Tag Archive: maestru



In urma cu cateva secole, un celebru artist a fost angajat pentru a picta interiorul catedralei dintr-un oras sicilian. Subiectul lucrarii era viata lui Hristos. Vreme de multi ani, maestrul a lucrat fara incetare si, in cele din urma, lucrarea era gata, cu exceptia a doua importante portrete: cel al lui Iisus copil si cel al lui Iuda. Pictorul a cautat peste tot, in lungul si in latul Siciliei, modelele potrivite pentru aceste esentiale portrete.
Intr-o zi, in vreme ce se plimba prin oras, atentia i-a fost atrasa de cativa copii ce se jucau in strada. Printre ei, era un baiat de 12 ani, a carui fata l-a tulburat pana in strafundul sufletului. Inaintea lui se afla o imagine coplesitoare a puritatii, dar si a puterii de a elibera oamenii de suferinte si amagiri. A luat copilul cu el la catedrala si, timp de cateva saptamani, zi de zi, baiatul a stat nemiscat pana cand portretul lui Iisus copil a fost desavarsit.
Pictorul nu reusea insa sa gaseasca nici un barbat ale carui trasaturi sa redea cat mai expresiv infatisarea lui Iuda. A ajuns chiar pana acolo incat sa ofere o mare recompensa acelui om care ar fi putut sa ii ofere modelul unei figuri incarcate de toate pacatele omenirii. Nu s-a resemnat nici o clipa si a continuat sa umble de colo colo, prin satele si catunele italiene. Cautarile lui au durat saptamani, luni, ani..
Dupa mult timp, pe cand isi ineca amarul in bautura intr-o taverna, a fost surprins de o aparitie infioratoare. Un barbat cu o fata inspaimantatore, plina de zbarcituri si cicatrici, a pasit pragul carciumii si a inceput sa se milogeasca pentru un pahar cu vin. Fata lui parea sa fie o oglinda a tuturor viciilor umane. Traversat de o bucurie fara margini, artistul l-a apucat de brat pe cersetor si l-a indemnat: „Vino cu mine si iti voi cat vin doresti!”
Zi si noapte, pictorul nu si-a scapat din ochi modelul si a lucrat febril la finalizarea capodoperei sale. Pe masura ce inainta in munca, s-a petrecut insa o transformare profunda in atitudinea barbatului ce ii statea in fata. O stranie tensiune a pus stapanire peste el si i-a indepartat expresia indobitocita si resemnata pe masuta ce isi atintea cu neliniste si oroare ochii injectati peste portretul sau ce incepea sa capete contur.
Intr-o seara, nemairezistand atmsferei incordate din biserica, artistul si-a pierdut rabdarea si a intrebat: „Ce se intampla cu tine, omule? Ce anume te face sa suferi atat de crunt?”
Barbatul si-a ingropat fata in palme oftand din greu. Dupa un timp, si-a ridicat capul, dandu-si la iveala lacrimile:

„Maestre, nu iti mai amintesti de mine? Cu multi ani in urma, m-ai ales drept model pentru portretul lui Iisus copil!”

(autor necunoscut)

Reclame

Vorbeam deunazi cu un amic despre dragoste si relatii de dragoste. Parea nefericit ca nu-si gaseste Sufletul Pereche, ca n-o gaseste pe Aceea. Chiar m-a intrebat la un moment dat, cu un tipat mut in cuvinte: „Unde gresesc? Cer atat de mult?”. Discutia cu el m-a inspirat sa scriu acest articol. Recunosc ca nu excelez in domeniul asta, insa sunt macar atat de isteata incat sa recunosc un alt prilej de a vorbi cu mine insami sub pretextul unei conversatii cu altcineva. Ce e frumos cand vine vorba de dragoste e ca toti putem fi deopotriva  elev si profesor, in orice moment al vietii noastre, dragostea fiind, de fapt, adevaratul maestru.  Asadar, pentru amicul meu, pentru mine si pentru toti ceilalti care au uitat cum..

Toti avem diverse scenarii inconstiente ce actioneaza pe cand asteptam, uneori tanjind disperati, la portile dragostei. Toti spunem ca vrem dragoste, dar, sa fim sinceri si  sa recunoastem: se mai aud si alte voci! E o schizofrenie, mascata bine, in fiecare dintre noi si fiecare voce, ce se aude din fundal, are un mesaj foarte diferit de vocea care ni se pare ca ne conduce. Asa ca, atunci cand ne intrebam de ce ne-a ocolit dragostea, este al naibii de important sa fim nemilosi de sinceri cu noi insine. Chiar daca nu suntem intotdeauna constienti de modul in care apasam pe butoane si invartim manivelele, adevarul gol-golut e ca noi suntem arhitectii propriilor vieti. Cu cat vom recunoaste mai repede acest lucru, cu atat mai repede vom obtine ceea ce ne dorim din adancul sufletului. Apoi, mai e ideea, conform careia, nimic nu-ti poate aduce mai repede dragostea decat dezvoltarea propriei capacitati de a iubi. A deveni constient ca fiecare persoana, moment si experienta constituie o ocazie de a cunoaste dragostea care ne leaga pe toti este ca o urare de bun venit adresat formei particulare de dragoste romantica pe care o cautam.

Fiindca atunci cand ne manifestam cu iubire, cand dam dovada de amabilitate, pretuire, generozitate, atentie, blandete, cand celebram miracolele vietii, suntem irezistibili, sa recunoastem! Devenim raze de bucurie si nu numai ca oamenii sunt atrasi de noi, dar primim si nenumarate oferte de iubire. Fiindca, dupa cum frumos graia cineva,  asa cum apa isi cauta nivelul, dragostea isi cauta adancimea. Daca, dimpotriva, suntem fitosi si nu acceptam nimic mai prejos decat cavaleri pe cai albi si printese in trasuri trase de sase sau doisprezece cai, atunci zavoram tocmai canalul prin care am putea atrage dragostea in viata noastra.

Aratandu-ne morocanosi si vesnic nemultumiti sau plini de amaraciune si negativisti, repetand fraze de genul: „Toata lumea are o relatie, numai eu nu voi avea niciodata!”, nu facem decat sa ne acrim pe zi ce trece si sa ne ofilim inlauntrul nostru. Invatand sa recunoastem miracolul dragostei in fiecare moment, cu timpul, se va petrece ceva uluitor: vom observa cum asemenea momente ne schimba spectaculos – o vorba frumoasa ne insenineaza ziua, o incurajare ne face sa ne simtim mai puternici si ne reda increderea pierduta, un compliment extraordinar ne face sa ne creasca inima si o mana alintatoare ne linisteste temerile.

Iubirea e o actiune, nu e ceva static pentru care suntem doar niste receptori pasivi. Musai sa si oferim! Culmea, cei mai multi dintre noi ne concentram asupra dragostei pe care vrem s-o primim si foarte rar sau niciodata asupra dragostei pe care putem s-o oferim! Asadar, daca suntem disperati si ne intrebam de ce nu ne-a batut dragostea la usa pana acum sau daca ne dam seama ca ne afundam in amaraciune, cel mai bun lucru de facut e sa mergem sa batem la usa cuiva si sa oferim dragoste. Si imediat dragostea dupa care tanjim va incepe sa vina catre noi, de fapt, va fi sosit deja. Sa incepem sa observam si sa recunoastem toate momente minunate, cat de marunte, ni s-ar oferi – si ni se ofera mereu, gratis! – si sa le lasam sa ne influenteze. Ele, cele mici, ne vor pregati pentru cele mari. Fiindca a primi putina dragoste este trambulina de pe care ne putem lua avantul catre marea dragoste ce ne va implini cu adevarat. In fiecare clipa se petrece un miracol, trebuie doar sa ne antrenam pentru a-l observa. Fiecare ocazie pe care o traim este o ocazie pentru a ne dezvolta propria capacitate de a iubi- fie ca receptor, fie ca emitator. Orice loc, persoana, lucru, animal sau experienta careia noi ii oferim dragostea noastra isi sporeste capacitatea de a iubi. Astfel, contribuim si noi, in mod activ, la miracolul dragostei, exersand, totodata,  pentru intalnirea cu Sufletul nostru Pereche.

Si mai e ceva: sa avem grija si sa nu uitam sa ne aratam exact asa cum suntem cu adevarat. Fiindca adevaratul nostru Eu este cel care are nevoie sa fie iubit – el e ranit si vulnerabil, nu e sigur ca arata destul de bine ori crede ca nu-i prea destept, cultivat, interesant ori charismatic, se teme ca n-are o slujba indeajuns de buna pentru o invitatie la restaurant s.a.m.d. Oricare ne-ar fi nesigurantele si temerile, ele  fac parte din noi, din frumusetea noastra ca persoane unice, asa ca sa nu ne mai ascundem adevaratul chip. A ne indragosti nu e o competitie in care sa ne intrecem cu altcineva, ci o sansa de a ne scoate in sfarsit la lumina adevaratul Eu, de a intra in atentia cuiva a carui bucurie va fi sa ne iubeasca, sa ne respecte si sa ne pretuiasca Sinele autentic, necamuflat. Nimic nu e mai pretios, mai demn de iubit, mai atragator sau mai interesant decat sa intalnim o fiinta umana autentica. Si sa nu uitam sa ascultam si sa intrebam. Sa ascultam e un risc, fiindca putem descoperi nu numai ce ne place, ci si lucruri care ne-ar putea deranja. A asculta e un act de iubire care spune ca ne aflam acolo ca sa primim orice va vrea sa ne dezvaluie acea persoana – un fapt, un secret, o atitudine, un vis – , chiar daca ne va  deranja. Si ca riscam sa fim deschisi, dispusi sa fim informati, speriati, incantati, fermecati sau schimbati. Ca suntem dispusi sa ascultam acel om dezvaluindu-se, oricum s-ar dovedi ca este el. A intreba inseamna a asculta la puterea a zecea, fiindca punand intrebari nu numai ca ne exercitam curiozitatea, ci ne asumam si un mare risc – riscul de a fi dezamagiti. Cand intrebam spunem, de fapt, ca suntem dispusi sa cunoastem omul acela nu doar ca fantezie a noastra, ci asa cum este el in realitate. Dragostea adevarata se bazeaza pe cunoastere adevarata. Cand punem intrebari cu curaj, demonstram ca suntem dispusi sa cunoastem persoana in intregime, cu defecte si calitati, aratand, de asemenea, ca putem infrunta lucrurile dificile dintr-o posibila relatie viitoare si ca nu avem tendinta de a le evita. Ne facem disponibili emotional, de aceea a intreba inseamna a iubi in cel mai inalt grad.

Ar mai fi multe de povestit si de intrebat in privinta dragostei, insa nu mi-am propus sa plictisesc pe nimeni. Pentru restul intrebarilor dinlauntrul nostru voi spune doar atat: „Ai rabdare cu tot ce e nerezolvat in inima ta si… incearca sa iubesti intrebarile insele… Nu cauta raspunsuri, care nu pot sa-ti fie date pentru ca n-ai putea sa le traiesti… Traieste acum intrebarile. Poate ca apoi, treptat, pe neobservate, vei trai… in raspuns.” ( Rainer Maria Rilke )



Azi, dupa examen, palavrageam cu niste colege si, inevitabil, am pus’o si de’o barfa mica. Subiectul barfei- o persoana care tocmai facuse dovada- in opinia noastra- unei inconsecvente in sustinerea unor opinii. Recunosc ca, tocmai cand ne amuzam mai tare, un gand fulgerator si cinic mi’a amintit zicala: „Rade ciob de oala sparta”. Da’l’am gonit iute si am continuat sa ma amuz. Acasa, in documentarea mea pentru portofoliul la sociologie, m’am impiedicat de aceasta povestioara zen, pe care musai sa v’o’mpartasesc (asa, ca o mea culpa). Cica un maestru zen a fost intrebat odata de ce e vegetarian si acesta a raspuns: „Fiindca vacile tipa mai tare decat morcovii.” – „Dar v’am vazut ieri mancand carne la masa la care am fost invitati!”, obiecta cineva. – „Aceasta deoarece gazda era vie, iar vaca moarta!”, replica maestrul. Morala: Nu exista raspunsuri stereotipe. Nu exista decat raspunsuri adecvate, oportune, juste. Aleluia!

Mai jos de 5?


Cutiuta cu miracole, ep. 4…

Mai jos de 5?

Pe asta nu voiam s-o povestesc curand… Dar pentru ca mi s-a atras atentia ca miracolele povestite pana acum nu sunt chiar miracole, ci interventii destul de comune ale Divinului, lucru cu care sunt total de acord, ma conformez.

Sunt fumatoare. Nu neaparat in stricta cauzalitate, am si o dantura destul de sensibila. Din cand in cand, ma mai dor maselele. In general, cand vine noaptea. Din cand in cand, ma trezesc ca nu mai am tigari. Ghici cand? Tot noaptea. Si s-a intamplat odata, ca cele doua momente  – durerea de masea si lipsa tigarilor – sa coincida. Ei, nu era chiar noapte – in jur de ora 23.00, si stiu exact ca era pe ca 29 noiembrie pentru ca a doua zi  era Sf. Andrei si urma sa plec intr-un pelerinaj la Pestera din Dobrogea. Ies val vartej din casa cu directia unei farmacii Sensiblue care pe atunci inca mai avea bunul obicei sa functioneze non-stop.
Era pe o strada paralela de blocul meu, ajung in mai putin de 5 minute, imi iau Nurofen, apoi o cotesc pe inca o straduta si ajung la chioscul din capatul blocului de unde imi iau de obicei tigarile nocturne. Cer si o Fanta la jumate’ ocazie cu care raman datoare 50 bani.
-Nicio problema, vecina, maine seara! – ma incurajeaza vanzatoarea.
-Multumesc. Vanzare buna!
O iau spre scara blocului si din cate imi sesizeaza vederea periferica inca vreo 2 omuleti de-ai zonei presupun, asteapta sa-si ia bere la chiosc in urma mea. Blocul are 3 scari, eu stau la ultima ca distanta de chiosc, in cateva secunde intru pe aleea din fata intrarii. Ajung la usa, intru in casa scarilor, fac stanga si cum liftul ramasese unde l-am lasat cu 7 minute in urma, urc in el. Din urma insa pare sa mai vina cineva dupa zgomotul usii. Trag doar usa exterioara, nu si pe cele doua glisante din interior, asteptand sa apara si vecinul. Chestie de bun simt, blocul are un singur lift la 10 etaje si mie una nu-mi place sa o stearga cineva din fata mea cu lift cu tot. Asadar astept. Usa din dreapta holului se deschide si vad un individ cum intra, vede liftul in care eu astept cuminte (usa exterioara era cu un geam transparent pe mijloc) si are o secunda de ezitare. Probabil amabilitatea e un lucru rar. In fine, urca si el.
– Mai jos de 5? Intreb eu inainte de a apasa butonul
– Nu.
Urcam. Eu in dreapta, el in stanga.
Un etaj, doua, trei… Individul face un pas, se apropie de usa si ma trezesc ca o deschide fix intre etaje. Raman perplecsa, privind betonul din fata, prima idee care imi vine in cap e de fapt o senzatie… de cripta. Individul m-a cuprins deja cu mana dreapta pe dupa gat, cred ca imi zice sa nu tip. Imi mai ia o fractiune de secunda sa realizez ce mi se intampla cu adevarat. Am nevoie de un miracol.. tocmai de la Dumnezeul cu care ma cert de cativa ani, drept pentru care primele mele ganduri nu sunt “Doamne ajuta!”, sau “Ajutor, Doamne!”, ci “Nu pot sa cred ca-mi faci una ca asta!!!”
Nu am timp sa gandesc macar, gatul mi-e prins ca intr-o menghina, il vad cum impinge usa la loc si apasa butonul de parter. Betonul criptei dispare, parca respir, incep sa sper. Daca ma scoate din lift voi avea timp de reactie jos. Dar ce vrea omul asta?!
– Nu am niciun ban la mine, ingaim eu incercand sa nu-mi tremure vocea si sperand totusi ca obiectivul e jaful si nu violul.
– Nu despre asta e vorba, zice el dupa o secunda de tacere (ori perplecsitate).
Ciudat, vorbeste civilizat si undeva in strafundurile vocii simt o nuanta de respect
. Probabil aberez de frica.
“Nu este corect. Vrei sa scapi de toate raspunsurile pe care mi le datorezi!!!…

Am nevoie de un miracol! Gandurile gonesc cu viteza luminii, timpul parca s-a dilatat si liftul coboara cu incetinitorul. “Mai bine un caine viu, decat un leu mort!” imi vine in cap o fraza citita de curand. Dorin!!! Doriiiiin!!!!  Ma trezesc ca urlu in gand catre toate lumile vazute si nevazute cu tinta spre un maestru a carui carte o citisem cu 2 saptamani in urma …caruia ii luasem un interviu si care nici macar nu ma convinsese ca ar fi mare branza la acel moment. Inca nu credeam ori stiam toate cate zicea el in carte, dar pur si simplu asta mi-a venit in cap in timp ce ma codeam cum sa-i zic lui Dumnezeu ca sa ma ajute fara sa-mi sifonez orgoliul. Parter.
– Sa nu-mi faci vreo figura ca-ti iau gatul, imi sopteste atacatorul meu la iesirea din lift. Ma taraste pe langa apartamentele de la parter spre usa de iesire. Abia acolo e holul si usa cu interfon. Oh, nu: becul de la intrare e stins, desi mai devreme functiona.
Ma tine in continuare cu dreapta de dupa gat si trasa spre el. Mana stanga o are in buzunar. Am trei secunde sa ma impac cu Dumnezeu. Intelege ca nu-mi poti face una ca asta! Ma apleaca odata cu mana dreapta cu care apasa butonul de deschidere a usii. Haul negru se deschide in fata mea odata cu usa si presupunerea ca afara il mai asteapta cineva, altfel nu-mi explic de ce am iesit din lift. Doamne-Dumnezeule, FA ceva! Ma las in continuare in jos si ies din stransoare. Spontan, de ma surprind si eu!
– Ajutoooor! urlu eu relativ tare desi stiu ca nimeni nu se va baga, chiar daca ma aude. Cred ca e primul ajutor din viata mea, spus nu numai cu voce tare, dar si la nivel de gand.
Mana stanga a individului sare din buzunar spre zona rinichilor mei, in timp ce antebratul lui drept  imi aterizeaza pe gura. Ma dezechilibrez, ma duc pe spate cu mainile fandand prin aer, dar ceva ma ajuta sa sfidez gravitatia si revin vertical, la tanc cat sa-i intrezaresc privirea terifiata si modul cum o zbugheste pe usa lasandu-ma balta.
Realmente raman cu gura cascata privind cum o coteste in goana pe alee si dispare in noapte. Usa se inchide singura si parca tot cu incetinitorul.
OK, ce-a fost asta?!! Tremur. O iau spre lift, descopar cu uimire ca in mana dreapta am in continuare Fanta la jumate’. Ajung in casa. Imi iau o moaca neutra in caz ca dau nas in nas cu frate-miu care e in interior; din fericire e la TV, asa ca ma trantesc pe un scaun in bucatarie si gandesc. Gandesc. Si fumez. Revad cripta din lift, dar mai ales faza finala de la iesirea din bloc. Omul ala a fugit speriat. Nu cred ca de la tipatul meu. Si nici macar nu mi-a facut nimic. Aaaa, ce ciudate au fost toate miscarile alea… Cum de mi-a dat prin cap sa ma las in jos si sa ies pe dedesubt de sub bratul lui? Si de ce nu a lovit cu dreapta? Rememorez in gand miscarile. La un moment dat ma ridic si incerc sa le reconstitui dinamica. Nu inteleg cum de m-am lasat atat pe spate si n-am cazut. Ah, a coincis cu momentul cand el m-a lovit in rinichi si  asta a franat caderea cumva. Ar fi putut sa preia controlul, dar a fugit mancand pamantul. Ii revad chipul in semiintuneric. Stranie imagine. Reiau momentul de cateva ori cu senzatia clara ca-mi scapa ceva. Frica a lasat de mult loc fascinatiei de a intelege. Pfu, ce intamplare! Am scapat, dar cum am scapat? Mai ma misc de cateva ori si hotarasc sa incetez pentru ca incepe sa ma doara spatele si mi-am cam sucit gatul. Maseaua nu ma mai doare de mult, evident. Mai ca ma pufneste rasul: patesc ca in bancul cu politistii si reconstituirea… adica scap la momentul atacului, dar ma faultez la reconstituire.
Aiurea, e adrenalina care se duce si incep sa simt ceea ce n-am simtit atunci. Ma duc in baie sa ma privesc in oglinda. Fata e ok, nicio zgarietura, desi imi simt buza usor umflata; ochii mei frumosi sunt fiorosi si inca scot scantei, ridic bluza dar nu reusesc sa-mi vad prea bine salele, drept pentru care ma catar pe cada si ma privesc in oglinda. O taietura superficiala, oblica, de cativa mm:
– Dumnezeule,  pare ca fost un cutit!
Dar lama s-a oprit undeva intre cer si pamant…
Epilog 1
N-am mai ajuns a doua zi in pelerinaj la pestera Sf. Andrei, desi mi-l platisem. N-am mai ajuns nici pana azi… Cateva zile am tot rumegat intamplarea sau la fel de bine se poate spune ca intamplarea m-a rumegat pe mine. Scapasem, dar eram revoltata ca mi s-a intamplat asa ceva. M-am bucurat ca am scapat, m-a fascinat acel final neelucidat, dar nu i-am putut multumi lui Dumnezeu pentru ca El ma bagase in acea poveste al carui sens nu l-am priceput mai deloc.
O vreme am mers pe scari, o vreme n-am mai urcat cu altcineva in lift chiar daca era ziua in amiaza mare si oamenii deloc fiorosi… O vreme am facut faza aia urata cu inchis usa in nas la altii si urcat singura (uneori ma strambam in oglinda: “Acum esti multumit ca ma comport ca o tampita?”) si dupa inca o vreme… mi-a trecut.

Epilog 2
Tin minte ca pe 4 dec m-am dus la Dorin. Culmea, programarea o facusem chiar in dupa amiaza zilei cu “intamplarea din lift”, dar aveam altele care ma ardeau si care voiam sa-mi fie lamurite de maestru, nu asta… In fine, oricum a fost si aia o intalnire cu peripetii, m-am dus bou si-am venit vaca sau invers… dar cert e ca la un moment dat am facut referire la faza cu liftul (nu i-am spus niciodata ca m-am apucat sa urlu dupa el prin astral)  si am intrebat spasit:
-Ai idee daca ar trebui sa ma mut de acolo?
– Lasa, ca aluia nu-i mai trebuie! veni imediat replica lui Dorin, deloc explicatoare.
– Stiam eu! m-am trezit ca raspund zambind.

by ciripry

%d blogeri au apreciat asta: