Tag Archive: inima



Eric Pearl - Reconectarea

Eric Pearl – Reconectarea

„Ca să deveniţi vindecător, veţi lăsa tot ce nu vă e necesar – „lucrurile” care v-au folosit sau nu, de-a lungul timpului, dar care, cu siguranţă, nu vă mai folosesc acum – decât ca să vă întărească starea de ataşament. Ataşamentul înseamnă nevoie, iar nevoia înseamnă frică. Cum vi se pare „cuta” asta, pe pantalonul vechiului costum pe care îl purtăm? În parabolă, ne alăturăm lui Wo, care este pe cale să se întâlnească cu îngerul Bagajelor; îngerul a venit să vadă ce a ales Wo să ia cu el, în călătoria sa către noua energie, în prima valiză a lui Wo, îngerul găseşte îmbrăcăminte.

O grămadă de îmbrăcăminte. Sunt acolo haine pentru orice vreme, dar ele nu sunt aranjate într-un anume fel şi nici unul dintre articole nu se asortează cu celelalte. Se pare că Wo a împachetat, pur şi simplu, ce i-a venit la mână, pregătindu-se pentru orice ar putea să-l aştepte.

Cu alte cuvinte, Wo nu şi-a dat seama că, în interiorul lui, deja are deplinătatea pe care caută să o obţină de la lucrurile din afara lui. Şi-a adunat o amestecătură din toate obiectele ce se pot imagina. Obiectele astea includ toate instrumentele, ritualurile şi teoriile despre vindecare imaginabile, pe care a putut să pună mâna. Fiecare obiect pe care la pus în bagaj îi întăreşte conştiinţa că el, în sine, nu este suficient. Cu fiecare obiect pe care l-a luat, Wo şi-a cedat câte o părticică din puterea pe care o avea, impregnând-o, la nivel conceptual – şi în mod inconştient – în aceste articole.

Bagajul este o analogie atât de perfectă, căci el poate lua atâtea forme – asortat sau neasortat, simplu sau cu monogramă, Louis Vuitton sau American Tourister; într-o formă sau alta şi în cantităţi variabile – cu toţii avem bagaje, în alte forme, bagajul ne are pe noi. Aşa cum se arată în parabolă, „Metafora este onorarea nesiguranţei… Binecuvântat fie Omul care înţelege că nesiguranţa lui va fi rezolvată, pe măsură ce el înaintează pe cale – că pregătirile pe care le-a fă- cut înainte nu sunt necesare acum… Schimbările se vor vedea şi se vor rezolva, pe măsură ce vor apărea.” Nu pot să mă apuc să tratez toate semnificaţiile acestei parabole, aşa că daţi-mi voie să pătrund în sensul pe care ea l-ar putea avea pentru aceia dintre noi care încearcă să meargă pe calea vindecătorului. Nu mai este nevoie să aruncăm sare în patru colţuri, să ardem tămâie, sau să invocăm entităţi protectoare. Nu mai este nevoie să ne scuturăm mâinile de energie negativă – căci, de fapt, nu există energie negativă – în boluri cu apă sărată, nici să ne dăm cu sticle de alcool sau să purtăm amulete. Nu este nevoie să ne folosim mintea conştientă si să încercăm să determinăm ce anume „nu este în regulă” cu un om, ca să putem şti cum să îl „tratăm”. Acum, ne putem permite, pur şi simplu, să fim – să fim cu persoana respectivă şi „să înţelegem că toate dubiile ne vor fi spulberate”. Lecţia noastră este să învăţăm să fim. Libertatea de a fi vă va scoate de sub oprimarea lui a face. Aici se află sămânţa cunoaşterii care are capacitatea să vă ducă dincolo de toată cunoaşterea acestei lumi.”

Cufarul Monicai

 

https://fiituinsutimaa.files.wordpress.com/2014/04/eric-pearl-reconectarea1.pdf

 

 

„Cine se vindecă? Că tot veni vorba, ce înseamnă atunci când un pacient nu primeşte vindecarea la care se aştepta? A fost o vreme când mă învinovăţeam pentru ceea ce percepeam, la început, ca fiind eşecuri într-un sfârşit, am fost nevoit să accept că nu pot să fiu mai responsabil pentru absenţa unei vindecări clare, decât sunt pentru prezenţa uneia extrem de spectaculoase, Aşa că, ce înseamnă că o şedinţă de vindecare nu are rezultatele aşteptate? Problema nu e cu vindecarea, ci cu aşteptările. Obişnuiam să spun că nu toată lumea se vindecă.

 

Acum nu mai cred asta. Acum cred că toată lumea se vindecă – deşi nu neapărat în modul în care se aşteaptă să se întâmple acest lucru. Recunoscând că „vindecarea” înseamnă reconectarea cu perfecţiunea universului, ne dăm seama că universul ştie ce ne trebuie şi ce vom dobândi, ca rezultat a ceea ce am primit. Chestia este că ceea ce ne trebuie s-ar putea să nu corespundă întotdeauna cu ceea ce aşteptăm noi, sau cu ceea ce credem că vrem, Aşa cum vindecătorii trebuie să-şi accepte rolul de canale, la fel şi pacienţii trebuie să-şi accepte rolul de primitori. Treaba pacientului este, pur şi simplu, să se pună la dispoziţia energiilor vindecătoare şi apoi să accepte ceea ce aduc acestea. Şi este sigur că ele vor aduce ceva. Doar că ceea ce aduc s-ar putea să fie o surpriză. Să spunem că vine la voi un pacient cu un ulcer. Facilitaţi o şedinţă de vindecare – sau două, sau trei, dar ulcerul rămâne. Pacientul se simte frustrat, iar voi vă sim- ţiţi ca nişte rataţi, deşi ştiţi că nu ar trebui, pentru că, vorba aceea, nu sunteţi decât oameni. Dar după câteva luni, pacientul vă sună din nou. „Sunt bine”, vă spune el „Ulcerul s-a curăţat. Poate pentru că, după ce am fost la tine, am încetat să-mi mai fac atâtea griji şi m-am lăsat de băut şi de fumat – şi mă înţeleg mult mai bine cu soţia şi cu copiii…” Uneori, pacientul va atribui vindecarea oricăror altor factori, numai nu timpului pe care l-au petrecut cu voi, însă, la urma urmei, asta chiar nu contează! Astfel de oameni sunt atât de ataşaţi de rezultat – iar marea interferenţă, dacă există vreuna, este chiar acest ataşament. Ataşamentul este o legătură de constrângere, iar o constrângere retează curgerea a ceea ce v-ar plăcea să primiţi, „

Anunțuri

 

 

 

 

 

Cufarul Monicai

 

Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională

Într-un sens foarte real avem două minţi; una care gândeşte şi una care simte.

Daniel Goleman

http://ro.scribd.com/doc/59947455/Daniel-Goleman-Inteligen%C5%A3a-emo%C5%A3ional%C4%83#scribd


Exista un exercitiu de recuperare a energiei pe care ai lasat’o’n evenimentele trecute si care se numeste Recapitulare (vezi cartea Taishei Abelar, Trecerea Vrajitorilor).

Ceea ce face recapitularea este sa’ti permita sa privesti in trecut si sa iti iei inapoi energia din sinele tau asa cum iti amintesti, din actiunile trecute. Asa ca inchizi ochii si vizualizezi activitatile tale intr’un mod sistematic. Cum faci asta? – Practic, faci o lista cu toti cei pe care i’ai cunoscut in viata ta, incepi si vizualizezi, incepind de astazi inapoi in timp (sau poti sa incepi cu evenmentele cele mai importante/traumatizante!), toate experientele care constituie viata ta, memoria a ceea ce esti, ceea ce te defineste ca persoana. Bineinteles ca asta include interactiunile tale cu familia si prietenii. Tot ceea ce este legat intrinsec de ceea ce esti tu, deoarece ai aceasta intersubiectivitate cu ei.

Lucrand cu lista, folosesti respiratia, deoarece ea este o metoda subtila de regenerare. Iti iei inapoi energia, vizualizezi si incepi …cu umarul drept. Vizualizezi scena in timp ce inspiri si iti muti capul spre umarul sting, iar apoi expiri tot ceea ce este strain tie, ceea ti s’a turnat verbal, fizic, in tine, tot ceea ce nu mai vrei, pentru ca oricum asta s’a intimplat in trecut. Dai totul afara pe expiratie…faci asta in timp ce misti capul de la stinga la dreapta si apoi aduci capul la centru. Si continui aceasta miscare de baleiere a scenelor pe care le doresti, in timp ce cureti. – Ceea ce faci, de fapt, este sa iti aduci inapoi energia prinsa acolo ca sa o poti folosi in prezent.

Spor! 😉

„Si unde se duce aceasta? Desigur ca trebuie sa fii atent unde o pui pentru ca de obicei se duce pe ego, intarindu-l, asa ca foloseste-o pentru a-ti intari corpul din vis, ca sa fii capabil sa ai acea extra energie necesara vederii a ceea ce este viata ta si ceea ce faci cu ea. Trebuie sa obtii control asupra existentei tale.
Recapitularea exista intr-un sens abstract, deoarece vrajitorii sint abstracti, atit de abstracti incit realizeaza ca corpurile noastre nu sint decit o idee. Noi nu mai sintem in pozitia de asamblare a factualitatii lumii in care sa credem ca avem corpuri fizice. Banca este aici, copacul acolo, nu. Noi am pus la indoiala aceste afirmatii si am vazut prin recapitulare ca aceste lucruri nu exista decit ca parte a unui aranjament. Ni s-a spus asta si corpurile noastre au raspuns la aceasta intelegere caci nu am avut alta alegere din moment ce ne-am nascut in interiorul acestuia.

Deci la un nivel abstract, ceea ce recapitularea face este sa construiasca o mica platforma pe care sa stam, deoarece atunci cind ne amintim trecutul intr-un mod energetic, stam in doua locuri in acelasi timp. Ne miscam de aici cu corpul din vis, pina acolo, unde se afla memoriile a ceea ce crezi tu ca esti sau cea ce a constituit lumea ta. Si poti vedea tipare ce se repeta. Ii poti auzi pe parintii tai spunindu-ti ce si cum sa vezi. Si deodata incepi sa vezi, dar ce vezi exact? Nu pe tine in lume ci aceasta alta fiinta, Vazatorul. Don Juan spunea ca Vazatorul se trezeste in tine. Iti activezi aceasta pozitie fantoma a punctului de asmablare pe care toti o avem, si acum o faci mai puternica, o folosesti odata pentru totdeauna. In cadrul culturii noastre nu ni se permite sa o folosim. Nici macar nu stim ca ea exista. Aceasta pozitie este activata, devine mai puternica si sintem capabili sa punem intrebari si sa zdrobim barierele perceptiei ce au fost puse in fata noastra prin grijile vietii cotidiene.” – Taisha Abelar

 

 

Conceptul de recapitulare a fortei vitale a cuiva este prezent in literatura publicata in Romania in mai multe variante (Carlos Castaneda , Taisha Abelar , Marcel Proust…).
Scopul/Intentia Recapitularii este de a readuce energia proprie (imobilizata in trecut in anumite evenimente care se tot intampla perpetuu in Realitatea Non-Ordinara, in memoria afectiva-involuntara a lui Marcel Proust), acasa – pentru a creste potentialul de actiune, de insanatosire, de traire a persoanei in cauza. Este un exercitiu de dizolvare constienta a string-urilor care ne golesc de energia proprie si a celor ce ne pompeaza in sistem energii straine. Este, in esenta , ELIBERAREA pas cu pas a persoanei in cauza , cat si a celorlalti participanti la situatia respectiva. Din din punct de vedere shamanic, orice situatie intamplata vreodata, se intampla perpetuu intr-un spatiu holografic atemporal. Energia pierduta sau blocata intr-o anumita situatie este inca disponibila , daca stii cum, si daca reusesti sa ajungi acolo unde se afla ea, pentru a o recupera. NIMIC NU SE PIERDE , NIMIC NU SE CASTIGA. TOTUL SE TRANSFORMA. Suna cunoscut?

In principal recapitularea fortei vitale ca exercitiu energetic eliberator de sine si de ceilalti implicati este magistral de simpla si de eficienta (desi cu unele limitari si inconveniente relative, pe care le vom trata separat, ulterior):

1. se pregateste persoana si spatiul in care urmeaza sa se desfasoare sesiunea de Recapitulare a Fortei Vitale: purificarea cu rugaciune, tamaie sau diverse arome, invocarea prezentei si a ajutorului spiritual-energetic al entitatilor binevoitoare persoanei in cauza: Divinitatea, Ingerul Pazitor, Ghidul Spiritual, etc. Pregatirea spatiului si a persoanei in cauza include si indepartarea surselor de zgomot si lumina (unele surse recomanda intunericul total, precum si incaperi special dedicate) si asigurarea faptului ca persoana nu va fi deranjata pe durata exercitiului.
2. se alege situatia ce va fi obiectul recapitularii: unele surse recomanda recapitularea sistematica, pornind de la momentul prezent catre trecut, a tuturor momentelor traite – aceasta recapitulare, desi foarte cuprinzatoare si eficienta, ia foarte mult timp si se poate dovedi nerecompensatorie in fazele initiale pentru cel in cauza. Alteori se recomanda recapitularea relatiei cu o anumita persoana, sau a unui anumit tip de relatii – de exemplu a relatiilor sexuale. Alteori, subiectul este pur si simplu „purtat” intuitiv catre o anumita situatie de catre ghidul sau spiritual.
Esentialul este ca persoana sa se transpuna cat mai total in acea situatie, sa o „traiasca”, nu doar sa o simuleze mental.
3. inspirarea propriei forte vitale lasate in acea situatie, persoana, loc. Pe fiecare inspiratie, se „trage” inapoi energia lasata in acea situatie. Se pot vizualiza sau nu string-urile ce leaga persoana de situatie. Se continua pana se simte ca e de ajuns.
3bis. expirarea energiilor straine: pe fiecare expiratie, se returneaza energiile straine de sine, inapoi persoanei, locului, situatiei. Se continua pana se simte ca e de ajuns.
Deci fiecare inspiratie aduce inapoi energia proprie, fiecare expiratie inapoiaza energiile celorlalti.
4.incheierea sesiunii de recapitulare se face multumind tuturor entitatilor care au ajutat si cu o rugaciune/miniceremonie de incheiere.

 

Acum trebuie sa subliniem unele aspecte relativ limitative ale recapitularii:

-Recapitularea se face pentru restaurarea puterii personale. Ea creste, incetul cu incetul, puterea personala a celui ce recapituleaza. Dar e un fapt ca uneori pentru recuperarea unor portiuni de suflet pierdut nu e suficienta recapitularea de unul singur. Ca si cum, sa zicem, cineva nu are maini, iar mainile sale se afla in fata lui, taiate, pe o masa. Persoana in cauza nu poate sa „puna mana” pe mainile sale si sa le aseze la locul lor. Cu dintii, nu ar fi o solutie viabila. Solutia viabila este ca o persoana care are maini (este completa) si stiinta de a face asta, sa ia acele maini, sa le puna la locul lor, sa sutureze ruptura, sa „coasa cu Lumina”, sa ajute pacientul sa se recupereze.

-In zilele noastre, regresiile hipnotice in trecut pentru des-facerea legaturilor si blocajelor energetice aparute in special in conditii traumatice, se face doar sub directa supraveghere a personalului calificat, in speta medici psihiatri sau psihologi cu competente verificate in acest domeniu. Retrairea in totalitate a unei traume este din nou traumatizanta, iar literatura consacrata regresiilor hipnotice contine multe exemple de suferinte imense retraite de pacient in scaunul hipnoterapeutului.
De aceea , se pare ca uneori, unele mecanisme de aparare ale sufletului nu permit accesarea de unul singur, prin recapitulare, a momentelor de ruptura de suflet, a momentelor intens traumatice.

De aceea , auto-recapitularea trebuie completata cu o recuperare a sufletului , facuta de o persoana capabila de a face aceasta. – (shamanism.nierika.ro)

 

Zikr


Cufarul Monicai

Sufitii cred toate religiile ne duc în același loc, că nu există decât un Dumnezeu, care locuieste Pretutindeni. Si există atât de multe moduri frumoase de a-L iubi. ❤

 

ZIKR (araba: dhikr = pomenire, pronuntare, invocare, aducere aminte – amintirea/pomenirea lui Dumnezeu/Allah) este o repetitie a „la illaha illa’llah” (nu exista alt dumnezeu decat Dumnezeu) dar adesea el va repeta doar „Allah” (Dumnezeu) stiind ca omul poate muri in orice moment si astfel dorind ca numele Lui sa fie mereu pe buzele si in inimile lor.

 

 

<<În lumea islamică, sufismul este cunoscut ca o anumită “cale”, bazată pe Coran şi pe practica profetică, având ca scop ultim dobândirea cunoaşterii iluminative.

Sufismul s-a născut prin secolul al VIII-lea, cuprinzând lumea islamică de la un capăt la altul, ca o reacţie împotriva dogmatismului pe cale să sufoce adevărata credinţă. Sufismul îşi propunea însufleţirea credinţei musulmane pe o cale (“tariqa”) suprasenzorială, prin experienţă, prin trăire directă, şi nu prin metode dogmatice, raţionale.

Calea mistică, “tariqa” presupune două dimensiuni: asceza şi iubirea totală şi neintermediată faţă de Allah.

Misticul Ibrahim Ibn Adham pune în evidenţă următoarele trei faze ale ascezei: “renunţarea la lume, renunţarea la bucuria de a şti că ai renunţat la lume, perceperea lipsei totale de importanţă a lumii.”>>

 

 

<Pomeniti-Ma pe Mine si o sa-Mi aduc aminte de voi.> 2:152

“Oricine rosteste de 100 de ori intr-o zi: La ilaha illallahu, wahdahu la sharika lahu, lahul-mulku wa lahul-hamdu, wa Huwa ‘ala kulli sha’in Qadir (nu exista alta divinitate in afara de Allah, si care nu are partener. El este Suveran si a Lui este lauda si El este Omnipotent), va avea rasplata eliberarii a zece sclavi, 100 de fapte bune ii vor fi inregistrate in contul sau, 100 din pacatele sale vor fi sterse, si va fi in siguranta fata de rau in acea zi pana seara; si nimeni nu va face mai multe fapte bune decat el, in afara de cel care a recitat mai des.”

“Cel mai bun mod de a-L pomeni pe Allah este sa spui: “La ilaha illa Allah” (Tirmidhi)

 

 

Cufarul Monicai


Binecuvântări. ❤


Ia’mi memoria și ia’mi durerea,
Asa cum o sticlă goală prinde ploaia..
Și vindeca..

Ia’mi trecutul și ia’mi păcatele,
Asa cum o panza goală prinde vântul..
Și vindeca..

Și spune-mi ceva care sa dăinuie..

Ia’mi inima și ia’mă de mână,
Asa cum oceanul curata nisipurile murdare..
Și vindeca..

Și spune-mi ceva care sa dureze..

 


Cum să-ţi întrupezi dorinţele: Metoda lui Neville

 

Prelegeri rare din cariera lui Neville Goddard
 
„Dacă este ceva în această seară ce ai vrea cu adevărat pe lumea asta, atunci experimentează în imaginaţie ce ai experimenta în carne şi oase de ţi-ai fi realizat deja scopul şi apoi astupă-ţi urechile şi acoperă-ţi ochii la toate cele care neagă realitatea asumpţiei tale.” – Neville, 1948Compilate de Dr. Joe Vitale

 

 

Neville Goddard (1905­-1972)

Neville Goddard
(1905­-1972)


Buna seara, acesta-i sufletul meu,
Curge peste oameni mereu
Ca fanfara ce cânta-un vals onduleu,
Vreau să dau mai mult decât pot să cer,
Aşa sunt eu. ¸¸.•♫♪

 

 

 

 



Lumina Sufletului

de

Luule Viilma

https://www.scribd.com/doc/98864071/Lumina-Sufletului-Luule-Viilma

Cufarul Monicai

Cufarul Monicai

 

 

Era iarnă, iar el ratacea singur și obosit. Amintiri înghețate și gânduri rupte în mintea lui.. Apoi ea a venit în visul sau.. A venit ca un vis..

– Asta’i imposibil , nu se poate intampla! – Ar fi jurat ca nu mai exista ingeri si zane..

„Crede’mă, sunt reală!”, a auzit o voce. „Sunt reală.”, repeta ea, iar el ii recunoscu vocea.

Ce este în neregulă cu mine? Unde’i cel care obisnuiam să fiu? – Cu mult timp în urmă, acest băiat puternic n’ar fi renuntat..

„Oh, haide acum, te’ai rătăcit..”

Unde sunt? Și cum de știe ea că m’am rătăcit?

„Nu mai e timp..”, sopti ea.

..și băiatul ridică ochii lui albaștri catre cer:

– INGERE, tu ești?

..si cazu înapoi in obsesiile sale, înapoi la confesiunile sale:

– Ce este acea lumină și de ce este încă deasupra capului meu?- Ar trebui să vorbesc cu ea, sau ar trebui să plec?

– „Nu, nu, nu mă lăsa!”
– Să nu te las?
– „Dragostea mea, vino cu mine!”
– Dar nici nu te cunosc..

Aproape tremurând, băiatul cu greu putea uita.. – Dacă ea e reală, atunci el n’o poate pierde din nou:

– Te rog, dă’mi un semn!- strigă băiatul. Dă’mi un semn, te rog!!!

A așteptat plângand.. Apoi, cu ochii strălucind ca luna de pe cer, sopti:

INGERE, sunt al tau!

Până la sfârșitul acestei nopti binecuvantate,
până la sfârșitul acestei vieți crude,
ca și cum am renăscut,
pierdut și îndragostit,
găseste’mă și te voi găsi!!!

..m’ai găsit și te’am găsit, în sfârșit…

Se trezi cu fata la pămant. Cu mâinile, in noroi, scrisese o singură frază:

 

Pentru totdeauna al tau.

 

(by Mone)

Cufarul Monicai

 

It was winter, he wandered lonely and tired
frozen memories and broken thoughts in his mind
and then she came, in his dreams..
and then she came, like a dream..

“That’s impossible, can’t be happening at all”
No more angels and no more fairies, he’d sworn..
“Believe me, I am real”, heard a voice
“Believe me, I am real”, he knew that voice

“What is wrong with me? Where’s the one I used to be?”
Long ago, this strong boy would never give in.
“Oh, come on now, you’re lost” -Where I am?
-And how she knows I’m lost? – “there’s no time.”

and then the boy raised his blue eyes:

“ANGEL, is that you?”

back to his obsessions, back to his confessions, he went:

“What is that light and why’s still over my head?”
“Should I talk to her or should I go away?”

-No, no, do not leave me!” – Do not leave you?
-My love, just come with me” – I don’t know you..

Almost trembling the boy could hardly forget
if she’ s real then he cannot lose her again:

“Please, give me a sign!”, the boy cried
“Please, give me a sign!”

..waited crying
and then with eyes bright as the moon:

“ANGEL, I’m all yours!”

Till the end of this Goodnight
till the end of this cruel life
as if we are reborn
wasted and in love
find me and I’ll find you!!!

..you found me and I found you, at last…

He woke up with the ground touching his face
with his hands on the mud, writing one phrase:

Forever yours.

 

 


Cufarul Monicai

*Hemografie (subst.) – Cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul Respirări: „ştiinţa pe care eu am creat‑o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie , adică scrierea cu tine însuţi. […] Hemografia este o ştiinţă tânără. […] Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”

I
A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.

II

Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III

Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, şi pare sângerândă, când de fapt este numai roşie.

IV

Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.

V

El va fi neasemuit de frumos şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg.

VI

El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.

VII

Chiar nici tinerii bărbaţi nu vor avea timp să-l invidieze, fiind deodată şi de tot preocupaţi să-l iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărţi, dar cuvintele lui vor fi nesfârşite.
El nu se va înălţa la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.

VIII

El n-o să-şi aducă aminte de mine, pentru că aşa este cuviincios.
El îşi va aduce aminte numai de o fiinţă foarte frumoasă şi care târziu şi altă dată va urma să se nască.

IX

Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

X

Îngerul se uită posomorât la mine:
Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger.
De ce mă dezamăgeşti?

XI

Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune: Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!

 

Nichita Stănescu


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai

Energia si magia parului


Despre parul femeii si puterea lui ascunsa

Din cele mai vechi timpuri, parul a fost nu doar un atu si o componenta de baza a frumusetii feminine, ci si o sursa si un indicator al nivelului de energie vitala si forta interioara a unei femei. Parul era tratat cu o atentie si o dragoste deosebita, la toate popoarele lumii. Orice femeie era invatata, din frageda copilarie, ca parul ei reprezinta o adevarata comoara. De exemplu, cu ajutorul  parului lung se atragea sporul casei, se putea vindeca un copil sau fermeca un barbat!

Energia si magia parului

Energia si magia parului

Cu timpul, cunoasterea mistica despre puterera parului uman a fost aproape in intregime pierduta.
In zilele noastre nicio femeie nu-i mai daruieste barbatului iubit, o suvita din parul ei, pentru ca acesta sa o poarte in dreptul inimii, amintindu-si  de iubita, atunci cand distanta ii desparte, nu mai face pendul din inelul de casatorie atarnat de un fir de par, atunci cand vrea sa afle raspunsuri despre cei dragi si nu-si mai alege peria sau pieptenele de par, cu aceeasi grija cu care o faceau altadata, strabunicile noastre . Totusi, la nivel intuitiv, orice femeie stie si simte in adancul fiintei sale, cat de important este parul ei. Și aici nu e vorba doar de frumusete.
Firele de par sunt un fel de “antene” naturale ale organismului nostru, prin care circula energii vitale atat inspre corp, cat si dinspre el. Parul poate povesti despre noi multe – cat de bine ne simtim, in ce stare sunt organele noastre interne , cum functioneaza sistemul  hormonal – detaliu extrem de important pentru buna functionare a corpului feminin. Parul arata si nivelul nostru de feminitate, fiind o sursa de conectare la energia Universului, de tip Yin. Orice schimbare sufera parul nostru, de-a lungul timpului, aceasta  va modifica, intr-un mod subtil si nevazut, si cursul destinului nostru ca femei. De aceea, daca vrem schimbari rapide in viata noastra, un coafor profesionist si cu experienta  ne va sfatui  intotdeauna sa incepem prin a ne schimba tunsoarea, coafura sau macar culoarea parului.

A taia parul intotdeauna va avea semnificatia de a face un pas in directia unei schimbari importante in viata.

A taia parul intotdeauna va avea semnificatia de a face un pas in directia unei schimbari importante in viata.

A taia parul intotdeauna va avea semnificatia de a face un pas in directia unei schimbari importante in viata. Este un fel de semnal catre Univers, ca sufletul nostru doreste o schimbare. In vechime, isi taiau parul de bunavoie, doar persoanele aflate intr-o situatie extrema de boala sau stres, urmand sfatul din Vechiul Testament de a se dezice de par , aruncand pe el tot raul, de a se curata de pacat si a renaste spiritual. De exemplu, femeile captive in razboi isi radeau capul pentru purificare, de asemenea si leprosii (Levitic 14:8).
Altfel, parul unei femei niciodata nu se tundea scurt, deoarece la nivel subtil ar fi fost echivalent cu deconectarea acesteia de la sursa de energie vitala. Din punct de vedere energetic, situatia e neschimbata si in zilele noastre. O femeie care opteaza pentru o tunsoare scurta, intr-un fel sau altul, isi afecteaza una dintre sursele de vitalitate – este important sa stim acest lucru.
Lungimea ideala a parului feminin este pana in dreptul vertebrei T10 (trebuie sa acopere sternul si omoplatii)
Pentru o femeie, un par ingrijit mai reflecta si ordinea din capul ei. De aceea, nu sunt deloc intamplatoare vechile ritualuri, prin care aceasta  isi peria, indelung si minutios, parul inainte de culcare, indepartand cu ajutorul pieptenului sau al periei, orice energie sau emotie negativa, acumulata de-a lungul zilei, relaxandu-si in acest fel trupul, mintea si sufletul. Nu mai e nevoie sa demonstrez nimanui, sper, cat de important este pentru o femeie sa atinga starea de relaxare, dupa o zi grea – indiferent daca se pregateste pentru somn, pentru meditatie si rugaciune,  sau pentru a face dragoste cu sotul ei.

Odinioara  se transmitea din mama in fiica, obiceiul de a purta parul cat mai lung cu putinta. Avand grija de acesta, femeia indeplinea o asceza si toate problemele ei, eliminate prin firele de par, puteau fi astfel indepartate.

Odinioara se transmitea din mama in fiica, obiceiul de a purta parul cat mai lung cu putinta. Avand grija de acesta, femeia indeplinea o asceza si toate problemele ei, eliminate prin firele de par, puteau fi astfel indepartate.

Odinioara  se transmitea din mama in fiica, obiceiul de a purta parul cat mai lung cu putinta. Avand grija de acesta, femeia indeplinea o asceza si toate problemele ei, eliminate prin firele de par, puteau fi astfel indepartate. Pe cand, taindu-si parul scurt, ea isi lasa captive toate problemele, in interior.
Hindusii considerau ca parul este lacasul energiei feminine, Shakti. De aceea nimanui nu ii era permis sa atinga parul unei femei, cu exceptia sotului si a tatalui acesteia.
Și dacii, si slavii, dar si majoritatea popoarelor nordului aveau aceleasi reguli nescrise, atunci cand venea vorba despre par. Simbolul frumusetii si al sanatatii feminine era reprezentat de cosita lunga, stralucitoare, impletita in trei, de grosimea incheieturii.
Femeile maritate erau invatate, ca toata energia si bunastarea caminului este depozitata in parul lor. Nu intamplator, in timpul invaziilor, barbarii cautau sa o captureze mai intai pe sotia conducatorului advers si sa-i taie parul, intr-un ritual menit sa-l sece de puteri pe sotul ei, ba char si intreaga cetate sau tinut pe care acesta, impreuna cu consoarta, le stapanea.
Tot traditia de mii de ani, la mai multe popoare ale lumii, cere ca fetitele sa poarte de mici parul impletit intr-o singura coada, din 3 suvite, ceea ce semnifica  unirea trupului, mintii si a spiritului, intr-un tot intreg. Cosita urma linia coloanei vertebrale, considerandu-se ca toate puterile Ceresti benefice, coborate prin parul copilei se transfera catre coloana, umpland  corpul, mintea si spiritul acesteia de o energie vitala de origine divina,  pregatind-o pentru viitoarea ei  misiune de sotie si mama.
Inainte de maritis, parul fetei se despletea si se reimpletea in doua cosite. Una era pentru a ramane conectata la puterea si glasul lui Dumnezeu si a neamului propriu, cealalta – pentru a auzi vocea neamului celui ursit,  impartind soarta cu el, sustinandu-l din punct de vedere energetic. In timpul sarcinii, Femeia acumula prin par  forte suplimentare – de data asta nu pentru sot, ci pentru ea si viitorul copil.
Cu atat mai drastica era interdictia de a scurta parul in timpul graviditatii – pentru a nu-l priva de sustinere energetica, pe copilul inca nenascut.
Parul femeilor maritate, spre deosebire de cel al fetelor tinere, era intotdeauna acoperit – pentru ca puterea lui sa fie canalizata doar catre familie, dar si pentru a nu aduce in casa invidia straina, rautatea si alte energii negative, din exterior. Foarte rar o femeie se incumeta sa poarte parul despletit, intr-un loc public, deoarece se considera ca o astfel e risipire a energiei  personale nu poate ramane fara consecinte. Majoritatea femeilor erau foarte atente la acest aspect – si anume, de a-si pastra la nivel optim, incarcatura energetica, specific feminina.
Mai mult decat atat, purtatul parului la vedere era o considerat o declaratie nerostita a femeii, de disponibilitate sexuala. Pentru o femeie maritata era o mare rusine sa fie vazuta in public cu parul descoperit si despletit, putand fi catalogata drept usuratica. Doar in fata sotului  femeia isi desfacea parul, permitandu-i acestuia sa se conecteze la sursa ei tainica de energie si feminitate. In restul timpului, parul era strans in coc sau impletit.
La fel cum misiunea dintotdeauna a barbatului este  de a-si proteja familia de orice agresiune fizica exterioara – tot asa misiunea spirituala a femeii (aflata in sfera ocultului, neputand  fi vazuta cu ochiul liber sau pipaita cu mainile) – este dintotdeauna de a proteja casa si pe cei dragi, de orice agresiune energetica, de priviri nedorite si ostile, de orice necazuri, intrate accidental sau intentionat in caminul conjugal.

Despre parul femeii si puterea lui ascunsa
Mai exista o categorie speciala de femei, care puteau purta parul despletit, fara sa fie judecate pentru asta –acestea erau dansatoarele ritualice, preotesele, heterele – pe scurt, femeile cu initieri si functii speciale, care isi foloseau podoaba capilara ca pe un instrument de lucru si de influenta a persoanelor sau evenimentelor, lor insa nefiindu-le permis sa aiba o familie. Dar ele cunosteau si ritualuri speciale de curatare, dupa ce apareau in fata multimilor cu parul lasat liber. Preotesele din templele  Afroditei purtau de asemenea, parul foarte lung. Se considera ca acesta le ajuta sa nu se epuizeze din punct de vedere energetic, in timpul apropierii fizice de un barbat, restabilindu-le rapid echilibrul interior.

Magic Hair
O alta categorie de femei care purtau parul lung si despletit era cea a vrajitoarelor si doftoroaielor (vindecatoarele) Motivul era conectarea cat mai puternica la energiile stihiilor (elementali), cu care acestea lucrau. La inceputul oricarui ritual de invocare, acestea se roteau indelung, cu bratele ridicate in sus, cu parul despletit, formand astfel un vortex energretic, prin care se puteau conecta la fortele Naturii.

Energia si magia parului
Bineinteles ca multe dintre femeile contemporane, vesnic grabite si avand cu totul alte valori si etaloane decat stra-strabunicile lor, vor considera majoritatea obiceiurilor mai sus mentionate, drept simple superstitii, depasite si inutile .

"I have magic hair that glows when I sing!"

„I have magic hair that glows when I sing!”

Totusi, nu va grabiti cu concluziile. Daca simtiti ca sufletul va rezoneaza macar cu o mica parte din cele citite, incercati, macar pentru o perioada limitata de timp, in calitate  de experiment,  sa tineti cont de cateva sugestii (va asigur ca nu veti regreta!) :
– Nu va tundeti niciodata inaintea unor evenimente importante din viata voastra, pentru a nu modifica cursul lor;
– Monitorizati, in permanenta, starea parului vostru, alocand timp macar o data pe zi, de preferat seara, unei perieri  temeinice, fara graba. In timpul pieptanatului puteti si chiar trebuie sa rostiti mental afirmatii pozitive cu privire la viitor, sau va puteti ruga.
– Din timp in timp, prindeti-va parul in coada sau impletiti-l, macar in zilele cand aveti nevoie de energie suplimentara. Este foarte util sa va prindeti sau sa va acoperiti parul, atunci cand mergeti in locuri aglomerate si incarcate negativ din punct de vedere energetic – in piete, in mari centre comerciale, dar mai ales la spital sau la cimitir.
– Se considera ca parul strans intr-un coc „jos” dezvolta  doua virtuti  importante pentru o femeie – smerenia si ascultarea. O „coada de cal” sau un coc prinse in crestet ii confera rezistenta fizica si psihica, sporindu-i puterile.
– Atunci cand parul cade, este foarte important si chiar necesar sa lucram cu Neamul, cu arborele genealogic, constientizand problemele si blocajele pe acest subiect. Pentru ca una dintre functiile subtile ale parului este sa ne hraneasca si cu energiile neamului. Pentru o femeie, caderea parului indica de cele mai multe ori probleme nerezolvate cu barbatii din neam – cu fratii, fiii,bunicii,sotul  sau cu tatal.
– Sa va purtati cu parul vostru si sa-l ingrijiti, ca si cum acesta ar fi un Dar nepretuit, ce v-a fost transmis de catre stramosi si care trebuie pastrat si transmis intact mai departe.
– Sa tineti minte ca regenerandu-va parul si protejandu-l permanent,  atrageti sporul si abundenta in casele voastre.
– Daca aveti in permanenta un tonus vital scazut si va simtiti stoarse de vlaga, lasati-va  parul sa creasca!
– Daca vreti sa va dezvoltati intuitia – lasati-va parul sa creasca!
– Daca vreti sa aflati raspuns la o intrebare, legata de casa sau de cei dragi, sau sa primiti un semn, formulati intrebarea in timp ce va pieptanati, impletiti parul in cosita si mergeti la culcare. Dimineata despletiti-l si mergeti sa va faceti treburile zilnice. Raspunsul va veni.
–  Și cel mai important lucru: nu uitati ca, printr-o simpla fluturare a minunatelor voastre plete, puteti sadi in sufletul cuiva, Iubirea!

Sursa: atelierezoetno

Incantatie Tămaduitoare

Floare strălucești,
Luminezi mereu,
Timpul să-l întorci,
Să-mi dai ce-a fost al meu..

Vindecă, te rog!
Să m-ajuți la greu,
Soarta să o schimbi,
Să-mi dai ce-a fost al meu,

Ce-a fost al meu…


„Imbratiseaza cu un zambet. A tine ochii inchisi este optional.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

1530364_593343504070089_559630298_n

Ziua Internationala a Imbratisarilor (International Hug Day) este sarbatorita pe 21 ianuarie, la nivel mondial. Aceasta sarbatoare a aparut pentru prima data in Statele Unite ale Americii, in 1986, si a primit numele de Ziua Nationala a Imbratisarilor (National Hug Day).

1503470_593341827403590_182231765_n

Inedita sarbatoare s-a raspandit cu rapiditate in intreaga lume, chiar daca nu se stie de ce a fost aleasa data de 21 ianuarie sau care este persoana care a avut o asemenea intiativa. Totusi, se considera ca autorii ideii ar fi fost tinerii studenti americani. (wikipedia)

1607110_594689610602145_715777547_n

Potrivit explicatiilor psihologilor, aparitia unei sarbatori de acest fel este strans legata de nevoia oamenilor de afectiune, siguranta, dragoste si confort interior.

1554604_593348740736232_671771034_n

Potrivit traditiei evenimentului, oricine poate imbratisa orice persoana, chiar si una necunoscuta, iar legenda spune ca in timpul unei imbratisari prietenesti, oamenii fac schimb de caldura sufleteasca. 😉

1012018_593348264069613_2046188615_n

Imbratisarea, acest schimb minunat de afectiune, caldura si sprijin, nu este specific doar fiintei umane. Gesturi similare au fost observate si la animale.

1013357_594678797269893_975045083_n

Imbratisarea este un medicament universal. Ea vindeca, alina. Imbratisarea reduce tensiunea arteriala si previne atacurile de inima. Imbratisarea ajuta la scaderea cortizolului, hormonului stresului. In timpul imbratisarii se elibereaza oxitocina, hormonul iubirii.

1513305_615958548471150_1549458854_n

Imbratisarea are un efect calmant, avand rolul de a regla bataile inimii. Conform unui alt studiu, frecventa cardiaca a celor care se imbratiseaza se reduce cu 5-10 batai pe minut. Un alt studiu efectuat in 2000 arata ca bebelusii care au fost imbratisati in timp ce li se efectuau anumite teste la sange au plans mai putin si au avut un ritm al inimii mai regulat decat cei care nu au fost imbratisati.
1530425_594691077268665_1202866252_n

Obiceiul de a imbratisa o persoana si de a-i freca usor spatele faciliteaza circulatia sangelui catre organele vitale, contribuind astfel la prevenirea atacurilor de inima.

1513320_593347424069697_403636302_n

Imbratisarea are un efect stimulant pozitiv si asupra sistemului nervos, fiind folosit de multe ori ca si tehnica terapeutica de catre multi psihologi.

1510747_593338657403907_1356320703_n
In timpul imbratisarii, se elibereaza in mod natural si alte substante chimice benefice, dopamina fiind una dintre ele. Dopamina este o substanta secretata de creier, responsabila de starea de bine si de buna dispozitie a unei persoane.

1520758_594673007270472_819770287_n

Si, nu in ultimul rand, imbratisarile ne ajuta sa crestem spiritual. 😉

H.U.G.S. - Helping Us Grow Spiritually!

H.U.G.S. – Helping Us Grow Spiritually!

 
Tomasz Alen Kopera - Embrace

Tomasz Alen Kopera – Embrace

„Cuibareala” este o #imbratisare prelungita.

Dave Ross – A Book of Hugs (Cartea imbratisarilor)

995610_615929208474084_1772049393_n

„Nu exista imbratisare rea. Exista doar imbratisari bune si imbratisari grozave.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

"Tighter Please" - Lily Thula

„Tighter Please” – Lily Thula

„Nu poti da o imbratisare fara sa primesti una inapoi.” 

Dave Ross – A Book of Hugs (Cartea imbratisarilor)

1538648_593336427404130_1248333919_n

„Imbratisarile de dinainte de culcare alunga visele rele.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

1555467_615927858474219_1315756015_n

Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine care te „încheie”, te completează, revelându-ţi o altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte noi dimensiuni

Mircea Eliade – Nuntă în cer

75906_615932488473756_836873054_n

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

Mircea Eliade – Nuntă în cer

"At Last" -  Lauri Blank

„At Last” – Lauri Blank

“Milioane si milioane de ani si tot nu mi-ar putea da jumatate din timpul suficient pentru a descrie acea mica clipa de eternitate cand iti pui bratele in jurul meu si eu imi pun bratele in jurul tau.” 
Jacques Prevert
Hug - Santiago Carbonel

Hug – Santiago Carbonel

O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe, în care nici un moment una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput şi justificat.

Camil Petrescu – Patul lui Procust

1538870_615965631803775_1552132169_n

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Nichita Stanescu – Imbratisarea

Jack Vettriano

Jack Vettriano

Zumbărala ghioală


Motto:

Nopţile în care dormim sunt ca şi cum n-ar fi. În memoria noastră nu rămân decât acelea în care n-am închis ochii. Noapte înseamnă noapte albă.

Emil Cioran

Toata noaptea am scris. In gand. Am scris mult si frumos, cum nu cred c’am sa pot vreodata sa scriu cu litere, pe hartie. Am fost amuzanta, incisiva, rea de’a dreptul, dulce, incantatoare, fascinanta, dura, iertatoare, intelegatoare desi neinteleasa, geniala.. Am retrait momente, am urat si am iubit, am fost indiferenta, scarboasa si scarbita, am plans si am ras, am vorbit si am tacut, am iertat si am condamnat, am crezut ca inteleg… ca sa nu mai stiu nimic altceva decat faptul ca totul este o necunoscuta. Nu mai cred ca exista cunoastere, ci doar iluzia ei. Nici viata nu mai stiu ce este (daca’am stiut vreodata!), nici daca traiesc nu stiu. Poate ca doar visez ca traiesc. Poate ca totul e un vis si viata reala (daca exista asa ceva!) e mult mai urata decat visul asta, de aceea nu ma trezesc niciodata. Am trait candva (sau doar am avut senzatia ca traiesc) o forma de pacalire indusa a mintii (de catre altcineva, ori poate doar de catre mintea insasi!?), asa ca, mi se pare ca stiu despre ce vorbesc acum. Puteam s’o iau razna atunci, sa ratacesc de’a pururea’nlauntrul meu, intr’o lume care nu exista decat in mintea mea.. Dar cine mai stie daca nu cumva chiar asta s’a intamplat? – Exista vreo certitudine vreodata? Este ceva atat de adevarat incat sa nu mai vrei, nici sa mai simti ca nu mai e altceva de cercetat? – Si daca sunt numai o forma de gandire artificiala? Si daca’s numai o minte? O minte atasata la o inima.. – O minte care si’a creat propria reprezentare fizica, propria poveste – o poveste nici prea-prea, nici foarte-foarte, ci doar atat de confortabila cat sa poata fi suportata, fara a claca prea curand? Si o inima (ori numai reprezentarea ei fizica!?), tocmai pentru a nu exista riscul de a descoperi asta vreodata? Logica ( de fapt, ceea ce cred c’ar fi logica!) imi spune ca’i posibil, dar tot ea’mi spune si ca, daca ar fi ( fost ) asa, mi’as fi ales alta reprezentare, alte repere, alta poveste.. Dar daca tocmai aici e spilul? Daca se’ntampla chestii, independent de tine, de vointa si de dorintele tale, tocmai pentru a te face sa crezi ca existi de’adevaratelea? Daca’s numai un program in mintea cuiva? Daca’s numai o poveste care se scrie pe masura ce se intampla? Si daca’ nici minte nu sunt? Daca’s numai un gand devenit concept?

Am scris despre mine si despre oamenii care ma compun.Unii dintre ei, daca’au trait vreodata, nu mai traiesc acum decat in gandul meu. Ceilalti..

In eventualitatea ca niciodata n’am sa scriu despre acei unii si despre acei ceilalti, incerc un rezumat acum, ajutandu’ma de cuvintele sparge ale Ninei Cassian. De ce sparga? – Pentru ca’ti ofera iluzia ca intelegi limba, fara a intelege’o vreodata cu adevarat. Pentru ca si daca exista un dictionar de sparga, eu n’am cunostinta de el.

Poezie în limba spargă

În câmpul ce ițea de bruturează,
A cțipitat un ptruț, ce-i drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoțit aproape, în cordac:
Ce pisindreaua mea de brutușleagă,
Și șomoiogul meu cu zdrolociță,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!
Țichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: În lanțuri apa să se tragă!

Nota:

Limba spargă este o formă de expresie artistică, creată de poeta Nina Cassian. Din punct de vedere lingvistic nu este o limbă în adevăratul sens al cuvântului, ci este limba română în care o parte din substantive, verbe și adjective sunt înlocuite cu cuvinte inventate de poetă.

„Limba „spargă” am inventat-o în 1946 (am pomenit doar de avangardismul meu, de propensiunea mea structurală spre „joc”). Ion Barbu mi-a interzis să includ acele „exerciții” în volumul meu de debut. Mult mai târziu le-am publicat în volumele Loto-Poeme (1972), în Jocuri de vacanță (1983), însumând până la ora asta, circa o duzină de „sparguri”, ba pe unul l-am tradus și în „sparga” engleză…” – Nina Cassian

Tum balalaika


Cu trei zile’n urma, am reascultat Tumbalalaika, pe care n’o mai auzisem din copilarie…si, de atunci, e pe repeat, alaturi de Olei’ul lu’Katamadze. Si’o s’o ascult pana cand o s’ajung la STPTN ( saturatie temporara pe termen nelimitat ). Reascultand’o, mi’am amintit de ma tante Eliza, pe care’o amuza sa scandalizeze familia, invatand copila inocenta care eram p’atunci, sa rosteasca „porcarii jidanesti”. 🙂 Si copila, respectiv eu, se contrazicea cu ea, spunandu’i ca aia nu’i jidaneasca, ci germana. 🙂

Peste ani, am aflat ca idis’ul e cam 80 % germana si 20 % aramaico-ebraica, cu influente de origine slavă, dar şi elemente romanice. Totusi, ramane intrebarea: De unde stia ma tante Eliza idis? – Musai sa ma reapuc de scormonit trecutul si sa continui cercetarile genealogice incepute’n facultate. 😉

Pan’atunci… ¸¸.•*¨*•♫♪ shpiel balalaika,
tum balalaika – freylach zol zayn! 🙂

Am gasit si o “traducere” poetizata ( ideea’i acolo! ):

Un tânăr se frământă, se hotarăşte cu greu,
Bine ar fi, sau poate-ar fi rău
Să-i spună ei dragostea sa,
O va primi? Nu o va vrea?

Tum bala, tum bala, tum balalaika,
Cântă în ploaie cei doi iubiţi
Tum balalaika – fiţi fericiţi

Fecioară, fecioară, fecioară de rouă,
Ce creşte, ce creşte, dacă nu plouă?
Ce arde, ce arde, ce arde mocnit,
Ce poate plânge la infinit?

Doar piatra în munte poate să crească
Fără ca ploaia să o hrănească.
Iubirea, doar dansa, arde mocnit,
Inima plânge la infinit.

¸¸.•*¨*•♫♪

Vartianta 1:

¸¸.•*¨*•♫♪

Varianta 2:


„Scrie!”, imi zice cineva. – „Scopurile notate pe hârtie pot transforma dorinţele în imperative, imposibilităţile în posibilităţi, visele în planuri, planurile în realitate. Nu gândi pur şi simplu, scrie! „Dacă primeşti o hârtie gata liniată, scrie pe verso.”, imi zice altul, malitios. Asa ca, „l’am întrebat pe Ring Lardner alaltăieri cum îşi scrie nuvelele, şi mi-a spus că scrie câteva cuvinte sau expresii împrăştiate pe o foaie de hârtie şi apoi se întoarce şi umple spaţiile.” – Ha, ce tare, nu ma gandisem la asta! Imi place ideea, cre’ca asa o sa scriu, daca o sa scriu.. ca e greu al naibii! – „A scrie este uşor. Tot ce trebuie să faci este să iei o foaie albă de hârtie şi s-o priveşti până când îţi ies broboane de sânge pe frunte.” – Ei, hai.. pana aici, te rog, fara sange, ca eu mi’s mai sensibiloasa asea…si ma inmoi imediat cum vad sange, da? Uite, mi’am luat foaia alba (virtuala) de hartie, o privesc…si o tot privesc…si… – o mai privesc mult? 😀  – „scrie cateva cuvinte sau expresii..” – Ok, scriu cuvinte.. fara noima, da? sa vedem ce o iesi.. de unde plec si unde oi ajunge. 🙂

Poate, daca ne’am vizita mai des inlauntrurile, am vedea ca, de fapt, toti avem dreptate si toti rostim adevarul: fiecare pe al lui. Chestie de perspectiva. (Cum ma descurc pan’aici? :P) – Azi, pe la 10, ma duc in vizita la Georgescu. Cica face asta niste clatite, de te lingi pe deste: cu gem de gutui. Sau de caise. Ori de prune? Homemade, in orice caz. Soata lui o sa’mi faca si’o cafeluta – cu caimac! – .. mai schimbam o impresie, doua, trei…imi zice cum e cu aia, cu ailalta..si.. „Da, dom’le, AI DREPTATE! daaaa, cat adevar! 🙂 Bate de doispce. Imi inhat hainuta din cuier si ma reped pan’la Lenucika: „Privet!”- ii pup eu aerul uscat al obrazului, da’ea insista sa ne’mbratisam: stie ca nu’mi plac dulcegariile, de aceea m’asteapta cu o placinturica din aia cu pui si legume, de ma da pe spate. Aseaza si o bere blonda langa ea, cica aluneca mai bine. La ea aluneca, eu mai presar sare peste coca aburinda si sorb din paharul cu limonada.. Am tot zis c’o sa’i cer reteta, insa tot uit.. Uneori, uita si ea ca eu nu stiu a grai moldoveneste, asa ca’mi zambeste, dulshe, in ruseste. Orologiul bate deja orele doua..trei..patru…si pe la opt, coboara cu mine – sa ma conduca, cica! – si sa mai cumpere bere din aia blonda, de la pravalia din colt, ca iar s’a apucat de fumat si azi e sambata, mai fumeaza si maine, iar de luni, gata cu tigarile, ca tutunul strica obrazul, il zbarceste si’l ingalbeneste. „Tu stii ca eu nu te cunosteam si deja te placeam? – Te vedeam in fiecare dimineata, treceam una pe langa alta si eu, de fiecare data, gandeam acelasi gand: E asa luminoasa fata asta! ..si asa frumoasa! Bine, mi’au placut si bijuteriile tale, desi tu stii ca eu nu port.. – Esti frumoasa!” E zece pana ma convinge ea pe mine ca’s frumoasa si pana decide cate beri si ce tigari. Si azi vroiam s’ajung si la Constanta, sa gust un ghiudem tataresc, dupa care sa ma reped oleaca si prin Ceru’eNspe, ca sa’i arat kurti’ul cel nou (creatie proprie!), Tatalui. De parca l’ar interesa.. 🙂 Dar, lasa, mai e timp..si maine e o zi.. – altadata! Timpul, cica, nu exista, da’ceasul isi tot ticaie orele, minutele, secundele..

Imi inchin perna, cum faceam in copilarie si, dintr’un colt de amintire, imi zambeste Zana. Chiar, am cunoscut o fata-zanuta care stie sa scrie! Scrie fain, nu ca mine, da’acum nu mai stiu nimic de ea, decat ca exista.. Ne’am cam pierdut.. – Serbetul se topeste in apa rece, cu degetul desenez in aburul de pe pahar.. Deasupra mea, dudul batran isi vantura frunzele si’si rostogoleste dudele, omizile.. Fluturele se zbate’n crisalida si totul incremeneste pentru o clipa, clipe, ori jumatatea unei clipe.. De la mansarda, Adevarul isi flutura batistele brodate: „Sunt tot eu, numai voi ma tot vedeti altul, altfel..” Apele astea par a se misca in alt fel.. nu ca valurile apei neagre a lui Tomis.- „..i se mai spune si Tomita!” Aberez. 🙂 – Somnul ma’nhata si m’arunca’ntr’un vis cu animale fantastice, munti si gropi in care eu mereu cad si mereu ma sperii, crezand ca nimeni nu ma va scoate d’acolo.. Insa dimineata, cand ma trezesc, sunt tot aici, vezi bine! „Ce visezi sa strangi in brate!” – „..deci nu mai zice asa, ca nu se stie ce mai visez si’n noaptea asta! – „Sa ma visezi pe mine!” – Ba tu pe mine! Sau, stii ce? Nu ma visa deloc. Sa nu cumva sa’ndraznesti sa ma visezi, ca o sa te indragostesti de mine si o sa’ti treaca greu, o sa te bosumfli pe mine, o sa te superi de’a dreptul, eu o sa stiu ca d’aia ma ataci cu limba’ti ascutita, apoi o sa ma urasti si o sa suferi ca blegul: pentru ca eu stiu si tot nu fac ceva in sensul asta.. – „Tu chiar nu ai inima?” – Nu, nu am! ..si fac un rahat, da, nu fac nimic altceva in sensul asta! Dar fac in celalalt! Intotdeauna intr’un alt sens.. – altul decat cel profetit, asteptat.. Si n’o sa ma poti uita asa usor, nu te mai umfla atat in pene, nici macar nu’s penele tale, sunt pene de imprumut, cu ele nu poti zbura, te poti doar impauna, ha, impana! – „O sa te doara.. Mai impiedica’te si tu!” – Ei si ce, macar de m’ar durea, ar insemna ca simt ceva…o sa vezi, o sa’mi trimiti taceri si muzici cu titluri sugestive si metafore ratacite’n versuri…si o sa vrei ca eu sa le inteleg. Insa eu n’o s’o fac, numa’asa, de’a naibii, pentru ca vreau sa’mi vorbesti cu vorbele tale, pentru ca’s rea…si pentru ca pot! Si o sa ne mai chinuim asa, o vreme…doua vremi, poate chiar trei…pana o sa incepi sa intelegi ca vremea asta nu e acum. Da’nici maine nu stim daca va fi. Ieri a fost ceva. Intotdeauna ieri si, posibil, maine. Niciodata azi. Si o sa te acresti. Dar cred ca o sa’ti treaca. Adica o sa’ti treaca sigur, numa’ca acreala e posibil sa ramana…macar o vreme, asa, ca o amintire de demult. Sa nu uiti ca si noi am inceput fara sa intentionam nimic mai mult decat un experiment! De fapt, eu am inceput asa, tu doar ai acceptat.. si eu ti’am multumit: pentru ca existai ca si cum ma asteptai pe mine… si pentru ca erai deschis la orice ti’as fi propus. Iti amintesti ce ne mai dureau inimile si tu’mi spuneai ca e din cauza ca se deschid: „Neantrenate, iubito..” Cred ca exact asa ai spus: „iubito”, nu „iubita mea”… – iti dai seama? – A fost ca o profetire. Ti’ai profetit sa ma pierzi inainte chiar de a ma avea, vezi bine! Musai sa fii mai atent cu vorbele, cu gandurile, Profetule! 😉  Ma faceai sa rad, asta’mi lipseste! Parca iti facusei o misiune din a ma face sa rad: „Daca tot o sa te razgandesti, hai atunci sa planificam si botezul…” 😛 Dormi? – „As dormi daca m’ai lasa..” – Si te’am lasat.

La stana tot nu’mi place. Behaielile ma indispun, desi mieii au asa, un nustiuce, o inocenta… Casul nu mi’a placut niciodata. Am urcat in copilariile mele, pe munti si am cutreierat vai si pajisti inverzite, doar pentru o bucata de cas. Si cand mi’a fost oferita, am inteles ca nu’mi place. Da’stii tu casul ala de la gurile puilor de vrabii? Ei, ala’i altceva: e poezie, e copilarie, pruncie..! Cui ai dat melodia mea? Melodia noastra.. cui ai dat’o? – „Ce visezi sa..” – Si daca o sa te visez pe tine?

Cufarul Monicai

Inimile s’au deschis: fiecare intr’alta poveste. Desi, uneori, noaptea, cand nu visez grozavii si gropi, parca te’as simti cutreierandu’mi visele…asa, intr’o doara! Pastoresti, Pastorule… – „Sunt cioban!” – Esti, poti sa nu mai fi? – „Nu ma deschid eu in fata oricui, ca sa stii.. M’am deschis in fata ta!” – Teama de intimitate si o oglinda…reflexia! – Esti un bleg. – „Nu d’asta plangeam, nu fi bleaga! S’a’ntamplat ceva in timpul zborului aluia…si melodia aia…” – M’ai aubelizat definitiv. 🙂 „Stii ce imi place la tine? Ca esti la fel ca mine: si eu as fi cautat pana as fi gasit, nu m’as fi resemnat asa usor. Nu’mi place personajul asta, Resemnarea! – „Dar tu stii ce’mi place la tine? – TU imi placi la tine!” – Hehe, suna prea bine, desi nu esti original deloc, da’deloc, ca sa stii! – „Hai, vino’n brate..” – Nani bun? – „Nani bun, Monica..”

(by mone)

daca mi’ar mai ramane
un ultim sarut de dat,
ti l’as darui tie
si l’as lasa sa tremure pe buzele tale
pentru eternitate..

daca mi’ar ramane
un singur rasarit de soare,
ti l’as darui tie,
ca soarele sa rasara in ochii tai
cand te trezesti dimineata alaturi de mine..

aceasta iubire
ne duce departe, impreuna.. pentru totdeauna,
ca o dulce renuntare, ca o magie..
asa suna toate cantecele in suflet..


Povestea Cioplitorului de Stele

Oare ne vom pierde iar,

Călătorind printre cosmice lumi,

Vom uita oare, să ne privim,

Absorbiţi de sunetul vieţii?

Şi mâinile, oare, vor uita, pentru un timp, drumul mângâierilor înflorite, din văile Cerbului?

Şi în vreme ce vom aprinde candelabrele de sori, pentru cei fără lumină,

Vom uita că suntem, de fapt, o singură fiinţă, un singur drum, un cântec, unul doar?

Şi chiar de-ar fi aşa, să nu ne temem, 

Nu vom putea uita, că numai împreună putem vedea culoarea din sunetul ploii,

Şi numai împreună putem auzi sunetul stejarului,

Şi, într-adevăr, numai împreună putem deschide, în inima neasemuită a oamenilor, lotusul strălucitor al iubirii…

Căci cei ce SUNT o singură fiinţă,

Nu se mai pot pierde NICICÂND, NICIODATĂ!

Se spune că, departe, încît şi gîndului îi era greu să ajungă pînă acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era AIN. Lui i se dăruise la naştere un har fără de seamăn: să cioplească ca nimeni altul. Şi, pentru că mîinile lui îi erau atît de măiestre, s-a hotărît ca el să cioplească stele. De mii de ani, Ain cioplea şi făurea stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, tot ce mîinile atingeau, era neasemuit. Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pămînt. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei grădini înflorite. Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei. Aşa că, cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea – care îl înconjura din toate părţile – îi transforma inima.

Ain îşi avea atelierul pe o stea care strălucea ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mîna Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mîinile lui modelau Lumina, dîndu-i forma unei stele. Dar veni o zi în care mîinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva… Degeaba încercară stelele să-l încînte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mîinile îi erau neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Îşi duse mîna la piept – unde simţea o arsură – şi-şi dădu seama că inima îi era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită. O căldură nedefinită se zbătea în adîncul fiinţei sale.

Neliniştit, lua dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să cioplească o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ce sufletul lui tînjea. Simţi că inima îl doare atît de tare, încît îşi duse mîinile acolo, încercînd să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scînteietoare decît roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mînă o bucăţică din inima lui. Mîinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! În loc să cioplească o stea, aşa cum le învăţase Ain, mîinile ciopliră… o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată cum numai dorul inimii lui putea naşte. Ain o privea tulburat şi ochii i se umplură de lacrimi cînd o simţi vie. Era făcută din sufletul lui! Şi un cer înflori în el cînd îi auzi glasul: E bine aici la tine! – Vei rămîne cu mine? – Desigur, doar sînt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume. – Un nume… O să-ţi spun AMENA! – Amena! Spuse ea, luîndu-l de mînă. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea. Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un rîu de munte.

Fiecare zi care începea devenea un dans al zînelor. Nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zîmbetul ei. Mergeau peste tot împreună, el învăţînd-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorbă cu sufletele lor. Priveşte! De ce curcubeul are atîtea culori? – Sînt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poartă către o altă lume. Pentru cîteva clipe rămînea tăcută, adîncindu-se în privirea lui nesfîrşită. De unde să ştie ea că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care, la rîndul lui, era o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat? Ain era fericit, iar lucrul mîinilor sale se desăvîrşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina Îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zîmbetul ei. Chiar Îngerul Blîndeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar Îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i strălucească mereu. Şi, pînă la urmă, îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învăţă să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mîna ei, iar cealaltă o prinse pe mîna cioplitorului. – Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună! – Ain zîmbise, îmbrăţişînd-o: cum s-ar putea pierde, cînd nu se despărţeau niciodată? Pînă noaptea tîrziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră. – Îngerii ştiu atît de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vîrful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar Îngerul Nevinovăţiei mi-a spus… – Ce ţi-a spus, Amena? – Dar ea adormise ostenită de atîtea întîmplări.

Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! De fapt nimeni nu ştia ce se putea întîmpla dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimîntător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră. Dar, de ceea ce se temea, se întîmplă. Într-una din zile, pe cînd hoinărea singură, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai cînd se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vîrtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adînc, Amena încercă să ceară ajutor, strigîndu-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă pînă cînd îşi pierdu conştiinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos. Amena ajunsese pe Pămînt, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atît de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, un Cîntec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată nu îl mai putea uita nicicînd

Amena se ridică în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, cînd auzi doi vulturi: Priviţi, a căzut din stele! Vino cu noi la Stînca Şoimului, la adunarea Reginei! – Lîngă stîncă se înalţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cît să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scînteind de nestemate şi avînd fiecare în mînă cîte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină. Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot ce i se întîmplase de cînd mîinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi pînă cînd căzuse în Groapa Neagră. Au hotărît ca ea să rămînă în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pămînt, ca să poată fi acceptată în Împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor. Acolo, în mijlocul pădurilor nesfîrşite, alături de micile zîne, Amena învăţă despre originea cerească a sufletului, învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrînul înţelept, ce-o învăţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvîntului, a focului… – Priveşte, Amena, nu există plantă pe Pămînt care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine. Cuvîntul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tîşneşte din inima Adevărului. De aceea, preţuieşte-l ca pe un dar sfînt, pentru că el susţine Creaţia! – Iar Amena învăţă de la Ram cum să păstreze cuvîntul în Tăcere, pînă se umple cu putere şi apoi, să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecîndu-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte. Seara tîrziu, cînd începea dansul stelelor, Amena privea nesfîrşirea bolţii, tulburată de dorul de cioplitor. Oare Ain o căuta? Atunci simţea mîna lui Ram mîngîind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei… – Răbdare! Aici, pe Pămînt, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cîndva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA!

Amena mai avea un prieten de care rar se despărţea – Berbecul cu Lîna de Aur din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mîine ale timpului, într-un ţinut însorit în care trăieşte un Cerb Înstelat, îl va întîlni pe cioplitor. Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfîntă, cînd poporul aştepta naşterea anului. Amena era însăşi frumuseţea, iar mintea sa înflorise asemenea unei flori celeste, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite. – E noaptea de vrajă a lumii, Amena – spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm! – Aş vrea să ajung la Ain! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă să plec spre Împărăţia Lupului Alb! Credeam că vei uita, că vei rămîne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?

… Vino, se auzi glasul abia murmurat al Înţeleptului Ram. Şi numai ce mîna lui îi atinse umărul, că se şi treziră amîndoi în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar. – A sosit Timpul! Drumul spre Împărăţia Lupului Alb se află în faţa ta. Oglinda este uşa prin care vei intra în labirintul peşterii. Nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Foloseşte fiecare cuvînt pe care ţi l-am spus şi, mai ales, nu te lăsa cuprinsă de frică. Dacă eşti gata, intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta! – Amena, respirînd adînc, păşi în cleştarul străveziu al oglinzii şi fu înconjurată de beznă. Nimic care să-i arate drumul… Începu să păşească, pipăind pereţii cu mîinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecîndu-i în gol. Cîteodată avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îl auzea pe Ram: “Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile. Fii mereu tu însăţi!” Fata se oprea, respira adînc şi pornea mai departe. Doamne! Cît este de întuneric! – „Întunericul este o altă formă a luminii, Amena…” – îi răspundea din amintire vocea blîndă a lui Ram. Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei: Cum se transformă bezna în lumină? Cum?? – „Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată…” Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, aşteptînd miracolul regăsirii luminii.

Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Părea a fi pierdută, definitiv, în beznă. Se ghemui din ce în ce mai adînc în ea, fără gînd, ostenită. Dar, iată că, ceva tainic începu a se desface în interiorul sufletului ei, trudindu-se să iasă afară. Şi munca era atît de zvîrcolitoare, iar acel ceva atît de frumos, încît pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi şi, deodată… văzu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă pînă acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădu seama Amena că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungînd spaima şi, odată cu ea, întunericul. Iar cel care îşi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrînt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Străbătu pe rînd şapte săli scînteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă minune, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea.

În vremea aceasta, Ain o căuta cu disperare pe Amena. Deznădejdea îi cuprinse inima. Nimic parcă nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria, care îi umpluse casa odată, se stinse, aşa cum lumina se stinge cînd apune soarele. Casa devenise pustie – ca un crîng fără păsări. Ceva în fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere. – Ar putea vorbi cu Universul, şuşotiră două steluţe. Numai el l-ar putea ajuta. – Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui. Şi, fără să stea pe gînduri, o luă la fugă către Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decît în faţa lui. Acesta îl privi cu bunătate şi înţelegere. Ştiu ce vînt năpraznic te-a purtat pînă la mine, rosti abia şoptit. Îmi pare rău, dar fetiţa a căzut în Groapa Neagră. Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!… Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pămînt. Pe Pămînt? Acolo unde se nasc sufletele ca să înveţe Legea? Da, cioplitorule. Groapa Neagră este o Poartă prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină. Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor? Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pîntecele mamei pămîntene. Atîta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani…

Învaţă-mă cum să ajung pe Pămînt! Trebuie să o găsesc pe Amena, cu orice preţ! Greu lucru îmi ceri… Ca să ajungi pe Pămînt va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămîne pe tărîmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborît pe Pămînt. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Amena. Pentru că te naşti mînat de dorinţă vei uita Împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cît trudesc oamenii, cîte vieţi irosesc pînă reuşeşc să întrezărească scînteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain? Da, pot! Fără Amena viaţa mea nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decît Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă! Ajută-mă să mă nasc pe Pămînt! Fie, Ain! Există o cale, dar la naşterea ta vei uita totul… Vei primi o sămînţă de trup pe care va trebui să o creşti după legile vieţii pămîntene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… plăteşti preţul… Preţul? Care preţ? Orice, cere-mi orice!! Ain, trebuie să-mi dai harul tău de a ciopli ca nimeni altul! Darul dintîi? Darul destinului? Privirea lui Ain se adînci în abis cînd hotărî: dacă acesta este preţul, mă învoiesc! Universul întinse mîna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină îl cuprinse pe Ain, rotindu-se în jurul lui, luînd cu ea darul de preţ al flăcăului. Ain simţi că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul. Soarta te-a născut, Prunc nemaivăzut, Şi te-a chemat Şi te-a îmbăiat În izvor de munte Cu plete cărunte, Pruncule-nstelat Să te faci bărbat Şi să creşti la Soare Turma de mioare… Fii binecuvîntat! Ai primit Solia Să ne aperi cîntul Să respecţi Cuvîntul Neamului de Soartă Ca să-l treci prin Poartă Mîngîiat de stele Nesupus la rele, Neatins de tină, Neamului de lumină…

Trecură ani şi ani, iar pruncul creştea, se făcea tot mai frumos, mai puternic şi mai înţelept. Glasul îi era mîngîietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii cînd te priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfîrşită. Cîteodată însă, seara tîrziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stîncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfîşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neîmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mîngîia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.

Ţinutul în care se născuse Ain era ţinutul Cerbului Înstelat, ţinut în care putea vedea dansînd spiriduşi şi zîne cînd zorii se naşteau. Se spunea că Cerbul păzea o Împărăţie de taină în care nu putea intra oricine, căci acolo, povesteau bătrînii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb însă nu l-a văzut nimeni. Cîndva, în vremuri aproape uitate, cînd sufletele oamenilor erau ca bobul de rouă, Cerbul se arăta nemuritorilor. Cei care l-au văzut, povestiră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire! O singură privire a Cerbului te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata Timpului şi putea să-ţi dezvăluie taina Adevărului.

Într-o zi, o întîmplare ciudată îl purtă pe băiat pe nişte locuri pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe cînd făcea de strajă, un urs reuşi să fure o mioară. Flăcăul se luase după urs şi alergă după el pînă răsări soarele. Ursul lăsă mioara nevătămată şi-l privea pe băiat rugător, parcă cerîndu-i ajutor. Atunci văzu că totul în jur era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culori ciudate, fumurii. Îl urmă pe urs pînă la o peşteră, unde zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barba căruntă, care gemea încetişor. Băiatul începu să-l maseze aşa cum îl învăţaseră bătrînii, alungînd boala din corpul bărbatului. Apoi scoase de la brîu un săculeţ cu ierburi de leac, din care făcuse o fiertură aromată din care îi dădu să bea. Se scurseră cîteva ore bune pînă cînd bărbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului. Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Pe la mine rar urcă cineva! Sînt de jos, din Vale. Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri. Puţini oameni se încumetă să urce la Stînca Dorului! Eu sînt cioplitor de icoane. Un cioplitor de icoane?! Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul? Nu… şi o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină. Moşu luă o bărdiţă şi o bucată de lemn. Mîinile lui păreau ca vrăjite; mîngîiau cu dalta lemnul şi, încetul cu încetul, lucrul se desăvîrşi. Hai, încearcă! Flăcăul îşi simţea palmele transpirînd de emoţie! Dar, ce ciudat! În clipa în care începu să lucreze, i se păru că îşi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plînge în suflet. Mîinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, cu măiestrie, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră. Bătrînul îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborît din ceruri, părea făcută din Lumină. Icoana ta întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbului! Al Cerbului Înstelat? L-ai văzut pe Cerb? Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte Palatul. Deci Cerbul există… şi ochii i se umeziră. Cum să nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă. „O să poată să vadă Cerbul. O să-i poată vorbi! Îl va putea ruga orice!” „Cere-i Paloşul Străbunilor!” auzi Glasul Inimii. „Paloşul Vrăjit… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”

Flăcăul luă în mîini icoana şi se lăsă purtat de bătrîn spre locul unde va urma să vină Cerbul. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme apăru şi Cerbul. Era aidoma cum îl visau bătrînii păstori: mîndru, cu coarne înstelate. Cînd Cerbul îl cerceta cu ochii, simţi că o putere fără margini îl cuprinse şi-i toarnă tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvînt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului icoana. Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru darul mîinilor tale… Mă cunoşti? Te ştiu de cînd ciopleai Lumina şi mai de demult chiar. Îţi ştiu ziua de mîine şi cele care vor urma. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău… Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor? Bine ai ales, al tău să fie şi nu uita: harul de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă ci în Iubire… şi Cerbul dispăru într-o clipă. Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit ar fi putut spune că totul nu a fost decît un vis frumos. Viaţa bărbatului îşi urma cursul ştiut, dar cu singura deosebire că acum cel mai mult îi plăcea să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe. De la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile la Stînca Salamandrelor, unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandrele stropite cu smaralde şi topaz. Flăcăului îi plăcea să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zîne şi spiriduşi. Şi astfel află că, undeva, dincolo de Valea Cerbului Înstelat, s-ar afla Împărăţia lupului alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvîrşirea. Şi tot acolo povestise o salamandră aurie, ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cîntec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor. Cînd auzise despre fată inima îi tresărise tulburată şi, de atunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.

Stînca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cîtă deosebire între Ţara Marii Regine şi aceste locuri! Doar munţi, munţi nesupuşi decît depărtărilor. Simţeai, respirînd aerul lor, cum devii o parte a măreţiei lor, că acolo îţi sînt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din izvorul vieţii. Amena privea cu nesaţ umplîndu-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. În faţa ei stătea, privind-o cu blîndeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare: Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi dorul tău. Ascultă cu atenţie, Amena! Ţara aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pămîntul. Oamenii sînt păstrătorii tainelor lumii, ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi ştiu să poarte sufletele însetate către Fîntîna cu Apă Vie; ei ştiu să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Din trupul acestei ţări s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc… Şi este Leagănul Pămîntului pentru că este de-a pururi născătoare de pace… de frumuseţe… de bucurie. Ca să fii acceptată va trebui să te joci cu tainele acestui Pămînt şi să-l convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului… Iar cînd va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele. Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor şapte Împărăţii? Da, Amena. Ştiai despre ele? De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cîntecul inimii lui… Ai să-l găseşti pe cioplitorul de stele aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc… Dar, pentru început ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grîu. Şi fata ucenici la Bătrînul Morar, învăţînd cum să folosească sămînţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţese din ele veşmintele eternităţii, să încremenească clipa şi să spună zvîcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii. Legea acelui loc îi dă dreptul celui sîrguincios la îndeplinirea unei dorinţe şi, cînd sosi clipa să plece de la moară, Lupul o învăţă pe Amena să ceară Scutul Fermecat, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucură de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul din faţa Morii şi care nu se opresc niciodată. O singură secundă îi era îngăduit ca să se strecoare şi să-şi ia darul făgăduit. Mîna Amenei decupă aerul fulgerînd spre nemişcare. Cei doi colţi de piatră se opriră şi fata ridică fără teamă Scutul Fermecat. Un sunet cristalin se înşurubă în aer şi fata se trezi în faţa Sfatului Bătrînilor. De la cei 12 bătrîni află despre libertatea sufletului: Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă. Trebuie numai să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată. …Iar de la Baba Mare, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descîntecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă. În lumea în care te afli, Amena, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea. Lumea e o continuă devenire, de aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite. Descîntecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcînd într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.

Dar o întîmplare schimbă ordinea zilelor. În noaptea naşterii Noului An o groaznică nenorocire se abătu asupra Împărăţiei: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperînd să pună stăpînire pe Ţară. Lupul Alb se străduia din răsputeri să-i ţină piept: Amena, am fost prinşi nepregătiţi… şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pămîntul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla… Să ne grăbim! Căci, după ce vei trece voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de soare să nu poată urca în cer. Sufletele pămîntenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Inima Universului. Amena tresări. Clipa pe care o visase ani de-a rîndul, clipa întoarcerii la Ain, sosise… Dar preţul i se părea prea mare… Nu putea părăsi Ţara care o crescuse cu răbdare şi iubire acum cînd Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească: Opreşte-te! Rămîn şi lupt alături de tine, pînă vom birui! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii! S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămîne pentru totdeauna pe Pămînt. Spune-mi ce trebuie să fac pentru a învinge? Mai este o scăpare. La Stînca Salamandrelor îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu va fi învins în lupta dreaptă. Aleargă şi roagă-l pe păstor să ne ajute. Ca vîntul ce mînă furtuna din urmă alergă fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei… În faţa ei, Stînca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stîncii, păşteau mioare albe, păzite de un cîine. Un fir de melodie catifelată o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, lîngă un foc, fata zări un flăcău care cînta din fluier. Privirea lui părea adîncită, departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit. Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei. Ani de-a rîndul privise stelele, căutînd-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemînd-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperînd că, într-o zi, Ain o va strînge la pieptul lui ca odinioară, regăsind-o. Şi iată că minunea întîlnirii lor se întîmpla acum pe acest Pămînt al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum totul se învîrte în jurul ei, în timp ce o fericire îi umplea sufletul. Ca să ajungă pînă la Ain învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice. Dar ce face Ain în grota aceasta? De ce o priveşte de parcă ar vede-o pentru prima dată? Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimîntă privirea? Ochii Amenei se umplură de lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască?

Îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Întunericul, sus pe creste. Nu era timp de întrebări. În cîteva cuvinte îi spuse păstorului despre pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugîndu-l să-i vină în ajutor. Fără să stea pe gînduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena către locul înfruntării. Acolo lupta era aprigă. Lupul Alb abia se mai zărea de năluci care se năşteau pretutindeni. Paloşul voinicului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări. Alături de el Amena ridică Scutul Fermecat, apărîndu-l pe Ain de atacuri mişeleşti. Ea mai învăţase de la Bătrînul Ram taina sacră a Pămîntului, a transformării răului în bine: Priveşte Amena şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pămîntului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adîncul lui binecuvîntat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă! Şi, ori de cîte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb şi-l trimitea în lume să poarte pacea. Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una cîte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Dacă văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, Întunecatul, crezînd că forţa le vine de la Soare, se gîndi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea învălui Pămîntul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite încercară să zdruncine credinţa Pămîntului în forţa Luminii. Trei nopţi neşfîrşite ca foamea, Lupul Alb, Amena şi Ain luptară fără să vadă, încercînd să-i biruie vrăjmăşia. Dar în vîltoarea luptei, flăcăul izbi cu Paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mîna ridicată. Din izbitură tîşni flacăra unui fulger şi, la lumina ei, voinicul zări brăţara de la mîna Amenei. Brăţara sora geamănă a lui! Şi atunci se întîmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti! Cine este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pămînt! Îşi aminti clipa în care o cioplise pe fată, de ziua în care o pierduse. Îşi aminti că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Ain îşi regăsi natura sa divină şi bezna începu să se retragă. O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau Amena de atîta timp te caut! Şi eu Ain, te aştept de atîta vreme!

Ai trecut şi ultima probă, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către adevărata Împărăţie! Aşadar, lupta a fost doar o probă?! O probă şi încă o învăţătură. Prinţii Nopţii sînt slujitorii Luminii. Ei apar atunci cînd fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic! Din curmătura munţilor apăru… Cerbul Înstelat. Sînt sufletul neamului omenesc! Împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvîrşire. O singură taină ţi-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea… Cerbul bătu cu copita în pămînt… Din rădăcina muntelui pe care se aflau se ridică spre Cer o coloană de lumină. Axa Lumilor!! Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sînt cele şapte chei ale curcubeului, cu care veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii, Amena, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mînă. Iar fiecare pecete reprezintă un gînd al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua Voinţa, fără de care nu există realizare… A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul… A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici… Cînd vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvîntul de trecere. Şi care este acest cuvînt? Fata mea, ca şi lumina, acest cuvînt este în tine! Îl ştiu. Cuvîntul de trecere este Iubirea! Şi numai ce rosti fata cuvîntul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea. Aceasta este forţa iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă! Mergeţi cu bine! le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau peceţile porţii.

Dar, povestea Amenei şi a lui Ain nu se încheie aici. Cînd au ajuns în cerul împodobit cu rîuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atît de tare, încît le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pămînt transformîndu-se în nestemate.

( povestita de Rodrigo Badea)

Later Edit: Astazi, 23 februarie 2014, cu ajutorul unui om de buna credinta, am aflat autorul acestei minunate povesti initiatice. Extraordinar cum simplul fapt de a NU mentiona autorul, in timp, poate duce la ratacirea numelui acestuia! Ratacind numele autorului, ratacim sursa, izvoarele…si e pacat! Asta ar trebui sa ne fie lectie!

Asadar, textul face parte din Colectia Basme Initiatice, Editura Kogaion, autor Lidia Barsan! Cartea se numeste Fetita ciplitorului de stele si ar fi bine ca toti cei care au distribuit povestea fara mentionarea sursei, sa adauge acum autorul, ca sa nu repetam/perpetuam eroarea. Multumesc. Si impartasesc ce abia am aflat, citand din prefata lucrarii:

„In ceea ce priveste descantecul de Lumina care apare in cel de al patrulea capitol, el chiar este un descantec activ, foarte operant, al carui ritual si continut mi-au fost dictate intocmai, prin scriere automata, de ceea ce eu numesc a fi Invatatorul meu launtric. Descantecul poate fi folosit oricand simtiti nevoia de purificare, de dezlegare de rau si de regasire de sine.”

Soarta te-a născut,
Prunc nemaivăzut,
Şi te-a chemat
Şi te-a îmbăiat
În izvor de munte
Cu plete cărunte,
Pruncule-nstelat
Să te faci bărbat
Şi să creşti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvântat!
Ai primit Solia
Să ne aperi cântul
Să respecţi Cuvântul
Neamului de Soartă
Ca să-l treci prin Poartă
Mângâiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tină,
Neamului de lumină…
Pruncu’ le aştepta…


E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine. Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun? Simţiţi bucurie în suflet?
În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însami. Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici. Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa: împreună luminaţi mai mult. Fiti candele aprinse, fiti Lumina!

(autor necunoscut)


L-am cautat si am scormonit dupa Dumnezeu de cand ma stiu, timp de mai multe vieti, de la inceputul existentei. Odata, l-am vazut langa o stea indeparata, asa ca m-am bucurat si am dansat de unul singur pentru ca, desi era o mare distanta, nu era imposibil de ajuns pana acolo. Am calatorit vreme indelungata si, in cele din urma, am ajuns la acea stea, dar Dumnezeu se mutase pe o alta. Lucrurile au decurs in felul acesta timp de secole.
Provocarea era atat de mare incat am sperat chiar si atunci cand mi se parea ca am ramas fara speranta.. Trebuia sa il gasesc si eram absorbit intru totul de aceasta cautare. Insasi cautarea era atat de indoielnica, atat de misterioasa, atat de incantatoare, incat Dumnezeu devenise aproape o scuza, iar cautarea se transformase in telul mult urmarit.
Spre surpriza mea, intr-o zi am ajuns la o casa de pe o stea foarte indepartata, care avea o mica tablita in fata ei, pe care scria „Aici locuieste Dumnezeu”. Bucuria mea era fara de margini. In sfasit eram aproape de implinirea visului meu. M-am grabit catre treptele casei, foarte multe trepte, care duceau inspre usa. Insa, pe masura ce ma apropiam, pas cu pas, mi s-a strecurat deodata o teama in suflet. Chair in momentul in care eram gata sa bat la usa, m-am simtit paralizat de o frica cum nu mai cunoscusem pana atunci, nu o mai gandisem pana atunci, nu o mai visasem pana atunci.
Frica mea era: „Daca aceasta casa este cu adevarat a lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce il voi intalni?”
Cautarea lui Dumnezeu devenise insasi viata mea, iar a-l intalni ar fi echivalat cu o sinucidere. Si, apoi, ce voi face impreuna cu el? Lucrurile acestea nu imi venisera in minte pana atunci. Trebuia sa ma fi gandit la asta inainte de a-mi incepe cautarea, adica sa ma fi hotarat ce voi face cand voi fi fata in fata cu Dumnezeu.
Mi-am luat usurel incaltarile in maini si, in liniste, cu miscari lente, am pasit inapoi, speriat ca nu cumva Dumnezeu sa auda ceva sa deschisa usa si sa imi spuna: „Unde te duci? Sunt aici, vino inauntru!” Dupa ce am coborat scara, am alergat cum n-am mai alergat vreodata in viata mea si, de atunci continui sa il caut pe Dumnezeu, indreptandu-ma in toate directiile, dar ocolind casa in care locuieste cu adevarat. Acum stiu ca acea casa trebuie sa fie ocolita. Asa ca, imi continui cautarea, ma bucur din inima de calatorie, de neincetatul meu pelerinaj.

O poveste de Rabindranath Tagore


Ai venit.. De ce?
Ai uitat ceva sau poate
Vrei sa-mi spui pentru ce
Ai sa lasi in urma toate
Cate-au fost intre noi?
Sa-ncerci sa mai gasesti vreun rost,
Vreun motiv sa amani ce e
De acum definitiv?
Ia un loc, il mai ai..
Pan’ la miezul noptii este
Timp destul sa mai stai.
Poate vrei sa trecem peste
Inhibari si tristeti cu iz de gari
Sau poate-acum vrei sa uiti
Ce putin mai este pana pleci la drum…

Mai ramai putin, te rog..
Este cea din urma seara,
Efemera ca un nor..
Vraja n-o lasa sa piara!
Lasa-ti parul sa-l alint,
Sa-mi insire-n mana salbe,
Zbor de vise ce nu mint
In plutiri de aripi albe.
Mai lasa-mi-te-o zi…

Te mai vreau si azi,
Ca o ploaie de lumina,
Peste trup sa-mi cazi
Si-ntr-o liniste deplina
Sa colind ceru-n ochii tai
Si stropi de stea ce vin
Sa-i prind, cand vei fi departe
Dorul sa-mi alin.
Sa nu spui nimic!
Nu-i nevoie de cuvinte.
Mai adormi un pic,
Sa-mi ramai asa in minte.
S-a facut prea tarziu ca sa mai pleci
Si trenul tau a trecut..
Neimplinit ramana
Astazi rostul sau.

Mai ramai putin, te rog!
Este cea din urma seara.
Efemera ca un nor,
Vraja n-o lasa sa piara!
Lasa-ti parul sa-l alint,
Sa-mi insire-n mana salbe,
Zbor de vise ce nu mint
In plutiri de aripi albe.
Mai lasa-mi-te-o zi…

 

%d blogeri au apreciat asta: