Tag Archive: fiica



 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai


OLDBOY, varianta originala (coreeana), cea din 2003, nu remake’ul! – Un film despre care ori taci adanc pentru ca inca tipa’n tine, ori incerci sa vorbesti despre el, atata cat iti permit cuvintele sa evoci un film la superlativ.

„Razi, si lumea va rade cu tine. Plangi, si vei plange de unul singur” (primele versuri din poemul „Solitudine” de Ella Wheeler Wilcox). – Fie si numai pentru aceasta replica infiorator de realista si tot merita vazut. La Cannes le-a placut foarte mult si pe buna dreptate, pentru ca este o capodopera cinematografica. Pana si marele Tarantino s-a inclinat in fata acestei drama emotionale! Felul in care regizorul alege sa ne prezinte scenele de tortura este exact ceea ce’i trebuia unui astfel de film. Scenele tragice, dar si scenele violente fac parte dintr-un intreg. – Filmul este PERFECT asa cum este! Chiar nu inteleg nevoia de remake a unui film EXCEPTIONAL, PERFECT!!! – Un numar foarte mare de remake-uri dupa filme asiatice si-au croit drum in cinematografele din SUA in ultimii ani: Mirrors, The Lake House, One Missed Call, Red Eye, My sassy girl.. – Pacat ca aceste filme nu sunt apreciate la valorea lor adevarata decat atunci cand sunt refacute de americani.

In noiembrie 2008, după ce Universal confirmă că ar încerca să facă o adaptare Hallywood a filmului „Oldboy”, Min-sik Choi (interpretul lui Dae-su Oh) a admis in fata mai multor reporteri francezi că el a fost suparat pe Hollywood pentru utilizarea a ceea ce el a descris ca fiind tactici de joasă presiune faţă de cineaştii asiatici si europeni. Si iata c’a aparut si remake’ul (2013) dupa Oldboy (2003), care a primit Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Cannes din 2004, un film devenit cult pentru cinefili, care face parte din “Trilogia razbunarii” a regizorului sud-coreean Park Chan-Wook, alaturi de Sympathy for Mr.Vengeance (2002) si Sympathy for Lady Vengeance (2005).

Aigooooo, coreenii astia! 🙂 – „Oldboy” nu este un film coreean obisnuit, cel putin din punctul de vedere al vizionarilor mele anterioare. Cunoscand cinematografia asiatica mai mult din prisma filmelor si serialelor soft-romantice si a celor istorice, am fost fascinata de „Oldboy” (2003), un film atipic, dur, socant, paralizant, bulversant, emotionant, ravasitor, care incearca sa surprinda un motiv psihilogic foarte prezent in realitatea vietii: care sunt consecintele faptelor/vorbelor noastre?

Inspirat dintr-un celebru manga japonez, “Oldboy” este un film excepţional care confirmă faptul că cinematografia asiatică are un potenţial imens. Ceea ce începe ca o poveste aparent banală de sechestrare a unei persoane (Povestea unui tip care se imbata de ziua fiicei sale si este rapit si inchis, fara nici o explicatie, intr-o camera fara usi sau ferestre vreme de 15 ani, dupa care este eliberat, tot fara nici o explicatie, si care are la dispozitie cateva zile sa se razbune pe cei care i-au distrus viata.) se transformă într-o dramă (una dintre cele mai bune pe care le-am văzut!) despre răzbunare, tortură, suferinţă şi dragoste, care vă va ţine cu răsuflarea tăiată. Pe măsură ce se apropie de final, filmul devine din ce în ce mai bun şi mai imprevizibil.

Fiind un film cu un puternic impact psihologic, cu siguranta este greu de digerat pentru unii, tocmai pentru ca ridica o problema delicata (cel putin una!), pentru ca provoaca la extrapolarea subiectelor, pentru ca indeamna surd la toleranta, compasiune, empatie si, nu in ultimul rand, pentru ca din punct de vedere sexual (Oh, daaa, sex explicit intr’un film sud-coreean, aigo-aigooo! :P) e al naibii de incomod. Un film pentru barbatii care’s tati de fete. (Ah, as fi curioasa de reactiile pe care le poate trezi intr’un tata de fete!) Mi’e cam teama sa extrapolez acum subiectul din prisma copilei…totusi… – Tu ce ai face daca ai afla ca iubitul tau e si tatal tau biologic? Ce’ati face voi, tatilor de fete, daca ati trai ce traieste eroul filmului nostru: ati proceda ca el, ati renunta la relatie, ati…CE??

De ce sunt fascinata de Oldboy (2003):

– povestea se desfășoară într-un ritm perfect și revelațiile finale sunt atât de șocante, răzbunarea impusa perfect și în cea mai crudă și mai calculata maniera de prezentare.
– filmul întreabă cât de departe vechea maximă „Ignoranța este fericire.” se extinde într-adevăr.
– ne provoaca să reflectam asupra povestii și să participam la completarea narațiunii prin propria noastră subiectivitate.
– forțează publicul să gândească pentru el înșuși.
– scenariul este extrem de bine scris si cu surprize la fiecare minut, oferind privitorului sansa de a simpatiza si empatiza cu toate personajele. (Deși filmul are eroi și răufăcători, nimic nu este alb și negru și este evident că nici unul dintre personajele nu e liber de păcat sau de un anumit grad de vina, ca’n viata reala, de altfel! Este tocmai ceea ce dă filmului credibilitate.)
– filmarile sunt atipice, spectaculoase, cu o atenta grija pentru detalii.
– muzica este perfect integrata in poveste.
– decorurile sunt magistral alese.
– desi este catalogat de multi ca fiind un film cu multe scene de violenta fizica, violența emoțională este cea care într-adevăr pedepsește aici și ceea ce este mult mai probabil sa bantuie privitorul după vizionarea filmului. (Niciuna dintre scenele de actiune violenta nu e gratuita: acțiunea, desi violenta, face o declarație și are un scop.)
– in ciuda faptului ca este o poveste despre răzbunare si abunda’n violență, finalul este disperat – atat de fericit posibil cat povestea permite!
– povestea este sfasietoare, bulversanta, socanta, atipica, impresionanta, tulburatoare, intensa, emotionant, excelenta, geniala: nu are cum sa te lase indiferent, scenariul e ravasitor, iar maniera de filmare mai mult decat interesanta.
– finalul improbabil în complexitatea sa, nu este imposibil și, mai ales, nu este nemotivat! – (Cu siguranta, sentimentele noastre la decizia lui Oh Dae-su sunt confuze, ne lasa traumatizați în amorțeală, până’n momentul când, desigur, ne vom oferi un răspuns pentru noi înșine. Filmul se sfarseste si ne lasa cu incertitudinile noastre, permitand privitorului sa treaca totul prin sita propriei lui judecati. Oh Dae are un zâmbet strâmb în ultima scena. – Poate reflecta partea aceea din el care nu este afectat de hipnoza!? Sau, poate că este în sfârșit fericit, desi conștient de incorectitudinea iubirii lui pentru Mi -do, care are propriile implicații depravate? –  Nu există nicio îndoială că orice răspuns vine cu propriile sale distorsionari, lăsând privitorul într-o poziție incomodă, indiferent de rezultatul acestuia. In ciuda faptului ca este o poveste despre răzbunare si plina de violență, finalul este disperat – atat de fericit posibil cat povestea permite!)
– ideea de iubire este asociata cu mântuirea, acceptare, iertarea și posibilitatea de răscumpărare a pacatelor.
simbolistica: partea de Umbra, caracatita vie, furnicile..  (1.Oh a fost inchis timp de 15 ani, timp in care n’a luat contact cu nicio alta persoana. Pentru el, prezența unei alte persoane, faptul de a fi atat de aproape de cineva este ca o lovitură pentru toate simturile sale. Când el spune în restaurant „Vreau să mănânc ceva viu.”, el vrea să mănânce viața, nu alimente, pentru că el a fost îngropat în moarte timp de 15 ani. – By the way, scena cu caracatița mâncata de vie nu a fost o scena generata de calculator, ci a fost reala: patru caracatite au fost folosite în timpul realizarii acestei scene, iar actorul Choi Min-sik, fiind budist, a spus o rugăciune pentru fiecare dintre ele, inainte de a le manca. Ar mai fi de mentionat ceva: consumul de caracatițe vii (denumit sannakji (산낙지) în coreeană) este un obicei des intalnit acolo, caracatita fiind considerata o delicatesă în Asia de Est. Când regizorul Park Chan-wook a fost întrebat dacă i’a parut rău pentru ca actorul Choi Min-sik (care e budist!) a trebuit sa manance caracatitele, a declarat că i’a parut mai rău pentru caracatite. Iar când filmul a câștigat Marele Premiu la Cannes, regizorul a mulțumit celor patru caracatițe sacrificate, dupa ce a multumit actorilor și echipei de filmare. 2. Furnicile semnifică singurătatea visătorului, o aspirație catre apartenenta aparenta la un colectiv/grup/stup.)
replici:

Razi, si lumea va rade cu tine. Plangi, si vei plange de unul singur. (primele versuri din poemul SOLITUDINE de Ella Wheeler Wilcox)

Chiar dacă eu nu sunt mai mult decat un monstru, n’am dreptul sa trăiesc?

Fie ca este vorba o piatră sau un bob de nisip, in apa se scufunda la fel.

Televizorul este și ceas, și calendar. Este școala ta, casa ta, biserica ta, prietena ta… (Dae-su se masturbeaza privind un pop-star pe ecran) … si iubita ta. Dar … cântecul iubitei mele este prea scurt.

 Pot fi, oare, antrenamentele imaginare timp de 15 ani, puse in practica?

Vezi tu, ei spun că oamenii o zbârcesc, deoarece au prea multa imaginație. Deci, nu vă imaginați nimic si veți deveni curajosi ca dracu’. (Mesaj subliminal adresat spectatorului.)

Ceea CE eu sunt nu este important. DE CE este important.

Oameni foarte singuri pe care i-am întâlnit…toti au halucinații cu furnici, la un moment dat. (Furnicile traiesc in în colonii!).

Răzbunarea este bună pentru sanatatea ta, dar durerea te va găsi din nou.

„Eliberati-va, ca o gazelă din mâna vânătorului, și ca pasărea din lațul vînătorului,” (apare in film ca fiind din Proverbe 6:04, acestea fiind numerele-indiciu pentru Dae-su Oh, insa zicala este, de fapt din Proverbe 6:05).

Mi-do: Pentru ce să mă rog?

Dae-su Oh: Doamne-Dumnezeule, data viitoare ajutâ-mâ să întâlnesc un bărbat mai tânăr.

– spune povestea unui om consumat de nevoia de răzbunare, care descoperă în cele din urmă, ca el a fost închis de către un alt bărbat a cărui nevoie de razbunare nu e mai puțin consumanta si nici consumata de timp, totuși infinit mai diabolica.
– minunatul joc actoricesc (Dae-su Oh s’a lovit de’a binelea la cap, imediat după ce’a oprit’o pe Mi-do din lectura jurnalul său. Aceasta lovitura nu a fost o acțiune de scenariu. Cu toate acestea Hye-Jeong Kang (Mi-do) si’a pastrat calmul și a continuat cu replicile ei, iar partenerul ranit de’adevaratelea, de asemenea. Regizorul a marturisit, într-un interviu, că a păstrat și folosit această scenă, tocmai pentru valoarea ei comică și emoțională.)
– brutalitatea fizică sălbatica, prezentata doar pentru a ascunde o afecțiune psihologică mai îngrozitoare, îmbrățișând legătura de netăgăduit între minte și corp.
–  eroul este dezbrăcat strat după strat, până la totala goliciune a trupului, dar mai ales a sufletului.
– te face sa empatizezi cu personajul principal, sa te rogi sa nu cumva sa ajungi intr-o astfel de situatie maladiva, dar si sa’ti inchipui ce ai face tu daca ai trai asa ceva.
– puterea si profunzimea povestii te tine in sah atat de bine pana la finalul acela atat de bun, care ridica acest film la rangul de capodopera

Nu am nimic rau de spus despre „Oldboy”? – Nu. Filmul este, pur și simplu, o capodoperă a cinematografiei moderne, una care merită să fie urmărita de către un public larg și nu doar de catre fanii filmelor asiatice.

Full Movie: http://youtu.be/9Nlb101Ymq8

%d blogeri au apreciat asta: