ajung în faţa a ceva care seamănă cu o oglindă. Deschid un pic mai mult ochii, mirat. În oglindă o văd pe ea. Întind palma dreaptă. O întinde şi ea. Mişcările ne sunt sincronizate. Îmi zâmbeşte şi simt cum inima îmi bate cu putere. Simt în acelaşi timp şi inima ei. Câteva clipe mă bucur enorm de aceste bătăi la unison.

Când şoptesc „te iubesc” îmi pierd tot aerul şi parcă toată lumina din apă dispare încet. Fără să vreau, corpul mi se ridică spre suprafaţă. Simt înţepături în inimă văzând cum apa începe să-mi ascundă imaginea ei.

Din (ne)fericire a fost doar un vis.

Nostalgie în fum de ţigară (V)

Sunt într-un deşert.

Stăteam întins pe nisip. Ziua era nehotărîtă încă de dimineaţă: să fie frumos sau nu, să fie frig sau să nu fie. Şi aşa mă simţeam şi eu, ca şi cum aş fi fost într-o barcă clătinată de valuri. Era acea senzaţie că vrei să-ţi recapeţi echilibrul la fiecare secundă. Şi totuşi eram între dune de nisip, cît cuprindeai cu ochii depărtarea era numai nisip. Şi un vânt cu miros de iarnă începea să ridice nisipul în vîrtejuri ameţitoare.

“Mai departe de moarte, mai departe de viaţă, mai departe de dragoste, mai departe de mine, mai departe de noi, mai departe de cei care-am fost, de cei care-am fi putut deveni. Şi cursa continuă…” („Cursă”, Octavian Paler, Poeme)

Într-o noapte, am deschis geamul pentru aerul rece de afară şi am dat de un miros de lemne arse în sobă. Şi dintr-o dată, ca un tren rapid, o amintire m-a purtat până în munte, unde serile miros la fel, unde, de mână cu tine, pe înserat, am ieşit să ne plimbăm. Să cinăm. De fapt, poate s-a întâmplat doar în mintea mea, dar plăsmuirea a devenit atât de reală, încât acum e o amintire care mi-a devenit dragă.

Întotdeauna mi-a plăcut vântul rece, cu miros de iarnă. Acesta de azi-noapte mi-a aşternut în faţa ochilor cuvinte, rânduri. Paragrafe întregi. Parcă vîntul mi te aducea în felul ăsta. Am citit pe nerăsuflate, o dată, de două, de şase ori toate cele scrise în nisip. Şi, cumva, parcă totul era pentru mine, dar în acelaşi timp era şi pentru tine. Era un text ca un palindrom stricat: într-un sens citeam şi întelegeam că vorbeşti cu tine, iar când citeam invers vorbeai cu mine. Pe urmă, vîntul a suflat totul. M-am întors pe spate, să privesc cerul cu stele, să-mi găsesc locul în Calea Lactee.

Între timp, poate că am devenit un altul pentru tine, ca un oarecare. Pun privirile în pământ. Acolo sus, în Calea Lactee, nu luceşte nici o stea pentru mine.

Nostalgie în fum de ţigară (VI)

 E senzaţia aia când rămâi brusc fără aer în plămâni. Când simţi că tot sângele ţi se scurge din picioare şi vrei să te aşezi jos atunci, necontând că te afli în plină stradă.

Mi-aduc aminte că odată trebuia să prind un tren. Era o dimineaţă plină de ceaţă, cu miros de fum şi mergeam spre gară aproape dormind. Era un început rece de iarnă. Ningea liniştit, cu fulgi mici. Din când în când mă uitam la ceas şi vedeam cum timpul începea să nu-mi mai ajungă. Pe vremea aceea orele fixe abia intrau timid în viaţa mea. Cu cât mă apropiam mai mult de gară, cu atât paşii mei se înteţeau. Ajuns la capătul peronului, am început să alerg cu răsuflarea întretăiată. Din ce în ce mai repede.

Am traversat toată gara până la peronul unde ar fi trebuit să se afle acel tren spre care alergam. L-am văzut cum se îndepărta cu viteză. Nu mai aveam aer după atât alergat prin aerul rece şi simţeam că o să mă prăbuşesc.

Exact aşa e acum, după atâta vreme. Aceeaşi senzaţie. Încă mă trezesc nopţile la ora 4.

Pe albumul „Vreme rea”, Andrieş are un cântec extrem de frumos, intitulat „Dor de tine”.

‎”Lumea crede că tac / când eu de fapt te strig”.

Nostalgie în fum de ţigară (VII)

Eram pe o bancă în parc şi ascultam ploaia. Picuri reci mi se strecurau pe gât în jos, pe sub haine. Cu ochii strâns închişi îmi imaginam că e Soare.

Dintr-un ungher se apropie tiptil o amintire/imagine/plăsmuire: suntem pe o străduţă cu vitrine multe şi pline de lumină, cu mulţi oameni trecând pe lângă noi; vrem să intrăm într-o mică librărie, dar îţi ţiuie ceva din geantă când ajungem la uşă şi renunţăm. Amintirea are o lumină caldă, ca a unei lumînări  care pâlpâie într-o încăpere întunecată. Chiar dacă zâmbesc, din colţul ochiului porneşte spre propria-i pierire apă sărată. Eram ca un copil fascinat de micul orăşel, de toate vitrinile pline de lumină, de forfota oamenilor. Şi tu erai acolo, cu mine, lângă mine, visam la unison.

Pentru o clipă se oprise, parcă pentru a-mi lăsa timp să mă bucur de amintirea timidă. Apoi şi-a aruncat iar picurii  să se prelingă pe gâtul meu.

Ce declic se întâmplă în noi? Care este resortul împingător spre stări de statui cu ochii privind în gol dar cu mintea totuşi plină de frământări; spre dezamăgiri, spre lacrimi, spre prăpastia în care ne aruncăm în gol doar pentru că am ajuns acolo?

Strâng mai tare pleoapele: e Soare, e Soare, e Soare…

Niciodată în trecut, nu există vreo legendă care să pomenească despre vreo Morgana întrupată cînd călătorul, ajuns la capătul puterilor, a terminat de străbătut Deşertul. Să fie acolo cu el, să fie acea Morgana care să schimbe Totul. L-a iubit Morgana suficient de mult astfel încât legătura puternică creată s-o aducă iar la Lumină în marginea Deşertului?

Călătorul visează că Iubirea depăşeşte însuşi Infinitul.

Nostalgie în fum de ţigară (VIII)

Cum de am alunecat amândoi din zilele cu soare în străzile pline de ploaie?

Îmi doresc să înţeleg de ce-urile. Cred că astea-s cauzatoare de insomnii sau oricum, de cea mai mare parte din ele.

Cum să-mi amintesc de gustul buzelor tale când a trecut atât timp? Încerc să-mi aduc aminte seara când te-am sărutat prima oară. Aproape că reuşesc, senzaţia gustului e atât de aproape.

O rafală de vânt te-a îndepărtat brusc din memorie. Mă strâng mai tare în mine, închid iar ochii: e Soare, e Soare, e Soare…

Ieri! A fost un pic de Soare. Mă întreb dacă l-ai scos tu de undeva, ca un magician care face trucuri când audienţa e neatentă. De fapt, n-am reuşit să mă bucur prea mult de el. Cum să te bucuri de Soare singur? Dar am zâmbit totuşi pentru că ştiam că îţi va face bine puţinul acela de Soare…

Acum plouă de ceva vreme. Apa se prelinge peste tot, iar eu te ţin încă în braţe, fie şi în mintea mea, cu dor nebun să fii aievea.

Nostalgie în fum de ţigară (IX)

DORdoruri, s. n.

1. Sentiment de melancolie produs de dorinţa de a vedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferatã.

2. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă. Sursa: DEX ’98

Toată ziua m-am frământat, am vrut să-ţi scriu. De fapt, de fiecare dată aş vrea să fie o intensă scrisoare de dragoste, o scrisoare de nebunie, de dor, de frământări. O scrisoare pe hârtie.

Totuşi îmi dau seama de rezultatul mediocru. Şi mă întristez, mă înfurii pe mine, şi-mi spun că n-am să-ţi mai scriu, pentru că tu meriţi mai mult de atât.

Şi de fiecare dată eşuez.

Nostalgie în fum de ţigară (X)

”Erau lucruri pe care nu le înțelegeam. Le-am înțeles mai târziu, ajungând să gândesc că oamenii sunt condamnați să lupte cu viața cum s-ar lupta cu o fiară. Mi-am dorit să nu mi se întâmple și mie la fel. De asta mă îndepărtez de tine când nu te aștepți. Mi-e teamă că dragostea va muri în lupta cu banii, cu cuvintele, cu toate ale vieții.” (Cella Serghi)

E un final de an care se petrece aşa cum îl prefiguram din vară. Unele întâmplări au avut loc, altele nu. Unele lucruri mi-au ieşit cum mi-am dorit, altele nu. De fumat, de exemplu, încă nu am reuşit să mă las.  Ce farmec ar mai avea nostalgia fără fumul de ţigară? Nişte vise s-au mai destrămat, altele noi s-au creat. E posibil, totuşi, să fie un echilibru în toată ecuaţia asta, dar eu încă nu-l văd. Chiar credeam că aş fi putut modela viitorul cunoscându-l dinainte? Se pare că nu. Nu de data asta. Mă simt prins ca într-o plasă, iar finalul este aşa cum îl prevăzusem. Şi nu e unul neapărat bun.

Nu ştiu dacă aceste sticle cu scrisori pe care le arunc în mare, din marginea Deşertului, ajung la tine. Poate s-a creat déjà un automatism, dincolo de memoria plină cu amintiri cu şi despre tine, de a arunca răvaşe în mare, în speranţa unui nu-ştiu-ce care să se întâmple. Simt că multe lucruri/întâmplări sunt încă într-o stare nemanifestată, nedefinită. O stare de aşteptare.

Îmi voi întoarce privirea spre interior şi voi afla.

Sigurătatea e lipsa mâinii care mângâie, lipsa fiinţei la a cărei apariţie îţi tremură picioarele şi inima ţi-o ia razna, e lipsa ascendentului în strălucirea căruia vrei să creşti, e lipsa tuturor celorlalte contexte când simţi că te înalţi.

Nostalgie în fum de ţigară (XI)

M-am născut gol.

Fiecare persoană pe care am întâlnit-o în viaţă m-a îmbrăcat cu câte puţin din sufletul ei. Cei pe care i-am iubit şi îi iubesc m-au îmbrăcat mai mult. Aşa simt.

Fiecare om e o bucăţică de puzzle pe care o aranjez în sufletul meu. Mai demult credeam că toţi pleacă. Acum îmi dau seama că nu e aşa. Ei trăiesc în mine, s-au alcătuit toţi în mine, în amintirile mele, în sentimentele mele pentru ei. N-a plecat nimeni, toţi sunt prezenţi în culori foarte vii.

Şi tot timpul apar persoane noi, iar în mine sclipeşte curiozitatea: cine e această persoană, de ce a apărut în viaţa mea, ce lucruri noi mai învăţ? Ce defecte vechi şlefuiesc?

Într-o zi mă gândeam că toţi oamenii ăştia apar datorită tumultului de întrebări din mine, din nopţile nedormite, dintr-un prea adânc de suflet. Poate chiar aşa e.

În seara asta sunt puţin trist. Dar ştiu că mâine va fi Soare şi-mi va trece.

Nostalgie în fum de ţigară (XII)

Poate că azi trecutul s-a întâlnit cu prezentul. Viitorul poate fi imaginat, simţit, visat din nou, fără alte urme mai adânci sau mai superficiale.

Sunt Ulysse preschimbat în Icar. Nu ştiu unde mă vor purta aceste aripi. Dar zâmbesc.

Aceasta este ultima dintre nostalgii. Câte una pentru fiecare oră.

De fiecare dată când mă uit la ceas, e fix.

Ştiu, simt. Şi cu ochii plini de lumină, zâmbesc.

      de Sebastian Albu ( sebastianmihail.wordpress.com )

Ce să-i mai cer când ea mă întreabă
cu gura ei care mi-a şoptit
dacă mai vreau ceva

cu ochii ei care m-au orbit
cu degetele ei care m-au înlemnit
cu sânii ei care m-au topit
cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa
(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic
fără să zic nimic)
ea mă întreabă dacă mai vreau ceva

dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost
când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ
în faţa ei
se face imediat din ce în ce mai mic
şi dispare din limbă.


Mai toti obisnuim sa luam hotarari de Anul Nou, uitand ca, de fapt, in viata fiecarui om, fiecare zi e inceputul unui An Nou. O simpla data din calendar imparte timpul tot atat cat un graunte de nisip imparte deşertul. Oricine, daca’si doreste cu adevarat, poate lua viata de la capat, poate incepe o noua viata, lasand in trecut toate greselile, regretele, nefericirea si nesabuinta si poate trai noua viata care i se ofera cu fiece zi. Viata merita traita daca traiesti pentru ceea ce merita. Sa’ncercam, asadar, sa nu luam hotarari care ne depasesc, ci sa ne promitem, in schimb, ca fiecare zi va fi inceputul unei noi vieti si sa cautam sa traim fiecare zi, fiecare ora, fiecare clipa ca si cum doar atat ne’ar mai fi ramas. Bine’ai venit, An Nou! La multi ani noi tuturor!

%d blogeri au apreciat asta: