Tag Archive: parfum



Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria) este un arbust originar din Insulele Caraibe, care creste din abundenta si in insulele tropicale si India, unde este cunoscut ca si “arborele vietii” si unde intruchipeaza conexiunea infinita cu divinitatea.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Sunt considerate de multe culturi ca fiind flori sacre cu 5 petale, albe, galben, roz sau rosii, ori in culori pastelate, cu un parfum puternic exotic (aroma de migdale si vanilie, iasomie, citrice, condimente, gardenie si alte miresme placute) greu de descris, spunandu’se despre aroma lor ca determina adictie.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

 

Veți găsi aceste flori reprezentate pe mai multe forme de artă cum ar fi tablouri, bijuterii, etc., din cauza atractivității lor. Ele sunt, de asemenea, folosite pentru a face arome si parfumuri. De fapt, denumirea “Frangipani” provine de la numele unui nobil italian, Marquis Frangipani, care a făcut un parfum cu acest parfum în secolul al XVI-lea. O altă versiune spune ca numele “frangipani”, vine de la termenul francez frangipanier, care este un tip de lapte coagulat cu care laptele de Plumeria seamănă.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Numele “Plumeria” este atribuit lui Charles Plumier, un botanist francez din secolul al 17-lea, care a descris mai multe specii, deși, conform autorului Peter Loewer, Plumier nu a fost primul care a descris Plumeria, acest merit datorandu’se lui Francisco de Mendoza, un preot spaniol care a făcut acest lucru în 1522.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

În persană , numele este “Yas” sau “Yasmin”. În India, numele este “Champa” sau “chafa”, în telugu “Deva ganneru” (Nerium divin), în Manipuri “Khagi Leihao”. În Hawaii, numele este “Melia”, deși utilizarea comună este încă “plumeria”. În Sri Lanka, este menționată ca Araliya și (în limba engleză) ca Temple Tree. În cantoneză, este cunoscut ca “gaai Daan fa” sau Copacul Florii Galbenus de Ou”. Numele “Leelawadee” (provenind de la Thai ) este intalnit ocazional. În Indonezia, unde floarea a fost frecvent asociate cu cultura din Bali, este cunoscut cu denumirea “Kamboja”. În Polinezia Franceză este numit Copacul Tiare.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Numele botanic este Plumeria, numele comun fiind Frangipani. Cuvântul Aztec pentru Frangipani (Plumeria) este Cocaloxochite, in Tahiti se numeste Tipanier, Dok Jampa sau Dok Champa în Laos, Pomelia și Frangipane în Italia, Couleuvre sau Copacul Sarpe în St.Barths Bois, Kemboja Kuning în Malaezia, Pansal Mal în Sri Lanka, Jepun în Bali si Indonezia, Flor de Mayo in Yucatan, Puebla si El Salvador, Flor de la Cruz în Guatemala, Pumeli sau Melia în Hawaii, Amapola în Venezuela, Kang Nai Xin in China, Phool în India, Hoa Su (sudic), Hoa Dai (nordic) și Hoa Su Ma (Fantoma Plumeria) în Vietnam, Kalachuchi în Filipine, Flor de Cebo în Insulele Canare, Sacuanjoche în Nicaragua (numele este derivat din cuvântul “xacuan” dintr-o limbă maternă numită náhuatl și înseamnă “pene galben prețioase sau floare”). Numele comune Frangipani (Plumeria) sunt Temple Tree (Copacul Templelor), Pagoda Tree (Copacul Pagoda) în India și Orientul Îndepărtat, Graveyard Tree (Copacul Cimitirelor) în Insulele Caraibe, Temple Flower (Flori de Templu) în Sri Lanka, și May Flower (Flori de Mai), denumit asa dupa momentul înfloririi, în Nicaragua.

 

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Potrivit Cunningham’s Encyclopedia of Magical Herbs (de Scott Cunningham, Llewellyn Publications, 1984) Frangipani (Plumeria) este asociata cu femininul, condus de Venus, elementul său este apa, divinitatea sa este Buddha, puterea sa este iubirea, de aceea se utilizeaza in magie, sub forma de potiuni si in vrajile de dragoste.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria) este floarea nationala a Laosului (cunoscuta sub numele local DOK Jampasi/dokjampa/”Champa”) si a Nicaraguaei (cunoscuta sub numele local “Sacuanjoche“), fiind imprimata chiar pe unele bancnote, si este floarea orasului Palermo, Sicilia.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

 

Deoarece este un arbust cu conotatii spirituale, arbustul de Plumeria este plantat in majoritatea templelor budiste. Budistii considera Plumeria ca fiind un simbol al nemuririi, datorita capacitatii sale de a produce frunze si flori, chiar dupa ce planta a fost scoasa din pamânt.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Plumeria a fost întotdeauna o parte din stilul de viata Hawaiian, în primul rând ca o floare ornamentala, in ghirlande, in arta, in bijuterii si tatuaje. Pentru Hawaii, Plumeria reprezintă perfectiunea si legatura dintre tot ceea ce este pozitiv. În plus, Plumeria este simbolul vieții noi, al frumusetii si vioiciunii, al primaverii si renasterii.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

O credinta populară printre marinarii din Hawaii, în timpul celui de’al doilea război mondial, a fost aceea de a arunca o ghirlanda de Frangipani (Plumeria) în apa, imediat ce nava trecea de Diamond Head. În cazul în care ghirlanda plutea spre uscat/tarm, marinarul se întorcea acasa, in timp ce daca aceasta plutea spre nava, se credea ca el nu va veni înapoi.

 

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În China, florile Plumeria sunt semne ale iubirii. Aici nu se prea obisnuieste ca barbatii sa’si împărtășească sentimentele, insa oferind Plumeria iubitelor, are aceeași semnificație cu a spune “Te iubesc.” sau “Tu esti speciala.” Chinezii consideră Plumeria chiar mai prețioasa decât orhideea.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Plumeria (Frangipani ) este asociata cu dragostea în Feng Shui.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În cultura polineziana moderna, floarea poate fi purtata de femei pentru a indica starea lor civilă – pe urechea dreaptă în cazul în care caută o relație, iar pe stânga, daca este deja intr’o relatie.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În cultura hindusa, Plumeria reprezinta loialitatea, de aceea in unele părți din sudul Indiei, la nunti se fac ghirlande de Plumeria, iar miresele, in ziua nuntii lor, isi impodobesc parul cu Plumeria, exprimandu’si astfel loialitatea fata de soti.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În sudul Indiei, vestul Ghat’ului (Karnataka) localnicii folosesc crema Plumeria la nunti, iar mirele si mireasa schimba ghirlande de Frangipani (Plumeria) la nunta. Denumirea alternativa este Devaganagalu sau Devakanagalu (Plumeria lui Dumnezeu). Florile rosii de Frangipani (Plumeria) nu sunt utilizate la nunti. Arborii Frangipani (Plumeria) se găsesc în cele mai multe dintre templele din aceste regiuni.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În Vietnam, Plumeria este considerata floarea aristocratiei, a claselor superioare, a celor educați și occidentalizati. Prin urmare, aici florile de Plumeria sunt folosite pentru a indica statutul social. In plus, vietnamezii cred in puterea tamaduitoare a acestei flori, ea fiind folosita si pentru calitatile sale curative: scoarta, maruntita si tinuta in alcool, previne inflamarea pielii, este, de asemenea, utilizata pentru a trata indigestia si hipertensiunea arteriala, în timp ce radacina plantei are efecte purgative la animale. Laptele (seva) servește ca balsam pentru afectiunile pielii. Florile albe sunt folosite în medicina tradițională pentru a vindeca hipertensiunea arterială, hemofilia, tusea, dizenteria și febra.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

In Caraibe, frunzele Plumeriei sunt folosite ca si cataplasme pentru vânătăi si ulcere, iar latexul este folosit ca alifie pentru reumatism.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Nu este clar ce înseamnă exact florile de Plumeria pentru mayasi, insa este clar că aceasta a fost o floare foarte importanta pentru cultura lor, deoarece s’au gasit hieroglife si tablite scrise, care prezintă flori ce sunt considerate a fi Plumeria. Arheologi și cercetători recunoscuti ai culturii Maya pot spune că pentru mayași exista o relație strânsă între Plumeria și soare. Ei credeau că soarele și luna au fost primii locuitori al pământului și ca in urma actului lor de procreare, s’ar fi născut neamul omenesc. Plumeria ar fi fost un simbol al acestei procreari și, prin urmare, cei mai multi experti cred acum că aceasta este un simbol al procreării directe și indirecte, de asemenea, un simbol pentru viață.

Se crede ca aztecii foloseau un decoct de flori Frangipani (Plumeria) si alte materiale vegetale amestecate cu anumite organe interne de animale de pradă (cu o reputație de viclene, puternice și curajoase) ca potiune puternica impotriva fricii, letargiei și lesinului.

Potrivit miturilor mexicane (Lakandon), zeii s’ar fi născut din florile Frangipani (Plumeria).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

 

Aromoterapia/”Încălzirea” uleiurilor – cum ar fi cele de Frangipani (Plumeria), lemn de santal, floare de lotus, tamaie, scorțișoară și busuioc – se spune ca au o influență calmantă asupra celor care sufera de frica, anxietate, insomnie sau tremor, în conformitate cu principiile Ayurveda, principii ce dateaza de aproximativ 5.000 de ani.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În tradiția din Sri Lanka, Frangipani (Plumeria) este asociata cu închinarea si adorarea. Pe una dintre frescele din secolul 5 ale fortaretei Sigiriva se poate vedea cum una dintre domnitele ceresti tine in mana sa dreapta o floare cu 5 petale ce nu difera deloc de Frangipani (Plumeria).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În folclorul malaezian, mirosul de Frangipani (Plumeria) este asociat cu un spirit-vampir, denumit Pontianak.

Pontianack also known as a matianak, kuntilanak or kunti for short; is a spirit from Malay and Indonesian traditions. It is vampiric in nature and preys on men. It is the spirit of a woman who died pregnant. Her presence is made known by baby cries and a beautiful smell - a nice floral fragrance identifiable as that of the plumeria, followed by an awful stench afterward. Fire and knives are a good ward against her,

Pontianack also known as a matianak, kuntilanak or kunti for short; is a spirit from Malay and Indonesian traditions. It is vampiric in nature and preys on men. It is the spirit of a woman who died pregnant. Her presence is made known by baby cries and a beautiful smell – a nice floral fragrance identifiable as that of the plumeria, followed by an awful stench afterward. Fire and knives are a good ward against her,

Există o teorie conform careia preoții catolici misionari au răspândit Frangipani (Plumeria) calatorind in întreaga lume. Acest lucru poate explica de ce Frangipani (Plumeria) este atât de populara și comuna în Filipine și Thailanda, dar foarte rara în China și Vietnam. Thailanda și Filipine au salutat misionarii creștini, în timp ce în China și Vietnam ei au fost persecutați până prin anul 1850.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Potrivit unui mit vietnamez, fantomele trăiesc în copaci cu flori albe și parfumate, deci si in varianta cu flori albe a copacului Frangipani (Plumeria). În Vietnam și China, culoarea alba este asociata cu moartea și înmormântările.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Copacii Frangipani (Plumeria) erau considerati tabu în casele din Thailanda din cauza asociațiilor superstițioase cu numele plantei lantom, care este similar cu ratom, cuvântul tailandez pentru durere. Ca urmare, se credea ca Frangipani (Plumeria) poate aduce nefericire. Astăzi, însă, florile sunt prezentate drept ofrande parfumate lui Buddha și tailandezii le poarta în zilele de sarbatoare si la festivaluri, cum ar fi Songkran (Anul Nou Thailandez).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

 

Unele specii de Plumeria au fost studiate pentru potentiala lor valoare medicinala.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Una dintre curiozitatile Frangipani (Plumeria) este ca ea nu poate fi arsa – nu arde decat la temperaturi extreme (peste 500 grade).


Surse: Wikipedia si Allthingsfrangipani.com

Traducere: Mone Camino

Foto: Pinterest si Mone Camino

✿ Cercei Talisman FrangipaniPlumeria  ✿ Pentru comenzi accesati datele de contact. https://monecamino.wordpress.com/2015/02/07/✿-cercei-talisman-frangipaniplumeria-✿/

✿ Cercei Talisman FrangipaniPlumeria ✿
Pentru comenzi accesati datele de contact.
https://monecamino.wordpress.com/2015/02/07/✿-cercei-talisman-frangipaniplumeria-✿/

Anunțuri

In odaia mea de lemn

De mult nimeni nu mai vine..

Obosit s’astept un semn

C’ai sa te intorci la mine..

 

La fereastra am pus un stor,

Stelelele sa nu mai vada

Mersul tau prin dormitor,

Umbra ta iesind din cada.

 

Patul nu te’asteapta gol,

Trupul tau ca de papusa..

Ti’am lasat lumina’n hol,

Ca sa nu mai bati la usa.

 

Si de’ar fi sa treci pe drum

Ca’n atatea seri de vara,

Las’o urma de parfum

Sa ma amageasca iara!

 

Si de’ar fi sa vrei sa vii

Sa’mi adormi din nou pe umar,

Stau pe strada ce’o mai stii

La exact acelasi numar.

 

Patul nu te’asteapta gol,

Trupul tau ca de papusa..

Ti’am lasat lumina’n hol,

Ca sa nu mai bati la usa..¸¸.•♫♪

 

Muzica: Stefania Iacob
Versuri: Sorin Poclitaru

 

 


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai

%d blogeri au apreciat asta: