Tag Archive: ganduri



 

 

 

 

 

Cufarul Monicai

 

Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională

Într-un sens foarte real avem două minţi; una care gândeşte şi una care simte.

Daniel Goleman

http://ro.scribd.com/doc/59947455/Daniel-Goleman-Inteligen%C5%A3a-emo%C5%A3ional%C4%83#scribd

Anunțuri

 

Cufarul Monicai

1. Trezeste-te odata cu soarele ca sa te rogi. Roaga-te singur. Roaga-te des. Marele Spirit te va ajuta, trebuie doar sa ii vorbesti…

2. Fii tolerant cu cei care, undeva pe drumul lor, s-au ratacit… Ignoranta, trufia, mania, gelozia si lacomia izvorasc dintr-un suflet pierdut. Roaga-te pentru cei pierduti, pentru a gasi indrumare.

3. Cauta-te pe tine – prin tine. Nu le permite celorlalti sa croiasca ei drumul pentru tine. Este drumul tau si doar al tau. Altii pot merge pe drumul tau alaturi de tine, insa nimeni nu poate merge pe el pentru tine.

4. Trateaza oaspetii care pasesc pragul casei tale cu multa atentie. Serveste-le cea mai buna mancare, ofera-le cel mai bun pat si trateaza-i cu respect si onoare.

5. Nu lua ceea ce nu este al tau indiferent ca este de la o persoana, o comunitate, din salbaticie sau dintr-o alta cultura. Nici nu a fost castigat, nici nu ti-a fost daruit. Nu este al tau.

6. Respecta tot ceea ce exista pe acest pamant indiferent ca vorbim de oameni, plante sau de orice este viu.

7. Onoreaza gandurile, dorintele si cuvintele celorlalti oameni. Nu intrerupe niciodata pe altcineva, nu rade de el si nici nu-i imita comportamentul in batjocura.

8. Niciodata nu-i vorbi pe altii de rau. Energia negativa pe care o arunci in univers se va multiplica atunci cand se va intoarce la tine.

9. Toti oamenii fac greseli. Si toate greselile pot fi iertate.

10. Gandurile rele cauzeaza boli ale mintii, ale trupului si ale spiritului. Practica optimismul.

11. Natura nu este PENTRU noi, este o PARTE din noi. Toti facem parte din familia planetara.

12. Copiii sunt semintele viitorului nostru. Planteaza dragoste in inimile lor, uda aceste seminte cu intelepciune si lectii de viata. Cand au crescut, da-le spatiu ca sa creasca.

13. Evita sa ranesti inimile celorlalti. Otrava durerii se va intoarce la tine.

14. Fii sincer intotdeauna. Onestitatea este testul constiintei tale in acest univers.

15.Fii echilibrat si mentine-te astfel. Sinele tau Mental, Spiritual, Emotional si Fizic – toate acestea trebuie sa fie puternice, pure si sanatoase. Ai grija de corpul tau si tine-l activ pentru a intari mintea. Imbogateste-te spiritual pentru a vindeca bolile emotionale.

16. Ia decizii constiente cu privire la cine vei fi si la cum vei reactiona. Fii responsabil pentru propriile actiuni.

17. Respecta intimitatea si spatiul personal al celorlalti. Nu atinge proprietatea personala a celorlalti – in special obiectele sacre si religioase. Asa ceva este interzis.

18. Fii devotat in primul rand fata de tine insuti. Nu ii poti hrani si ajuta pe ceilalti daca nu te poti hrani si ajuta pe tine mai intai.

19. Respecta credintele religioase ale celorlalti. Nu iti impune propriile convingeri asupra lor.

20. Impartaseste-ti norocul si ceea ce ai cu ceilalti.

Sursa: http://www.scribd.com/doc/219168408/Codul-Etic-Al-Amerindienilor#scribd

Cufarul Monicai


 

Don’t ask if you don’t wanna know
There’s no one else here who do
And don’t rise if you don’t plan to go
Or know where you’re going to

And don’t jump when you know you can’t fly
At least you don’t seem to have wings
That can bring your head higher than mine
I have my plane to settle in
You have your thoughts
That’s where I win

Don’t dream when you can’t make it real
They’re only fictions anyway
And don’t love if you really want to feel
The spiking sense of grey
Our spiking sense.


Motto:

Dar uneori, în câte o zi, viaţa îmi mai întinde o cheie, şi-mi zice: „Fă-ţi uşă la ea!”.

Herta Muller

Dar uneori, în câte o zi, viaţa îmi mai întinde o cheie, şi-mi zice: "Fă-ţi uşă la ea!"  Herta Muller

Dar uneori, în câte o zi, viaţa îmi mai întinde o cheie, şi-mi zice: „Fă-ţi uşă la ea!”
Herta Muller

 

In data de 11 Noiembrie 2014, Marte si Pluto isi dau intalnire in semnul Capricornului la gradul 11. Cele doua planete se intalnesc la fiecare 2 ani iar ultima lor intalnire a fost pe 27 Noiembrie 2012 la gradul 8 Capricorn.

Acest ciclu, Marte-Pluto, nu este unul de maxima importanta la nivel global pentru ca intervalul de 2 ani este mult prea redus pentru a produce schimbari profunde. El actioneaza ca factor declansator pentru cicluri mai mari. Ciclul Marte-Pluto devine important in harta fiecaruia dintre noi atunci cand avem planete sau alte elemente la gradul in care are loc intalnirea lui Marte cu Pluto.

Energia pe care o degaja Marte conjunct cu Pluto este foarte mare dar cu un timp de reactie foarte scurt. Este similar energiei atomice care intr-o fractiune de secunda degaja extrem de multa energie. Daca reusim sa colectam energia din aceea fractiune de secunda atunci vom putea pune in miscare lucruri care in mod normal ar fi de neschimbat.

Acest lucru se produce si in viata noastra in aceasta perioada cu Marte si Pluto, 3-12 Noiembrie 2014. Cei care au planete in Capricorn, Rac, Balanta sau Berbec si ma ales la gradele 11-12 vor primi acest impuls fie ca vor sau nu. In acest caz este posibil ca in perioada urmatoarelor luni sa se declanseze o serie de evenimente care vor aduce schimbari profunde in viata acelei persoane.

Si ceilalti , care nu sunt vizati in mod direct de Marte-Pluto, pot folosi de aceste tipar energetic pentru a face anumite schimbari si a initia lucruri noi.

Cufarul Monicai

Marte reprezinta actiunea,vointa si manifestarea clara a intentie noastre. Cu Marte discutam de ‘Eu actionez, eu fac’ si nu de ‘Eu vreau, eu imi doresc’. Pluto vine cu focalizarea acestei intentii la un nivel foarte profund, la un nivel atomic, in esenta lucrurilor. Cele doua energii combinate genereaza un camp extrem de puternic de manifestare a unor intentii. Este ca o raza laser care patrunde adanc in constiinta noastra. Este ca si cum conexiunea ta la internet pentru un momet scurt de timp devina atat de rapida incat ceea ce descarci de pe un site se produce instant. Sau ca atunci cand doresti sa ai o intalnire cu cineva la care nu ai acces in mod normal si din intamplare vei da nas in nas cu aceea persoana si ai la dispozitie un 1 minut sa faci ceva. Cu Marte-Pluto nu mai exista intermediari. Totul merge direct la tinta. Se trece de toti Sfintii si alte ierarhii pentru a merge direct la Sefu’.

Momentul 11 Noiembrie este cu atat mai puternic cu cat in acea zi punctul median Soare-Neptun se afla peste Marte-Pluto. Este o amplificare a intregii energii si care ne ajuta sa ne manifestam dorintele si visele intr-un mod mult mai clar.

Intrebarea este urmatoarea: esti in stare sa valorifici acest moment? Stii ce vrei? Daca iti iese in cale Pestisorul de Aur si ti-ar indeplini o dorinta, care ar fi aceea? Cand se intampla lucrurile, nu ai timp sa te gandesti. Poarta se deschide pentru o fractiune de secunda. Ai pasit sau nu. E foarte simplu.

Dar sa vorbim mai la concret. Practic in aceasta perioada cu punctul maxim pe 11 Noiembrie avem ocazia de a ne deschide o astfel de poarta de manifestare a unor dorinte si intentii. Dar daca Marte-Pluto nu activeaza un punct sensibil in harta noastra atunci e foarte posibil ca nimic sa nu se intample. Dar putem sa ne folosim de liberul arbitru pe care il avem si sa utilizam acest moment astral.

 

Cufarul Monicai

 

In primul rand trebuie sa va definiti ceea ce va doriti. E bine sa fie ceva concret si clar. Marte-Pluto avand un ciclu de manifestare de 2 ani nu este de mare ajutor pentru lucruri pe termen lung. Energia degajata este foarte puternica dar se manifesta rapid.
Alegeti-va un obiectiv clar si bine determinat. E ceva ce ati vrea sa se intample in viata voastra in urmatoarele 6 luni. Nu conteaza ca nu stiti cum o sa ajungeti acolo , cum o sa se intample lucrurile. Este important ca dorinta voastra sa fie puternica si intentia ferma.
Al doilea pas consta in a vedea ce tine de voi pentru a face acel lucru. Ce va impiedica sa obtineti acel lucru? Ma refer strict la ceea ce tine de voi si nu de exterior.

De exemplu: vreau sa castig mai multi bani. Bun. Ce te impiedica sa castigi mai multi bani? Raspunsuri de genul: sefu nu vrea sa-mi mareasca salariul, situatia in Romania este asa si asa nu sunt bune. Sunt doar proiectii exterioare. Afla ce anume din tine te tine pe loc. Care e teama, frica, lenea, principiile , etica, morala care te impiedica sa obtii ceea ce vrei. Afla acel element cheie care simt ca e in tine si ai vrea sa-l schimbi.

Pana acum avem definite un OBIECTIV si o PIEDICA.

Urmatorul pas este sa folosim energia Marte-Pluto pentru a depasi PIEDICA astfel incat sa ne atingem OBIECTIVUL. Iar pentru aceasta trebuie sa facem o ALEGERE care sa elimine PIEDICA. De exemplu daca PIEDICA este ‘lipsa de incredere’ atunci ALEGEREA sa fie ‘incredere in propriile forte’. In acest caz va focalizati intreaga atentie pentru a atrage ‘incredere’ pentru a obtine OBIECTIVUL.

Cu Marte-Pluto trebuie sa facem un lucru aparent marunt dar de esenta. Pentru a va manifesta intentia mai clar puteti folosi urmatorul exercitiu de vizualizare. E bine sa va retrageti si pentru 5-10 minute sa fiti linistiti si relaxati. Momentul 11 Noiembrie este cel maxim dar puteti sa-l faceti de mai multe ori pana atunci pentru a va antrena.

Exercitiul de vizualizare are doar cativa pasi si e bine sa va lasati imaginatia libera pentru a-l imbogati cu ceea ce simtiti. Relaxati-va prin o respiratie profunda pentru cateva momente.

Vizualizati-va ca sunteti intr-o cladire in fata unui lift. Sunteti in fata liftului si tineti in mana un dosar. Acel dosar contine o foaie de hartie pe care scrie OBIECTIUL si ALEGEREA (puteti sa scrieti dinainte pe o foaie OBIECTIVUL si ALEGEREA si sa faceti exercitiul de vizualizare tinand in mana hartia). Cititi si recititi ceea ce scrie pe aceea foaie de hartie pana simtiti ca doriti cu adevarat sa obtineti acel lucru. Nu trebuie sa existe nici un dubiu in voi ca nu ati vrea acel lucru. Ramanand in acea stare uitati-va la liftul din fata voastra si vedeti cum luminile lui arata ca el coboara spre voi. In momentul in care ajunge la nivelul vostru usile sale se deschid si inauntru se afla o persoana. Lasati mintea voastra sa contureze acel personaj. Aveti cateva secunde pana se inchid usile liftului sa-i dati dosarul vostru spunandu-i ‘Aceasta este alegerea mea. Multumesc’. Dupa ce usile se inchid vizualizati cum liftul incepe sa urce pana ajunge la ultimul etaj. Cu fiecare nivel pe care il parcurge liftul simtiti cum sunteti din ce in ce mai aproape sa obtineti ceea ce va doriti. Cand ajunge liftul la ultimul etaj aduceti in interiorul vostru starea de certitudine ca acel lucru se va intampla. Iesiti din exercitiul de vizualizare si revenit in corpul vostru.

Puteti repeta acesta exercitiu pana cand simtiti ca lucrurile sunt puternice in voi la nivelul dorinte si intentiei. In paralel cautati sa faceti ceva concret in viata voastra care sa marcheze ALEGEREA. Plecand de la exemplul cu increderea puteti sa va cumparati un lucru marunt dar care pentru voi sa marcheze alegerea facuta , atragerea increderii in viata voastra.

Facand aceste lucruri puteti folosi in mod pozitiv energia Marte-Pluto. Altfel usa se deschide si se inchide la loc. Peste doi ani se va deschide din nou. Tine de noi sa folosim aceste tipare energetice pentru a ne face viata mai buna. Tot ceea ce in noi ne apartine. Suntem rezultatul propriilor actiuni, ganduri,emotii. Problema este ca noi am uitat sa mai alegem pentru noi. Functionam pe programe predefinite care ne pre-seteaza anumite alegeri. Ceea ce consideram liber arbitru in 99% din cazuri este un program predefinit.

Spor la treaba,
Dan (ascella.ro)

Cufarul Monicai

 


Shiva Ratri - Noaptea lui Shiva

 

Noaptea care precede Luna Noua (noaptea de dinainte de Luna Noua) este sarbatorita in traditia spirituala orientala sub numele de Shiva Ratri, fiind „o noapte a transcendentei divine, iar daca ne angrenam in activitati spirituale, cum ar fi yoga sau meditatia, putem obtine rezultate exceptionale care sa echivaleze cu rezultatele obtinute in urma unui an de practica spirituala asidua.

Pe parcursul acestui moment astral, este bine sa avem o alimentatie usoara, sa reducem ritmul activitatilor zilnice, si sa incercam sa ne orientam catre interior, fiind constienti ca aceasta noapte este deosebit de eficienta pentru practica meditatiei, ea oferindu-ne ocazia sa realizam astfel, importante progrese spirituale.

Datorită manifestării puternice a liberului arbitru şi a stării de neutralitate, practic în această perioadă orice stare, trăire, emoţie sau sentiment este mult amplificată, dar ATENŢIE, orientarea spre bine sau spre rău depinde în foarte mare măsură de noi.
Din această cauză trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce ne dorim şi ceea ce mentalizăm, pentru că şansele de împlinire sunt mai mari decât în alte perioade.
Este foarte important să fim perfect conştienţi de aspiraţiile noastre şi să evităm excesele de orice fel, să fim responsabili de hotărârile pe care le luăm, să ascultăm vocea inimii, să fim atenţi la semnele şi sincronicităţile care apar în viaţa noastră deoarece este un moment în care se poate manifesta tainicul transfer al voinţei individuale în Voinţa lui Dumnezeu. (Sursa: adanima.org)

 

Shiva Ratri - Noaptea lui Shiva


Termenul sanscrit SHIVARATRI are mai multe semnificaţii. „RATRI” înseamnă „noapte”. SHIVARATRI este astfel „Noaptea lui SHIVA”. Simbolic, cuvântul RATRI este derivat din rădăcina verbală sanscrită RA, care înseamnă „a da”. Esoteric, se atribuie astfel nopţii sensul de dătătoare a fericirii, păcii şi beatitudinii nepieritoare, care transcende aspectele efemere ale manifestării. SHIVARATRI mai înseamnă şi „noaptea revărsării Graţiei Divine” şi este momentul în care putem simţi cu cea mai mare uşurinţă Graţia şi iubirea infinită a lui SHIVA.

SHIVARTRI este o zi foarte favorabilă din punct de vedere spiritual. Ea este cea de-a 14-a zi a ciclului lunar, moment în care luna este aproape cu totul ascunsă. După momentul de Lună Plină, Luna pierde în fiecare zi câte a 16-a parte din strălucirea sa. Astfel, ea descreşte până în momentul de SHIVARATRI când manifestă doar a 16-a parte din puterea sa. În astrologia hindusă mintea individuală (MANAS) este intim asociată cu Luna. CHANDRA, îngerul tainic guvernator al Lunii, este totodată şi divinitatea care guvernează mintea (MANAS). Momentul de Lună Nouă poate fi asociat prin urmare cu acea stare a minţii în care fluctuaţiile şi capriciile ei sunt mult reduse, putând fi suspendate cu uşurinţă şi controlate prin disciplină spirituală. În această noapte sfântă (SHIVARATRI), nouă ne rămâne doar o mică parte a minţii de controlat, iar acest control poate fi realizat prin focalizarea intensă a atenţiei asupra gloriei nepieritoare a lui Dumnezeu.

Diferitele tradiţii şi obiceiuri legate de  SHIVARATRI sunt urmate cu rigurozitate de adoratorii lui SHIVA. Majoritatea îşi purifică fiinţa, pentru ca astfel să atragă mai uşor Graţia lui SHIVA, prin post sau regimuri cu fructe şi lapte. Devoţii cred cu tărie că în această noapte sacră cel care îl venerează sincer şi plin de dăruire pe SHIVA este absolvit de greşelile sale şi eliberat din ciclul morţii şi renaşterii.

Se consideră că realizarea cu rigurozitate şi dăruire a ritualurilor de SHIVARATRI ajută devotul să controleze în fiinţa sa cele două tendinţe – RAJAS GUNA (acţiuni pasionale, pline de dorinţe) şi TAMAS GUNA (inerţia). Rugăciunile sincere şi meditaţiile realizate de aspirant în această zi fac ca impurităţi ca pofta, furia, gelozia să fie sublimate. Renunţarea la somn în această noapte face ca lenea să fie îndepărtată.

SHIVARATRI este considerată deosebit de favorabilă în special femeilor. În timp ce femeile căsătorite se roagă pentru soţilor lor, fetele necăsătorite îl invocă pe SHIVA, considerat soţul ideal, pentru a le trimite un soţ bun, prin care El să se manifeste în viaţa lor.

Yoghinii întâmpină această grandioasă sărbătoare ca pe o excepţională şansă spirituală. De aceea postesc întreaga zi şi veghează toată noaptea, meditând intens cu mantra-ele lui Shiva (Laya yoga). Cei neiniţiaţi meditează simplu rostindu-i numele neîntrerupt, transfiguraţi, cântă plini de fervoare imnuri de slavă care îi sunt închinate ori adoră faimosul simbol, Shiva Lingam şi aspiră cu dragoste, din toată inima către Paramashiva, care este, în realitate, nimeni altul decât Dumnezeu Tatăl.

Toată această noapte este o rugă continuă către SHIVA, manifestată prin imnuri şi cântece devoţionale (Shiva Mahimna Stotra – Pushpadanta, Shiva Tandava Stotra – Ravana) sau prin tăcere sacră şi meditaţie. Prima masa după post este tot o ofrandă consacrată lui SHIVA.

Shivaratri, această noapte profund misterioasă şi sacră soseşte în curând. Să urmărim cu toţii să o trăim şi noi ca pe unul dintre cele mai importante evenimente spirituale ale vieţii noastre. Să ne amintim măcar în fiecare clipă a acestei nopţi că ţelul nostru esenţial în această existenţă este realizarea ACUM şi AICI a lui Dumnezeu Tatăl şi, plini de dragoste, să ne apropiem cu inimile înflăcărate de Shiva. Să urcăm, însufleţiţi de o aspiraţie gigantică, pe culmea muntelui sfânt Kailasa – care se află permanent în interiorul nostru, la nivelul centrului coronar (Sahasrara) – să trăim cât mai profund şi plenar prezenţa tainică a lui Shiva în noi înşine, ca pe propriul nostru Sine Nemuritor – Atman – ce pătrunde neîncetat tot Macrocosmosul.

În acea zi să ne amintim tot timpul că o viaţă trăită în perfecţiunea Adevărului Divin extatic are astfel o forţă colosală. Fiecare făptură umană este un microcosmos care reproduce în miniatură Macrocosmosul.

Om Namah Shivaya

 


Una dintre cele mai sfinte nopţi spirituale ale anului se apropie şi dacă vom fi pregătiţi cum se cuvine, ne poate transforma profund şi definitiv, prin graţia cea tainică a lui Shiva. Dacă vom fi pregătiţi, vom primi multe daruri divine în cea mai înălţătoare sărbătoare a anului. Avem cu toţii această minunată posibilitate, care aşteaptă doar să se manifeste din plin în noi. Se află deci în puterea noastră să alegem AICI şi ACUM această miraculoasă şansă. Aşadar, să aspirăm din toate puterile pentru ca această noapte să ne apropie cât mai mult de Shiva, Marele Mântuitor Divin. În fond, nu este descoperirea plenară a lui Dumnezeu chiar scopul venirii noastre pe această planetă? În această noapte sfântă putem face din mintea noastră un altar închinat lui Dumnezeu, iar atunci toate celelalte gânduri vor deveni în mod firesc nesemnificative.

Să nu uităm, de asemeni, că noaptea de Shivaratri înseamnă în primul rând bucurie sublimă, divină. Viaţa spirituală autentică este înainte de toate plină de efervescenţă. Cu cât iradiem în jurul nostru mai multă bucurie şi fericire, cu atât dovedim că ne aflăm mai aproape de nesecata Sursă Supremă a Beatitudinii.

SHIVARATRI este un moment privilegiat care ne arată că puritatea inimii şi a minţii, ruga sinceră, plină de fervoare, devotamentul, iubirea necondiţionată, renunţarea ne apropie de Dumnezeu, ne ajută să devenim una cu El.

 

Să uităm în această noapte toate grijile inerente vieţii, toate suferinţele trecute sau prezente. Dacă vom posti, ne va ajuta foarte mult să simţim extazul comuniunii tainice cu SHIVA cel omniprezent. În această noapte să ne gândim clipă de clipă la Shiva cel tainic şi numai la Shiva. În această noapte, celui sau celei care va cere, SHIVA îi va da.

 

Fie ca în această noapte graţia supremă a lui Shiva să se reverse asupra noastră şi să ne umple pentru totdeauna întreaga fiinţă. (Sursa: yogaesoteric. net)

 

Shiva Ratri - Noaptea lui Shiva

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Există un loc pe care doar tu îl poţi umple şi nimeni altcineva, există ceva ce ai tu de făcut şi nimeni altcineva nu poate face în locul tău.

Există un loc pe care doar tu îl poţi umple şi nimeni altcineva, există ceva ce ai tu de făcut şi nimeni altcineva nu poate face în locul tău.

 

Jocul Vieţii de Florence Scovel Shinn

 

Cufarul Monicai


Omul nu poate pierde decât ceea ce nu-i aparţine prin Drept Divin sau ceea ce nu este demn de el.

 

Niciun om nu este duşmanul tău, niciun om nu este prietenul tău, fiecare om este învăţătorul tău.

 

Florence Scovel Shinn

 

http://www.scribd.com/doc/27724761/Jocul-Vietii-Si-Cum-Sa-l-Joci-FLORANCE-SCOVEL-SHINN

 

 

Cufarul Monicai

 

Citate:

În curaj există geniu şi magie.

Cuvântul este bagheta ta magică.

Bogăţia este o problemă de conştiinţă.

Fiecare negare trebuie să fie urmată de o afirmaţie.

Inamicii fiecăruia sunt îndoielile, temerile, bănuielile.

O femeie poate primi doar ceea ce se vede pe sine primind.

Alege în această zi pe cine veţi sluji, teama sau credinţa.

Toate darurile sunt de la Dumnezeu, oamenii fiind mereu un canal.

Tu poţi stăpâni orice situaţie, dacă întâi te poţi stăpâni pe tine.

Regulile simple sunt: credinţă fără teamă, non-rezistenţă şi iubire.

Sentimentele rele, repetate şi întreţinute, sunt o cauză latentă de boală.

De îndată ce devenim conştienţi de bogăţie, darul acesta ni se face imediat.

Credinţa este elastică. Continuaţi să credeţi, până la sfârşitul demonstraţiei.

Omul găseşte întotdeauna, în calea sa, mesajul sau ghidul care-i este necesar.

Un cuvânt are puterea magică de a deschide o poartă sau de a străpunge o stâncă.

A-ţi iubi munca, a o face cu plăcere, aceasta deschide poarta secretă a succesului.

Bunăvoinţa produce o extraordinară aură protectoare în jurul celui care o transmite.

Nu există pierdere în Spiritul Divin, de aceea eu nu pot pierde ceea ce-mi aparţine.

Toate lucrurile importante au fost îndeplinite de oameni care au rămas fideli idealului lor.

Subconştientul, ca simplă putere nedirecţionată, duce la îndeplinire ordinele fără întrebări.

Iată secretul succesului: să ştii să prezinţi ceea ce te interesează într-o manieră captivantă.

Dacă devenim conştienţi de reuşită, aceasta ne este acordată; căci reuşita şi abundenţa sunt stări de spirit.

Nu pronunţa niciodată cuvinte exprimând limitarea sau sărăcia, căci „prin cuvintele tale te vei condamna”.

Nu există timp sau spaţiu în Mintea Divină, iar astfel, cuvântul atinge instantaneu destinaţia sa şi nu se întoarce gol.

După ce vom fi înţeles că tot ceea ce proiectăm se întoarce la noi, vom începe să ne temem de efectul bumerangurilor noastre.

Să-L vezi pe Dumnezeu pe fiecare chip şi să vezi binele în orice împrejurare; aceasta îţi va permite să fii stăpânul oricărei situaţii.

Totul este prea frumos şi va fi adevărat, totul este minunat şi se va întâmpla, totul este prea bun şi va dura, când aştepţi binele tău de la Dumnezeu.

Toate evenimentele vieţii tale reprezintă o idee care s-a cristalizat. Le-ai făcut să ţâşnească fie datorită fricii, fie datorită credinţei. Tu le-ai pregătit.

Potcoava sau piciorul iepurelui nu au putere, dar cuvântul rostit de femeie şi credinţa că îi aduc noroc creează aşteptări în mintea subconştientă şi atrag situaţia norocoasă.

Când omul se va vedea aşa cum îl vede Dumnezeu, el va redeveni o fiinţă radioasă, eternă, ignorând naşterea şi moartea, deoarece „Dumnezeu a creat omul după Chipul şi Asemănarea Sa”.

Numai în Biblie şi în basme se folosesc termenii „etern” şi „pentru totdeauna”. În absolut, omul este în afara timpului şi spaţiului. Binele său se transmite dintr-o eternitate în alta.

Norocul cel mai extraordinar, reuşita cea mai impevizibilă apare când te aştepţi mai puţin, pentru că, în acel moment, ai renunţat la orice voinţă personală şi marea lege a atracţiei a putut să acţioneze.

Abundenţa mea provine de la Dumnezeu. Eu posed punga magică a Spiritului, care nu poate fi goală. Când banul iese, el este imediat înlocuit. Prin efectul Graţiei şi prin mijloace perfecte, ea este plină ochi.

Dacă un om a contractat datorii sau dacă i se datorează bani, aceasta dovedeşte că, în subconştientul său, el crede în datorii. Această idee trebuie să fie neutralizată pentru a schimba această stare de fapte.

Cu cât eşti mai iritat, cu atât iritarea creşte; ea sfârşeşte prin a săpa un şanţ în creierul tău şi faţa ta va exprima continuu nemulţumirea. Vei fi evitat şi vei rata ocazia minunată care te pândeşte zilnic.

Într-adevăr, viaţa înseamnă vibraţii, ori atunci când vibraţiile noastre se acordă cu cele ale succesului, ale fericirii şi ale abundenţei, lucrurile care simbolizează aceste diferite stări de conştiinţă vin la noi de la sine.

Să nu oboseşti să fii atent la lucrurile frumoase; un contact invizibil se stabileşte astfel între ele şi tine. Mai devreme sau mai târziu, ele vor fi atrase în viaţa ta, cu condiţia să nu spui: „Sărmanul de mine! Este prea frumos să se realizeze vreodată!”.

Gândeşte-te la binecuvântările care aparent nu se pot realiza decât într-un viitor îndepărtat şi aşteaptă-te să se manifeste imediat, într-un mod neaşteptat, prin efectul Graţiei, pentru că Dumnezeu se serveşte de mijloace imprevizibile pentru a-şi împlini minunile.

Această lege a aşteptării încrezătoare se aplică chiar şi superstiţiilor. Dacă treci pe sub scară şi te aştepţi să-ţi poarte ghinion, aceasta se va realiza. Scara nu este de vină, dar contratimpul survine, pentru că te aştepţi la aceasta.

Să nu uităm că basmele provin din legendele antice persane, bazate pe Adevăr. Aladin şi lampa fermecată reprezintă puterea cuvântului. Ajunge ca Aladin să atingă lampa, pentru ca dorinţele sale să se îndeplinească. Ori, cuvântul tău este lampa ta.

Florence Scovel Shinn

Cufarul Monicai


In odaia mea de lemn

De mult nimeni nu mai vine..

Obosit s’astept un semn

C’ai sa te intorci la mine..

 

La fereastra am pus un stor,

Stelelele sa nu mai vada

Mersul tau prin dormitor,

Umbra ta iesind din cada.

 

Patul nu te’asteapta gol,

Trupul tau ca de papusa..

Ti’am lasat lumina’n hol,

Ca sa nu mai bati la usa.

 

Si de’ar fi sa treci pe drum

Ca’n atatea seri de vara,

Las’o urma de parfum

Sa ma amageasca iara!

 

Si de’ar fi sa vrei sa vii

Sa’mi adormi din nou pe umar,

Stau pe strada ce’o mai stii

La exact acelasi numar.

 

Patul nu te’asteapta gol,

Trupul tau ca de papusa..

Ti’am lasat lumina’n hol,

Ca sa nu mai bati la usa..¸¸.•♫♪

 

Muzica: Stefania Iacob
Versuri: Sorin Poclitaru

 

 


 

Dac’ai face greseala de a lasa sa plece ființa pe care o iubesti, n’ai fugi după ea pentru a o aduce inapoi?

 

Jake trebuie s’ajunga la Keira inainte ca aceasta să plece definitiv.

 

„E ca și cand as avea construit in mine un intarziometru. Pana si mama a trebuit s’astepte inca patru saptamani inainte ca eu să mă nasc…
Mi-a spus că sunt prea ocupat să încerc să-l conving pe Dumnezeu să rămân în camera ei. Însă astăzi este ziua în care nu mai pot întârzia. Pur și simplu nu mai pot.

Se spune că în viață trebuie să fii împreună cu oamenii pe care îi iubești și să îi lași în urmă pe ceilalți.

Cum am putut fi atât de prost?”

 

http://vimeo.com/45547032

Un scurt-metraj de Bulent Ozdemir.


Cufarul Monicai

 

 

Era iarnă, iar el ratacea singur și obosit. Amintiri înghețate și gânduri rupte în mintea lui.. Apoi ea a venit în visul sau.. A venit ca un vis..

– Asta’i imposibil , nu se poate intampla! – Ar fi jurat ca nu mai exista ingeri si zane..

„Crede’mă, sunt reală!”, a auzit o voce. „Sunt reală.”, repeta ea, iar el ii recunoscu vocea.

Ce este în neregulă cu mine? Unde’i cel care obisnuiam să fiu? – Cu mult timp în urmă, acest băiat puternic n’ar fi renuntat..

„Oh, haide acum, te’ai rătăcit..”

Unde sunt? Și cum de știe ea că m’am rătăcit?

„Nu mai e timp..”, sopti ea.

..și băiatul ridică ochii lui albaștri catre cer:

– INGERE, tu ești?

..si cazu înapoi in obsesiile sale, înapoi la confesiunile sale:

– Ce este acea lumină și de ce este încă deasupra capului meu?- Ar trebui să vorbesc cu ea, sau ar trebui să plec?

– „Nu, nu, nu mă lăsa!”
– Să nu te las?
– „Dragostea mea, vino cu mine!”
– Dar nici nu te cunosc..

Aproape tremurând, băiatul cu greu putea uita.. – Dacă ea e reală, atunci el n’o poate pierde din nou:

– Te rog, dă’mi un semn!- strigă băiatul. Dă’mi un semn, te rog!!!

A așteptat plângand.. Apoi, cu ochii strălucind ca luna de pe cer, sopti:

INGERE, sunt al tau!

Până la sfârșitul acestei nopti binecuvantate,
până la sfârșitul acestei vieți crude,
ca și cum am renăscut,
pierdut și îndragostit,
găseste’mă și te voi găsi!!!

..m’ai găsit și te’am găsit, în sfârșit…

Se trezi cu fata la pămant. Cu mâinile, in noroi, scrisese o singură frază:

 

Pentru totdeauna al tau.

 

(by Mone)

Cufarul Monicai

 

It was winter, he wandered lonely and tired
frozen memories and broken thoughts in his mind
and then she came, in his dreams..
and then she came, like a dream..

“That’s impossible, can’t be happening at all”
No more angels and no more fairies, he’d sworn..
“Believe me, I am real”, heard a voice
“Believe me, I am real”, he knew that voice

“What is wrong with me? Where’s the one I used to be?”
Long ago, this strong boy would never give in.
“Oh, come on now, you’re lost” -Where I am?
-And how she knows I’m lost? – “there’s no time.”

and then the boy raised his blue eyes:

“ANGEL, is that you?”

back to his obsessions, back to his confessions, he went:

“What is that light and why’s still over my head?”
“Should I talk to her or should I go away?”

-No, no, do not leave me!” – Do not leave you?
-My love, just come with me” – I don’t know you..

Almost trembling the boy could hardly forget
if she’ s real then he cannot lose her again:

“Please, give me a sign!”, the boy cried
“Please, give me a sign!”

..waited crying
and then with eyes bright as the moon:

“ANGEL, I’m all yours!”

Till the end of this Goodnight
till the end of this cruel life
as if we are reborn
wasted and in love
find me and I’ll find you!!!

..you found me and I found you, at last…

He woke up with the ground touching his face
with his hands on the mud, writing one phrase:

Forever yours.

 

 


Motto: Oamenii urasc adevarul. Din fericire, adevarului nu’i pasa.  (Larry Winger)

Cufarul Monicai

Anumite persoane simt o atractie irezistibila fata de postura de victima. Nu, nu le compatimesc deloc, nici nu ma scuz pentru alegerea mea de a NU empatiza cu asta! Ci, din contra, imi repugna! Sunt 100% contra victimizare! Si cred ca victimizarea naste calaii, nu viceversa! Fara victima NU exista calau. Prin urmare, victima poarta pacatul amandurora! Vorba aceea: „Hotul cu un pacat si pagubasul cu noua.” – De acord ca viata te poate pune in fata unor provocari inimaginabile. Si nimeni, dar absolut nimeni nu stie cat poate indura un om! Dar acele provocari sunt de fapt lectii pe care se presupune sa le inveti. Si prima lectie a oricarei provocari este tocmai aceea de a invata sa alegi. Si a alege ce rol sa joci tu in provocarea aia, face tot deliciul vietii! – A alege e o forma de putere cu care tu te investesti pe tine. Iar daca un om alege sa joace rolul victimei, atunci e vina lui si numai a lui, este alegerea lui si mi se pare absolut normal sa suporte consecintele acestei alegeri. Ca o face din prostie, sau din slabiciune, asta’i deja alta discutie. Unii, clar, o fac din comoditate – e modul lor de a renunta la orice responsabilitate, forma lor de a se alinta (una tampita, daca ma intrebati pe mine!), de a cersi atentia care le lipseste (si mai tampit!). Sa nu mai fim tampiti, zic!

George Rosu

George Rosu

Mnoh, e mai comod sa te plangi decat sa faci, efectiv, ceva! E chiar confortabil! – Ai putea sa te revolti, sa nu mai accepti rahaturi. De ce nu o faci? Cati oameni cunosti care tac si inghit orice rahat, cu capul plecat, de parca ar fi vreo scofala in victimizare? Ca sa nu mai zic ca unii confunda victimizarea cu martirizarea. Ei, bine, ghici, ce? – Nu’i deloc acelasi lucru! – DEOSEBIREA DINTRE VICTIMA SI MARTIR consta in faptul ca martirul se sacrifica pentru o cauza nobila, in timp ce victima se consuma mai mult din neputinta, ori comoditate. Martirul isi apara cauza, asumandu-si cu demnitate suferinta personala. Sacrificiul poate ca smulge aprecieri, dar recompensa suprema este mai degraba in folosul celorlalti. „Faca’se Voia Ta!„, in traducere libera, inseamna „Accept.” Iar acceptarea nu’i totuna cu resemnarea, oameni buni! DIFERENTA MAJORA DINTRE ACCEPTARE SI RESEMNARE este una de vibratie. Resemnarea este o vibratie joasa de neputinta si frustrare in fata unui destin implacabil, creat inconstient, iar acceptarea este o vibratie inalta de armonie si pace, in acord cu Planul Divin. Got it? – Bun, atunci arata’mi ca ai inteles prin a te opri din vaicarelile inutile, ACUM. – „Stii, dar…” – Niciun „dar”, arata’mi c’ai inteles prin a te opri acum din vaicareli si prin a’ti asuma partea ta de vina, care, by the way, e cea mai mare, chiar daca unii ar fi tentati sa spuna ca e fifty-fifty. E foarte adevarat ca’i mai usor sa arati cu degetul decat sa-ti asumi partea ta de vina dintr-o situatie. Doar ca, procedand astfel, te amagesti, te sabotezi si’ti profetesti, chiar nu’ti dai seama? In realitate, sunt prea putine situatiile in care tu sa n’ai niciun cuvant de spus, ori in care intamplarea sa joace un rol determinant. Noi toti, deopotriva barbati si femei, suportam consecintele alegerilor noastre, chiar n’ai inteles? Iar „suferinta este necesara pana realizezi ca nu’i necesara„, asa ca, ce ar fi sa intelegi acum asta si sa te scutesti de suferinte ulterioare? – Nu vrei? Iti place sa te vaicaresti, sa’ti plangi de mila, sa permiti calaului sa te tortureze, te complaci in starea asta mizerabil de confortabila? – Atunci, ramai aici, e numai alegerea ta!

Cufarul Monicai

Fiecare este liber să decida cum va supravietui. Nimeni nu poate decide in locul altcuiva. Ne putem ascunde capul in nisip, putem spune ca nu’i nimic de facut si ca nu se va schimba nimic, totusi oamenii nu pot fi vindecati daca nu’si schimbă modul de gandire şi de reprezentare. Eu pot sa te tin de mana o vreme, sa’ti sprijin capul pe umar in plansul tau, pot iti dau o sugestie (tocmai am facut’o!), sa’ti ofer niste repere, o farama din timpul meu si un pic de interes. Insa nu ma pot schimba eu in locul tau. – Fiecare trebuie să acţioneze singur. Iar cine s’a obisnuit sa traiasca vaicarindu’se, luand totul de’a gata si sa dea vina pe viata, Dumnezeu, Univers, ceilalti (politicieni, mama, tata, iubit, iubita..), nenoroc si soarta, va astepta mult si bine ca vindecarea sa se produca si viata sa ia forma pe care el o doreste. Cu cat mai repede iti vei intelege si asuma greselile, cu atat mai repede te vei vindeca. – By the way, ce faci daca nu’ti convine ca’n gradina ta creste un copac otravitor? – Gandeste’te la asta! Spor! 😉

Cufarul Monicai

 

 


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai

Alergăm


Alergăm. Ne grăbim. Nu avem timp.

Ceasuri, telefoane, taxiuri, mailuri.

Mintea, corpul și sufletul în locuri diferite.

Alergăm și ne ofticăm că nu putem să le cuprindem pe toate.

Zilele, cifre sau numere în calendar.

Nopțile, somn pe furate, ziua de mâine planificată în vise alb-negru.

Alergăm. Caracatițe avide să apuce totul și indignate că scapă tot…

Ne lipim ca ventuzele de idei mărețe: job, bani, vacanța planificată din vreme. Ne mirăm că au trecut.
Ceai, cafea, îmbrățișări, pe repede înainte.

Propoziții în loc de povești.

Mâncare în loc de cină.
Gânduri întrerupte de știrile care vomită din televizor.

Alergăm, roboței încadrați perfect în sistem.

Cum? A mai trecut un an? Ce e aia “un an”? A, e chestia aia împărțită în trimestre de rate, impozite, contracte.

Locuințe în loc de case.
Sms-uri din trafic.

Alergăm. Pârtieeee: ne grăbim!


STOP! Vreau timp, vreau să privesc în ochi, vreau să spun, nu să las de înțeles, vreau să îmi spui – nu ai venit în viaţa mea ca să te ghicesc, vreau lumânări parfumate și mere verzi, vreau sa văd, nu să fac poze, vreau să simt, nu să bănuiesc, vreau întâmplarea, nu comunicatul de presă.

Vreau să respir! Vreau ce știu că pot să am. Vreau să știi că poți avea.

Andra Gavril – Buzunarul de la piept

*•.¸¸♫¸¸.•*¨*•♪~ *•.¸¸


E al doilea post in doua zile. De obicei nu am norocul de a ma simti inspirata sa scriu mai mult de o data pe luna. – Inspiratia ma viziteaza, de regula, cam o data la cateva luni. Au fost si perioade in care a ales sa ma viziteze o data la cativa ani si am urat’o pentru asta. Insa acum aproape c’am iertat’o, de aceea’mi vine mai usor sa marturisesc c’a fost o rautate din partea’mi s’o acuz ca nu ma viziteaza, pentru ca ma viziteaza.. Insa, fie am eu probleme de downloading, fie de materializare si concretete in asternerea gandurilor pe un suport material, cert e ca, de cele mai multe ori, cuvintele’mi raman agatate de buze, de minte, de suflet, de ochi, de mana mea dreapta.. ba chiar si de cea stanga! ..suspendate intre Aici si Acolo, ca’ntr’o spanzuratoare stricata si care, desi tanjind dupa eliberare, isi cersesc demn ghilotina. E un fel de „n’am incotro” atat de constient incat pare neconstientizat. Astfel ca, printr’o inexplicabila conjunctura, se intampla deseori ca subiectele despre care scriu sa ma aleaga pe mine si nu viceversa. Pe unele le’am asternut pe filele albe din mintea mea si inca ma mai asteapta acolo. Nu par a sti ce se va intampla cu ele, ce soarta le este harazita, asa cum nici eu nu pare ca stiu.. E un mister in asta si o incertitudine atat de frumoasa incat pare dureroasa. Cine poate sti cu siguranta cum e menit sa fie: sa ramana scrise adanc in tine, inlauntrul tau precum si’n atmosfera ta, ori scoase la lumina si aratate lumii? E hilar ca se intampla cu gandurile cum se’ntampla si cu oamenii, cateodata: multi dintre cei ce nu au nimic demn de mentionat si ar fi de preferat sa ramana tacuti, n’o fac, iar cei pe care am dori sa’i auzim mai des, au invatat sa taca desi au atatea metafore ascunse inlauntrul lor. Am invatat sa’mi tac si eu metaforele si a ajuns sa’mi placa asta mai mult decat as fi sperat ori intentionat. E un fel de putere ascunsa pe care alegi sa n’o imparasesti cu oricine.. – simti ca vrei s’o taci doar pentru ca poti, apoi ajungi sa te obisnuiesti cu asta atat de mult incat esti tentat sa afisezi superficialitatea ca forma de exprimare. E si o doza de superioritate in asta, dar cu care te’ai impacat, incat acum o imbratisezi pana la contopire. E si o tristete mascata, o frustrare spoita, o durere deopotriva sadica si masochista, o rautate cu iz de fronda.. Oamenii nu mai par rai cand sunt intelesi, nu mai sunt rai cand nu’i mai doare..!

Oare cu care ochi se percepe mai bine lumina – cu dreptul sau cu stangul?

Omul de pe Pamant


Chiar mai deunazi discutam cu cineva pe tema religiei si a credintei oamenilor. Noi, oamenii, avem nevoie de chestii materiale, palpabile, in care sa credem. Ia-le oamenilor intruchiparea materiala a divinitatii si le vei lua totul, ii vei arunca intr-un hau al nesigurantei din care nu vor scapa decat tot agatandu-se de ceva material. Omului ii e greu sa creada in lucruri pe care ochiul omenesc nu e construit sa le vada; si asa a fost construita religia, un fel de ambasada a divinitatii in plan uman. Remarcabila replica „Povestile nasc biserici.”! In film se vorbeste despre aceste reprezentari, despre nevoia de miracol a omului, despre haosul care se produce cand lucrurile pe care le credeai sigure pana mai ieri, incontestabile, iti sunt smulse cu brutalitate si infirmate. ( vezi starea nevrotica a femeii mai in varsta, infarctul psihologului si cat de satisfacut este unul dintre personaje cand, dupa ce i se spune ca totul a fost o poveste, respira aerul „realitatii” – o „realitate” construita pentru ca mintea umana sa o poata suporta..)

De ce mi’a placut filmul The Man From Earth? – Pentru ca:

– este unul din acele filme care arata ca se pot face filme extraordinare si fara bugete de zeci sau sute de milioane de $.
– prezinta o ipoteza nemiloasa, necrutatoare fata de tot ceea ce reprezinta istoria lumii, iar modul in care se reuseste sa fie pus in evidenta este, fara indoiala, de nota 10.
– coloana sonora si reactiile personajelor sunt absolut uimitoare, totul este jucat si pus in practica exceptional.
– nu am crezut niciodata ca un film in care toata actiunea se desfasoara intr-o camera si in jurul casei poate fi atat de fascinant si interesant.
– iti tine atentia captata in fiecare secunda, simti ca esti acolo, cu ei si participi la actiune.
– ideea in sine, faptul ca da peste cap multe din principiile de baza ale vietii asa cum o stim noi.
– nu te plictiseste in nici un moment datorita replicilor inteligent alese.

Nu mai ştiu exact cine a spus că o carte cu adevărat bună nu spune nimic nou, îţi spune ceea ce ştii deja. Cam aşa e şi cu filmele. – O discuţie filosofică este filosofică tocmai pentru că nu are concluzie, rămâne întotdeauna deschisă şi fără concluzii „revelatoare”. Asadar, daca’ti place sa fii facut sa gandesti, sa simti cum patrunzi in ideea prezentata de autor (care apropos, e geniala, din punctul meu de vedere!) si efectiv sa’ti pui mintea la contributie, atunci acest film te va acapara, garantat. In opinia mea, The Man From Earth e un film de nota 10 plus! – merita vazut, cu precizarea ca FILMUL NU NEAGA EXISTENTA DIVINULUI, ci doar incearca sa ne ia o falsa craca a realitatii de sub picioare.


„Iubeste-ma cand o merit cel mai putin; atunci am nevoie cel mai mult.”

 

 
Woke this morning feeling strange..
Dreamt that you were going away.
Maybe we are traveling at different times,
A lonely spirit that sometimes collide.

I don’t want to hold this fear anymore,
I want to leave the past behind,
I don’t want to hold this pain anymore,
I want to trust what i begun.

Did i sleep well last night?
I seem to read for hours on end..
A settled mind lets you sleep,
I tossed and turned but couldn’t weep.

I don’t want to hold this fear anymore,
I want to leave the past behind,
I don’t want to hold this pain anymore,
I want to trust what i begun!

I don’t want to hold this fear anymore,
I want to leave the past behind,
I don’t want to hold this pain anymore,
I want to trust in your love!

 

 

Pasarea Floare


Motto:

„Oamenii spirituali visează la pasărea Phoenix; păsările, mai practice, visează mălai.” 🙂

Zaceam pe jos, in camera intunecata.. – ca in sicriu, cu picioarele goale, indreptate catre Usa Inchisa. Somnul ma poseda cu sete, cu dorinta, cu cruzime.. Si usa se deschidea cadentat, lovindu-mi picioarele goale. – Tipam, insa imi doream sa ma doara.

Un barbat escalda fereastra si se aseza tiptil pe sofaua veche. -Il stiam pe barbatul asta!- Nu-mi placea, iar prezenta lui, in aceeasi incapere cu mine, ma sufoca. Nu cred ca stia ca sunt si eu, acolo, in Incaperea Intunericului.  Astepta o femeie – o intalnire secreta! Femeia aparu la scurt timp, umpland camera cu prezenta ei sexuala. Fustita ei, de tull roz, zvacnea in intunericul camerei. – „O fustita ingenua pe o femeie vinovata.” – Probabil ascutimea gandului judecator o facu sa-mi simta prezenta!? Privirea ei dispretuitoare penetra intunericul, asa cum Somnul ma penetra pe mine. Abia atunci mi-am simtit trupul – umflat si descompus, infasurat in zdrente. De undeva, din interiorul meu, as fi incercat un zambet amuzat, daca nu mi-as fi simtit amaraciunea. In schimb, am incercat un fel de toleranta.. si le-am permis sa ramana acolo, cu mine, in Incaperea Intunericului. Intunericul ma ajuta sa nu-i vad, de aceea le-am cerut doar sa nu-i aud. Dupa care m-am incolacit iar in mine si imprejurul meu si i-am permis Somnului sa ma posede cu aceeasi cruzime si sete de mai inainte, insa el ma sufoca acum. Era deasupra mea si in mine.. Si eu eram in el! – Hm, cata vreme tanjisem dupa o uniune alchimica.. si acum, ca o aveam, ma zbateam sa ies din ea! – Scanceam ca un copil ranit si ma strangeam si mai tare in mine si imprejurul meu, fara sa inteleg ca tocmai asta ii dadea Somnului atata putere asupra mea. Si usa se deschidea si imi lovea iar picioarele goale. Nu mai simteam durerea. O amorteala ciudata pusese stapanire pe mine si miscarile mele devenisera dans intr-un acvariu fara apa. Cuvintele ieseau din mine, se zbateau un timp la gura mea, dupa care se izbeau, cu forta, de pereti: „Nu vreau sa va aud!!! Nu vreau sa va aud, in rest faceti ce vreti!” Fustita roz zvacni in intuneric: „Hai sa plecam de-aici! Acum!” –  Avea atata putere asupra lui!

Si cate cineva tot deschidea usa aia, lovindu-mi picioarele.. Dar asta a fost inainte! Acum sunt in alta camera, unde Lumina si Intunericul aproape ca se confunda. Zac, tot pe jos, aruncata pe o plapuma veche. Simt ca mai e cineva acolo, cu mine, cand, din vechiul aparat de radio, aud vocea Barbatului – altul decat cel din Incaperea Intunericului! Imaginea lui imi atinge retina si-i deslusesc, cu greu, costumul de clown si masca portocalie de pe chip. Cu mine vorbeste?! Ce Dar? Pentru mine?!? – „E un Dar Capcana.”, anunta Povestitorul. Si eu sorb, cu nesat, din micuta sticluta primita in dar. Licoarea e buna si ma imbata. Are culoarea zmeurei coapte si eu mai sorb o inghititura si privesc uimita sticla ce nu se goleste.. si care, parca, nici nu mai pare atat de mica!?! Si apoi dansez… – in alt acvariu fara apa. Pana aud Vocile si ma trantesc iar pe podeaua invelita de plapuma veche. „E  Camera de Trecere si Barbatul este o persoana foarte importanta si cu multi bani..”, anunta Povestitorul.

Da, Usa e descuiata si mai exista si o alta, in locul Ferestrei. Recunosc Vocile de Dincolo si-mi doresc sa devin invizibila. Imi e atat de bine singura, cu mine insami! Si Somnul ma penetreaza cu atata forta si dorinta, incat mi-e imposibil sa ma impotrivesc!

Cele doua copile care-mi traverseaza camera, ma trezesc cu chicotitul lor. Ma intind cu greu dupa Licoarea Zmeurie. „Ce bei acolo?”, ma intreaba una dintre ele. – „Otrava”, raspund amuzata.. si, brusc, simt nevoia sa fiu prevazatoare si anunt: „Daca ma veti gasi moarta, sa stiti ca din cauza asta am murit!” – Copilele nu par deloc ingrijorate, ci chicotesc vadit amuzate: „Uite-te la tine!”, imi zice una dintre ele, in timp ce cealalta ma apuca de hainele ce atarna largi pe mine: „Cine ti-a facut asta?” Inteleg atunci ca Somnul imi face asta… si scancesc iar, ca un copil indurerat.

Si Somnul ma patrunde cu mai multa sete. Imi loveste carnea, imi sfasie sufletul, imi zdrentuieste mintea!.. Puterea i-a mai scazut si, pentru ca se simte neputincios, se zbate in mine si imprejurul meu, ca o pasare ranita. Vreau sa plang, insa nu reusesc decat sa scancesc si adorm, posedata de el.

„Inca un Dar!”, ma trezeste vocea Povestitorului. – „Alt Dar? Cate Daruri mai primesc?!”, se zbate un gand in mine, acoperind vocea Povestitorului. Nu reusesc sa deslusesc decat ultimele cuvinte: „…Fiii Maharajahului!”

Ma uit la pachetul din fata mea si deslusesc o colivie. – „Mai ai o colivie Dincolo!”, imi amintesc Gandurile, „Ai hranit Pasarea?” – O iau la fuga, ingrozita ca Pasarea mea ar fi putut fi putut muri de foame. O caut prin toate Incaperile si, dupa un Timp, jumatatea unui Timp sau Timpuri, descopar, fericita, ca traieste. Colivia ei avea doua nivele, iar ea sedea pe cel de sus. Deschid cu grija cealalta colivie – cea primita in dar – si dau drumul usor, in colivia veche, Animalului. Descopar cu uimire si scarba ca nu-i decat un Vierme – urias si hidos! Privesc, din nou, Colivia primita in dar si observ ceva minuscul, zbatandu-se pe podeaua ei: un pui de Pasare – ranit, tremurand, agonizand.. – „Trebuie sa ceri ajutor, nu mai e Timp..”, sopteste un gand..si o iau la fuga, plangand.

„- Fiii Maharajahului..”, anunta Povestitorul si eu ma simt imbratisata de un copil frumos, imbracat in haine lungi, regale. – Nu”mi amintesc sa-l fi cunoscut, insa bucuria lui sincera si imbratisarea calda imi dau de inteles altceva. Si atunci il vad pe El, celalalt fiu al Maharajahului – Fiul cel Mare. Privirea lui, patrunzatoare, e ca o profetire pentru sufletul meu… si-i recunosc zambetul timid. Somnul se zbate, agatandu-se neputincios de mine, dar eu simt ca nu mai are nicio putere asupra mea. – Ma simt in siguranta: STIU ca sunt protejata! Si zambesc asa, fericita, pret de un Timp, Timpuri ori jumatatea unui Timp..

Vocea Povestitorului se aude din nou, amintindu’mi de puiul ranit, iar eu ma trezesc in genunchi, langa cele doua Colivii, implorand ajutorul. Vindecatorul imi arata colivia pe care o primisem in dar – puiul se transformase in cea mai frumoasa si neobisnuita Pasare vazuta vreodata!!! Aripile ei, desfacute larg, de un rosu-caramiziu stralucitor, pareau petalele unei flori.. – „..Pasarea Floare”, razbatu pana la mine vocea Povestitorului. – Pentru ea ma rugam. Ceream sa fie vindecata. Imploram sa fie salvata. Povestitorul deja anuntase ca Pasarea Floare trebuie sa moara si nimeni nu mai avea voie sa schimbe Povestea. Parea ca toti acceptasera asta si Resemnarea zambea trimfatoare de pe chipurile lor. – „Niciodata nu mi-a placut personajul asta, Resemnarea!”, se agita un gand prin mine. Si cad, din nou, in genunchi, incercand sa induplec Inimi. Din stanga, cu un pas in fata mea, Fiul cel Mic al Maharajahului ma priveste cu tristete si neputinta in ochi. Plangand si implorand, caut o mana de care sa ma agat.. Si atunci simt mana lui.. – Din spatele meu, ca un zid protector, Fiul cel Mare al Maharajahului parea ca nu ma priveste, ci doar ma simte. Ma agat, cu disperare, de mana lui intinsa si ma ridic. Caldura imbratisarii lui si moliciunea mainii lui drepte, asezata pe sufletul meu, ma linistesc si imi dau putere. – „Pe tine te poate proteja, insa Pasarea Floare trebuie sa moara!!!”, anunta Vindecatorul, indepartandu-se. Iar vocea Povestitorului completa: „Nu-i era permis sa le salveze pe amandoua si el alesese sa salveze Fata.” – „Povestea asta se cere schimbata”, se razvrati un alt gand in mine, „..si doar tu poti s-o faci!” M-am smuls din bratele Fiului cel Mare si am alergat dupa Vindecator, dar el a repetat cu glasul stins: „Nu e permis.. Pasarea trebuie sa moara pana maine..” – „Pana maine?? Pana maine??? Cata cruzime exista in voi?? Pana maine?!? Cine a hotarat asta???”, m-am razvratit eu, cutremurata si scarbita de atata Resemnare. – „Povestitorul..”, raspunse un alt Gand din mine..

M-am surprins cerand o arma – eram hotarata sa curm chiar eu agonia Pasarii Floare, din moment ce nimeni nu indraznea s-o vindece. – „Nici asta nu este permis. Pasarea Floare trebuie sa agonizeze pana maine, cand va muri. Asa-i Povestea si noi n-o putem schimba.”, imi explica Vindecatorul, dand din cap neputincios. Toata furia, scarba si neputinta mea le-am revarsat atunci asupra lui. – Am tipat, l-am jignit, l-am implorat din nou.. si iar am tipat…si l-am jignit…

In cele din urma, am plecat, aruncandu-i 3 bancnote mici: „Asta-i tot ce valorezi tu, Vindecatorule, nimic mai mult!”

De undeva, de sus si din spate, ma priveam pe mine, indepartandu-ma. – Eram alta femeie, aceeasi si totusi de nerecunoscut: mai frumoasa, mai puternica, mai hotarata si mai sigura de mine. Cu sufletul indurerat, insa dreapta ca o stanca, paseam inspre Aici. Somnul inca imi dadea tarcoale, tanjind, dupa mine. – Hm, intelesese ca nu mai are nicio putere asupra mea, dar tot nu renunta. Cerul era de un albastru clar si limpede.

„Numai ea putea intelege atat de bine Pasarea Floare.”, se auzi vocea Povestitorului.

Am pasit triumfatoare in Aici.

Povestea Pasarii Floare era insasi povestea mea. Si eu hotarasem s-o schimb. – Toate Povestile pot fi schimbate, indiferent ce spune Povestitorul!

Scancetul de copil ranit s’a eliberat in plans.. si lacrimile tasneau direct din sufletul meu gaurit. – Si ce daca imi simteam carnea intinata? Si ce daca imi simteam sufletul terfelit? AICI pot vindeca Pasarea Floare.

Si am scris. – Scrisul se transformase in terapie si Pasarea Floare incepea sa se vindece.

De Dincolo, Vantul imi aduce vocea Povestitorului: „Si astfel, Pasarea Floare a fost vindecata si eliberata.”

Nu mai exista Incaperea Intunericului, nici Colivii, nici Masti, nici Neputinta, nici Resemnare.. – „Desi Somnul inca mai tanjeste dupa Fata, el stie ca nu mai are aceeasi putere asupra ei. Pana si Usa a fost eliberata de dorinta carnii. Copilele inca mai zburda prin Camera de Trecere, chicotind amuzate, sub privirea intelegatoare a Fiului cel Mic al Maharajahului.”

„Fiul cel Mare? – Fiul cel Mare urmareste fericit zborul Pasarii Floare. Mana lui, moale si calda, inca se mai odihneste, protectoare, acolo… – pe sufletul curajos al Fetei care a indraznit sa schimbe, pentru totdeauna, Lumea Povestilor.”

( by mone )


“De fiecare dată când mă uit la ceas, e fix.

Sunt indecis dacă  să alerg după tine cu ploaia de mână.

În loc de inimă ne bate luna când începem să vorbim despre dragoste.

Mă privești printr-un ciob de sticlă spartă cum devin, fără să vreau, un călător în tren de marfă.

Chitara murmură un cântec trist, de dragoste.

Redevenim copii și jucăm din nou șotron.

Iar când mă urăști, mă alungi și mă uiți: culorile toate dispar din inima mea!

Se lasă tăcere și ascult picăturile care-mi liniștesc bătăile inimii și cuvintele care zboară între noi”

(dintr-un cântec)

Am simțit nevoia să scriu. Simplu, mult, prost sau cum o ieși.

( Sebastian Albu )

Nostalgie în fum de ţigară (I)

Merg de ceva vreme pe stradă. Încet, ca un bătrân, îmi duc în spate iluziile, speranţele, visele. Mă simt obosit. De fapt, chiar sunt. Nu credeam că visatul te poate osteni atât de tare. Şi iată-mă acum, în acest punct al vieţii, hoinărind pe străzile astea, neştiind încotro să apuc.

Îmi aprind o ţigară. Nu-mi face bine, respir cu greutate. E a şaptea zi de când fumez mai serios. Azi mi-am cumpărat un pachet cu ţigări mai tari. Mi-am stabilit un ritual: fumez una pe drum, dinspre birou spre casă. Alte trei le fumez când ajung, pe balcon. Una după alta. De fiecare dată mi se face rău. Foarte rău. Ameţeala care mă ia de pe drum se intensifică la cote alarmante. Inima îmi bate cu putere. Frisoane. Mă arunc în pat ca într-o apă rece. Habar nu am după cât timp adorm. Dar ştiu că până se întâmplă, toate gândurile mele sunt la ea.
Ea nu mai e. A plecat pentru că eu i-am spus să plece. Pare simplu, dar nu e aşa. Ar fi lăsat toată viaţa ei de dinainte şi ar fi rămas cu mine. Mi-a fost teamă. Se întrezărea un viitor fericit şi nu am ştiut cum să fac faţă unei asemenea imagini. Până acum, pentru mine fericirea a constat în chestii mărunte şi de durată scurtă. Şi dintr-o dată promisiunea unei fericiri de durată.
Acum îmi dau seama că am fost un prost. Laş, sceptic şi pesimist. Am crezut că dacă sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de moarte. Dar cele două sunt doar feţele unei singure monede. Acum ea a plecat şi fericirea mea odată cu ea. Fără să-mi dau seama, am ales faţa care nu trebuia a monedei.
Merg pe stradă încet şi trag cu sete dintr-o ţigară. Picioarele mi le simt din ce în ce mai fără de putere. Parcă asfaltul ar fi proaspăt turnat şi eu mă mişc cu greu printr-un mediu vâscos.
Ar fi trebuit să spun: rămâi. Mi-e dor de ea.

Nostalgie în fum de ţigară (II)

 Tăcere. O tăcere ca o gelatină care curge pe mine şi împrejurul meu, cucerindu-mi tot spaţiul vital. În depărtare, deasupra caselor, vreo două păsări sfidează în zbor frigul. Cred că e foarte rece acolo sus şi totuşi ele dau în răstimp din aripi, cumva alene, de parcă n-ar avea altceva de făcut.

Mai trag încă o dată dintr-o ţigară. Fumul se prelinge încet înăuntru, ca un animal ceţos care a găsit o nouă casă unde să se ascundă. Inima începe să bată mai repede.

Mă aflu pe o graniţă subţire. Într-o parte e plin de culori şi de căldură şi o posibilitate a viselor de a fi realizate. În cealaltă, nu ştiu dacă e cald şi dacă e lumină. Nimeni nu poate spune. Nimeni nu s-a întors.

Ambele teritorii sunt îmbietoare, fiecare are farmecul şi misterul ei. Deocamdată sunt pe graniţă.

Fumul de ţigară îmi crează o palidă senzaţie de căldură pe interior. Aerul rece de afară miroase a proaspăt. Îmi place. Din nou, două contraste. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, sunt contraste-în-contraste. Fumul de ţigară, cu tot cu căldura lui, mă omoară încet. Aerul rece aparţine lumii vii.

Primele amintiri despre ea le am de foarte mulţi ani în urmă, când nici nu o cunoşteam. Sunt nişte imagini alb-negru, cumva înceţoşate, deşi, dacă mă concentrez un pic, disting două detalii importante. Ochii ei şi zâmbetul. Pe atunci nu ştiam ce culoare au ochii ei, n-aveam cum să-mi dau seama dintr-o imagine alb-negru. Acum ştiu. I-am privit de foarte aproape, m-am oglindit în adâncurile lor, în după-amiezile când stăteam unul lângă celălalt transpiraţi de dragoste. Cei mai frumoşi ochi din lume.

Pe ea, cu foarte mult timp în urmă, o visasem.

Nostalgie în fum de ţigară (III)

Mă uit pe rând la cei doi aflaţi simetric de-a dreapta şi de-a stânga mea. Rotesc ochii şi observ camera mică în care mă aflu. Simt că-mi explodează capul, ciocane îmi izbesc pe rând când emisfera dreaptă, când cea stângă. Resimt acut durerea în ochi şi în limbă. Aş fi vrut să spun ceva, dar nu pot articula nimic.

Privesc din nou pe cei doi. Constat că, dintr-o dată, parcă nu au feţe, nu-s decât materie amorfă, sub formă de corpuri umane. Din ceea ce par a fi guri ies şerpi cu piei sclipitoare, verzi-albăstrii. Plutind prin aer, înghiţindu-se unii pe alţii, se îndreaptă spre mine. Oare astfel se văd cuvintele când muşcă din timpanele oamenilor? Ce cuvinte or fi astea? Care e Îngerul şi care Demonul?

Ceva este în lateral. Mişcare. Întorc cu mare greutate privirea, unde o uşă se deschide foarte încet. Fără zgomot. Rămân aşa, cine ştie cât, şi îmi dau seama într-un târziu că lângă mine se află o fată. Doi ochi mari mă privesc de aproape. Părul ei e lung, uşor cârlionţat. E foarte frumoasă. Exact când credeam că o să vorbească,  fata mă ia de mâini şi cu ochii îmi face semn: haide, că poţi!

Şerpii devin din ce în ce mai agitaţi, se încolăcesc unii peste alţii cu furie. Îi simt ca şi cum ar fi parte din mine.

Nu-i băga în seamă, nu au nici o putere asupra ta dacă nu-i hrăneşti. Nu-i hrăni cu atenţia ta. Mă uit la ea, dar sunt sigur că nu şi-a mişcat buzele.

Vocea ei are o rezonanţă ciudată, interesantă chiar, dar nu reuşesc să-mi dau seama în ce fel. Poate e acustica încăperii, m-am gândit şi am privit-o mai atent pe fată. Dacă ei sunt Îngerul şi Demonul, Ea cine e?

Dintr-o dată am simţit nevoia să ies din încăpere. De undeva din adâncul meu o forţă creşte, ca o hotărâre pe care o iei atunci când eşti pe o margine şi inevitabil lucrurile se simplifică până la alb şi negru: trăieşti sau mori. Parcă sunt un mugure pe ram care e gata să pocnească.

Haide, poţi! Ea mă priveşte în continuare în ochi, în timp ce mă ţine de mâini. Se îndreaptă uşor spre uşă, fără să mă tragă după ea.

Primul pas e copleşitor. Calc şi mă cufund în asfalt încins, asta e senzaţia. Tâmplele îmi zvâcnesc cu putere. Pentru că mă uit la ea sau pentru că mă deplasez cu greu, ţinând mâinile întinse? Sau poate că şerpii care încearcă cu disperare să mă prindă sunt de vină.

Haide! Ştii bine că poţi, pare că repetă ea, deşi buzele nu i se mişcă defel. Cireşe cărnoase. Roşii. Aş vrea să muşc cu poftă.

Mă simt din ce în ce mai eliberat, cumva entităţile amorfe şi-au pierdut din puteri. Dar se zbat în continuare într-o luptă pentru mine, trimiţând şerpi. Mulţi şerpi. Paşii îmi devin mai hotărîţi. Unul. Şi încă unul. Uşa e din ce în ce mai aproape.

Ea mă priveşte în ochi şi zâmbeşte. Acest zâmbet mi se lipeşte de retină şi rămâne acolo. Deşi ea nu a spus nimic, ştiu numele ei.

Alături, pe măsuţa de lângă pat, acele ceasului parcurg distanţa infinită dintre două secunde şi arătă o ora fixă. 3.00 am.

Deschid ochii şi ştiu deja că o iubesc.

Nostalgie în fum de ţigară (IV)

Sunt într-un oraş al cărui nume nu-l ştiu. Străzile poartă în ele un asfalt negru, cu trasee bine delimitate cu vopsea albă. Contrastul ăsta îmi place. Pornesc din gară la întâmplare, spre stânga. Oamenii îmi aruncă priviri curioase, dar sunt zâmbitori. Ochii le strălucesc ca şi cum s-ar bucura că mă aflu acolo, printre ei. Ajung la un pod. Are o construcţie ciudată. Prima porţiune e un bazin cu apă. Ca să pot trece în partea cealaltă trebuie să mă scufund. Doi trecători ce par a fi un fel de lucrători de întreţinere a structurii îmi confirmă că este singura modalitate.

Trag adând aer în plămâni şi fac un salt. Ating fundul şi încep să păşesc ţinând ochii întredeschişi. Zăresc undeva în faţă ceva care sclipeşte. Sau poate e reflecţia luminii prin apă. Ajung în faţa a ceva care seamănă cu o oglindă. Deschid un pic mai mult ochii, mirat. În oglindă o văd pe ea. Întind palma dreaptă. O întinde şi ea. Mişcările ne sunt sincronizate. Îmi zâmbeşte şi simt cum inima îmi bate cu putere. Simt în acelaşi timp şi inima ei. Câteva clipe mă bucur enorm de aceste bătăi la unison.

Când şoptesc „te iubesc” îmi pierd tot aerul şi parcă toată lumina din apă dispare încet. Fără să vreau, corpul mi se ridică spre suprafaţă. Simt înţepături în inimă văzând cum apa începe să-mi ascundă imaginea ei.

Din (ne)fericire a fost doar un vis.

Nostalgie în fum de ţigară (V)

Sunt într-un deşert.

Stăteam întins pe nisip. Ziua era nehotărîtă încă de dimineaţă: să fie frumos sau nu, să fie frig sau să nu fie. Şi aşa mă simţeam şi eu, ca şi cum aş fi fost într-o barcă clătinată de valuri. Era acea senzaţie că vrei să-ţi recapeţi echilibrul la fiecare secundă. Şi totuşi eram între dune de nisip, cît cuprindeai cu ochii depărtarea era numai nisip. Şi un vânt cu miros de iarnă începea să ridice nisipul în vîrtejuri ameţitoare.

“Mai departe de moarte, mai departe de viaţă, mai departe de dragoste, mai departe de mine, mai departe de noi, mai departe de cei care-am fost, de cei care-am fi putut deveni. Şi cursa continuă…” („Cursă”, Octavian Paler, Poeme)

Într-o noapte, am deschis geamul pentru aerul rece de afară şi am dat de un miros de lemne arse în sobă. Şi dintr-o dată, ca un tren rapid, o amintire m-a purtat până în munte, unde serile miros la fel, unde, de mână cu tine, pe înserat, am ieşit să ne plimbăm. Să cinăm. De fapt, poate s-a întâmplat doar în mintea mea, dar plăsmuirea a devenit atât de reală, încât acum e o amintire care mi-a devenit dragă.

Întotdeauna mi-a plăcut vântul rece, cu miros de iarnă. Acesta de azi-noapte mi-a aşternut în faţa ochilor cuvinte, rânduri. Paragrafe întregi. Parcă vîntul mi te aducea în felul ăsta. Am citit pe nerăsuflate, o dată, de două, de şase ori toate cele scrise în nisip. Şi, cumva, parcă totul era pentru mine, dar în acelaşi timp era şi pentru tine. Era un text ca un palindrom stricat: într-un sens citeam şi întelegeam că vorbeşti cu tine, iar când citeam invers vorbeai cu mine. Pe urmă, vîntul a suflat totul. M-am întors pe spate, să privesc cerul cu stele, să-mi găsesc locul în Calea Lactee.

Între timp, poate că am devenit un altul pentru tine, ca un oarecare. Pun privirile în pământ. Acolo sus, în Calea Lactee, nu luceşte nici o stea pentru mine.

Nostalgie în fum de ţigară (VI)

 E senzaţia aia când rămâi brusc fără aer în plămâni. Când simţi că tot sângele ţi se scurge din picioare şi vrei să te aşezi jos atunci, necontând că te afli în plină stradă.

Mi-aduc aminte că odată trebuia să prind un tren. Era o dimineaţă plină de ceaţă, cu miros de fum şi mergeam spre gară aproape dormind. Era un început rece de iarnă. Ningea liniştit, cu fulgi mici. Din când în când mă uitam la ceas şi vedeam cum timpul începea să nu-mi mai ajungă. Pe vremea aceea orele fixe abia intrau timid în viaţa mea. Cu cât mă apropiam mai mult de gară, cu atât paşii mei se înteţeau. Ajuns la capătul peronului, am început să alerg cu răsuflarea întretăiată. Din ce în ce mai repede.

Am traversat toată gara până la peronul unde ar fi trebuit să se afle acel tren spre care alergam. L-am văzut cum se îndepărta cu viteză. Nu mai aveam aer după atât alergat prin aerul rece şi simţeam că o să mă prăbuşesc.

Exact aşa e acum, după atâta vreme. Aceeaşi senzaţie. Încă mă trezesc nopţile la ora 4.

Pe albumul „Vreme rea”, Andrieş are un cântec extrem de frumos, intitulat „Dor de tine”.

‎”Lumea crede că tac / când eu de fapt te strig”.

Nostalgie în fum de ţigară (VII)

Eram pe o bancă în parc şi ascultam ploaia. Picuri reci mi se strecurau pe gât în jos, pe sub haine. Cu ochii strâns închişi îmi imaginam că e Soare.

Dintr-un ungher se apropie tiptil o amintire/imagine/plăsmuire: suntem pe o străduţă cu vitrine multe şi pline de lumină, cu mulţi oameni trecând pe lângă noi; vrem să intrăm într-o mică librărie, dar îţi ţiuie ceva din geantă când ajungem la uşă şi renunţăm. Amintirea are o lumină caldă, ca a unei lumînări  care pâlpâie într-o încăpere întunecată. Chiar dacă zâmbesc, din colţul ochiului porneşte spre propria-i pierire apă sărată. Eram ca un copil fascinat de micul orăşel, de toate vitrinile pline de lumină, de forfota oamenilor. Şi tu erai acolo, cu mine, lângă mine, visam la unison.

Pentru o clipă se oprise, parcă pentru a-mi lăsa timp să mă bucur de amintirea timidă. Apoi şi-a aruncat iar picurii  să se prelingă pe gâtul meu.

Ce declic se întâmplă în noi? Care este resortul împingător spre stări de statui cu ochii privind în gol dar cu mintea totuşi plină de frământări; spre dezamăgiri, spre lacrimi, spre prăpastia în care ne aruncăm în gol doar pentru că am ajuns acolo?

Strâng mai tare pleoapele: e Soare, e Soare, e Soare…

Niciodată în trecut, nu există vreo legendă care să pomenească despre vreo Morgana întrupată cînd călătorul, ajuns la capătul puterilor, a terminat de străbătut Deşertul. Să fie acolo cu el, să fie acea Morgana care să schimbe Totul. L-a iubit Morgana suficient de mult astfel încât legătura puternică creată s-o aducă iar la Lumină în marginea Deşertului?

Călătorul visează că Iubirea depăşeşte însuşi Infinitul.

Nostalgie în fum de ţigară (VIII)

Cum de am alunecat amândoi din zilele cu soare în străzile pline de ploaie?

Îmi doresc să înţeleg de ce-urile. Cred că astea-s cauzatoare de insomnii sau oricum, de cea mai mare parte din ele.

Cum să-mi amintesc de gustul buzelor tale când a trecut atât timp? Încerc să-mi aduc aminte seara când te-am sărutat prima oară. Aproape că reuşesc, senzaţia gustului e atât de aproape.

O rafală de vânt te-a îndepărtat brusc din memorie. Mă strâng mai tare în mine, închid iar ochii: e Soare, e Soare, e Soare…

Ieri! A fost un pic de Soare. Mă întreb dacă l-ai scos tu de undeva, ca un magician care face trucuri când audienţa e neatentă. De fapt, n-am reuşit să mă bucur prea mult de el. Cum să te bucuri de Soare singur? Dar am zâmbit totuşi pentru că ştiam că îţi va face bine puţinul acela de Soare…

Acum plouă de ceva vreme. Apa se prelinge peste tot, iar eu te ţin încă în braţe, fie şi în mintea mea, cu dor nebun să fii aievea.

Nostalgie în fum de ţigară (IX)

DORdoruri, s. n.

1. Sentiment de melancolie produs de dorinţa de a vedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferatã.

2. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă. Sursa: DEX ’98

Toată ziua m-am frământat, am vrut să-ţi scriu. De fapt, de fiecare dată aş vrea să fie o intensă scrisoare de dragoste, o scrisoare de nebunie, de dor, de frământări. O scrisoare pe hârtie.

Totuşi îmi dau seama de rezultatul mediocru. Şi mă întristez, mă înfurii pe mine, şi-mi spun că n-am să-ţi mai scriu, pentru că tu meriţi mai mult de atât.

Şi de fiecare dată eşuez.

Nostalgie în fum de ţigară (X)

”Erau lucruri pe care nu le înțelegeam. Le-am înțeles mai târziu, ajungând să gândesc că oamenii sunt condamnați să lupte cu viața cum s-ar lupta cu o fiară. Mi-am dorit să nu mi se întâmple și mie la fel. De asta mă îndepărtez de tine când nu te aștepți. Mi-e teamă că dragostea va muri în lupta cu banii, cu cuvintele, cu toate ale vieții.” (Cella Serghi)

E un final de an care se petrece aşa cum îl prefiguram din vară. Unele întâmplări au avut loc, altele nu. Unele lucruri mi-au ieşit cum mi-am dorit, altele nu. De fumat, de exemplu, încă nu am reuşit să mă las.  Ce farmec ar mai avea nostalgia fără fumul de ţigară? Nişte vise s-au mai destrămat, altele noi s-au creat. E posibil, totuşi, să fie un echilibru în toată ecuaţia asta, dar eu încă nu-l văd. Chiar credeam că aş fi putut modela viitorul cunoscându-l dinainte? Se pare că nu. Nu de data asta. Mă simt prins ca într-o plasă, iar finalul este aşa cum îl prevăzusem. Şi nu e unul neapărat bun.

Nu ştiu dacă aceste sticle cu scrisori pe care le arunc în mare, din marginea Deşertului, ajung la tine. Poate s-a creat déjà un automatism, dincolo de memoria plină cu amintiri cu şi despre tine, de a arunca răvaşe în mare, în speranţa unui nu-ştiu-ce care să se întâmple. Simt că multe lucruri/întâmplări sunt încă într-o stare nemanifestată, nedefinită. O stare de aşteptare.

Îmi voi întoarce privirea spre interior şi voi afla.

Sigurătatea e lipsa mâinii care mângâie, lipsa fiinţei la a cărei apariţie îţi tremură picioarele şi inima ţi-o ia razna, e lipsa ascendentului în strălucirea căruia vrei să creşti, e lipsa tuturor celorlalte contexte când simţi că te înalţi.

Nostalgie în fum de ţigară (XI)

M-am născut gol.

Fiecare persoană pe care am întâlnit-o în viaţă m-a îmbrăcat cu câte puţin din sufletul ei. Cei pe care i-am iubit şi îi iubesc m-au îmbrăcat mai mult. Aşa simt.

Fiecare om e o bucăţică de puzzle pe care o aranjez în sufletul meu. Mai demult credeam că toţi pleacă. Acum îmi dau seama că nu e aşa. Ei trăiesc în mine, s-au alcătuit toţi în mine, în amintirile mele, în sentimentele mele pentru ei. N-a plecat nimeni, toţi sunt prezenţi în culori foarte vii.

Şi tot timpul apar persoane noi, iar în mine sclipeşte curiozitatea: cine e această persoană, de ce a apărut în viaţa mea, ce lucruri noi mai învăţ? Ce defecte vechi şlefuiesc?

Într-o zi mă gândeam că toţi oamenii ăştia apar datorită tumultului de întrebări din mine, din nopţile nedormite, dintr-un prea adânc de suflet. Poate chiar aşa e.

În seara asta sunt puţin trist. Dar ştiu că mâine va fi Soare şi-mi va trece.

Nostalgie în fum de ţigară (XII)

Poate că azi trecutul s-a întâlnit cu prezentul. Viitorul poate fi imaginat, simţit, visat din nou, fără alte urme mai adânci sau mai superficiale.

Sunt Ulysse preschimbat în Icar. Nu ştiu unde mă vor purta aceste aripi. Dar zâmbesc.

Aceasta este ultima dintre nostalgii. Câte una pentru fiecare oră.

De fiecare dată când mă uit la ceas, e fix.

Ştiu, simt. Şi cu ochii plini de lumină, zâmbesc.

      de Sebastian Albu ( sebastianmihail.wordpress.com )

Ce să-i mai cer când ea mă întreabă
cu gura ei care mi-a şoptit
dacă mai vreau ceva

cu ochii ei care m-au orbit
cu degetele ei care m-au înlemnit
cu sânii ei care m-au topit
cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa
(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic
fără să zic nimic)
ea mă întreabă dacă mai vreau ceva

dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost
când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ
în faţa ei
se face imediat din ce în ce mai mic
şi dispare din limbă.




%d blogeri au apreciat asta: