Tag Archive: pat



Cufarul Monicai prezinta:

Povestea de luni

 

Cufarul Monicai

Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată.

Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n-a găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le lipsea câte ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte necăjit, pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă adevărată.

Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna şi fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare. Deodată s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă.

La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la călcâie. Dar zicea că-i prinţesă adevărată.

– Bine, las’ că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de puf.

Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat-o cum a dormit.

– Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma-s toată numai vânătăi! Groaznic!

Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată, dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la piele nu putea să fie decât numai o prinţesă!

Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că asta-i prinţesă adevărată; iar boaba de mazăre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se mai poate vedea acolo şi astăzi dacă n-o fi luat-o careva.

Şi asta să ştiţi că-i o poveste adevărată.

 

Hans Christian Andersen – Prinţesa şi bobul de mazăre


Treaz, in visul altcuiva

Nu poate sa doarma, desi ea nu a avut niciodata probleme cu somnul. Asta a fost odata, ca niciodata, de fapt. De fiecare data cand inchide ochii, imagini se deruleaza rapid in mintea ei, ca un film. Tonul ridicat al vocii lui, furia si frustrarea.

O melodie se aude infundat din coltul camerei. ‘When she was just a girl’ ‘She expected the world’ ‘But it flew away from her reach’ ‘So she ran away in her sleep’.

Se intoarce pe o parte, incercand sa opreasca sunetul cu perna pe urechi. ‘And dream of para – para – paradise’ ‘Para-para-paradise’ ‘ Para-para-paradise’ Every time she closed her eyes’.

Ea acum asteapta, cu perna pe urechi, asteapta ca durerea sa se transforme in surzime, in orbire, in lesin. Nu mai are lacrimi. Se uita la telefon si nu vede altceva decat ceasul. E 2:45 dimineata. Isi aminteste ca el ii spunea ca ‘La 12 noaptea, lucruri magice se pot intampla’ si el i-a trimis un mesaj atunci, la 12 noaptea, i-a spus ‘Te iubesc’. Suspina in surdina, totul e de domeniul trecutului, un trecut nu asa indepartat, totusi.

Pentru un moment, ea se gandeste sa nu mearga la munca a doua zi. Nu o incanta ideea de a se chirci intr-o bila de suferinta cu un zambet fals pe buzele ei deshidratate. Dar barbia ei se ridica automat. S-a saturat de toti oamenii astia care spun ca o iubesc. Nu o sa o iubeasca niciodata asa cum isi doreste ea. Niciodata.

Isi freaca ochii obositi. Sunt mlastinosi, nu exprima absolut nimic. Tricoul ei rosu pare ca se transforma intr-o balta de sange pe marginea patului. Si el dormea tot in tricou rosu. Lacrimi? Sange? Saliva? Orice ar fi, a umezit partea ei de pat. Intinde mana spre partea lui de pat, ca si cum ar fi acolo, asa cum a promis ca o sa fie pentru totdeauna. Isi imagineaza capul lui la pieptul ei. La inceput nu simte nimic. Apoi simte o caldura in palma ei. Pentru o secunda, ii simte buzele lipindu-se de ale ei. Mirajul dispare si ea deschide ochii in intuneric. E 3:45 dimineata.

Departe, intr-o casa nici prea mica si nici prea mare, intr-o camera alba si intr-un pat rece, el e agitat si arunca patura pe jos. ‘Iar n-am dormit’. – Nici nu stie de ce.

Poate era treaz in gandul altcuiva…

Sursa: Tudor UrascIubesc


Odată, demult, pe când zânele colindau pădurile şi piticii răscoleau măruntaiele pământului în căutarea pietrelor preţioase, pe când animalele vorbeau şi puii de lup se jucau cu mieii, trăia într-o căsuţă dărăpănată la marginea unui cătun, un olar împreună cu nevasta şi cei doi copii ai lui. Erau destul de săraci şi îşi duceau traiul doar de pe urma vase lor de lut pe care olarul le vindea la târgul din apropiere, într-una din zile, pe când se întorcea de la târg, numai ce zăreşte olarui într-un tufiş de la marginea pădurii un iepure ce se ascundea tremurând tot de frică.
Nu i-a fost prea greu să-l prindă şi să-l vâre în traistă, gândindu-se numai la friptura pe care avea să o facă din bietul iepuraş.
Ajuns acasă, îi dădu traista nevestei, poruncindu-i să gătească iepurele, iar el, ostenit de atâta drum, se trânti în pat şi adormi pe dată. Cei doi copilaşi, auzind porunca tatălui, se strecurară binişor şi priviră în traistă, de unde le străluciră doi ochişori speriaţi şi înlăcrimaţi. Din întuneric, iepuraşul îşi aştepta sfârşitul plângând, pentru că auzise şi el planul îngrozitor al olarului şi înţelesese despre ce era vorba. Doar v-am spus că pe atunci animalele înţelegeau limba oamenilor.
Copiilor li s-a făcut aşa o milă de bietul iepuraş, că abia au aşteptat ca mama lor să plece o clipă din bucătărie şi au înşfăcat iepurele, punând în locul lui un ştergar.
Au alergat cât au putut până la marginea pădurii, iar acolo au dat drumul micului urecheat, care a fugit mâncând pământul. Bineînţeles ca olarul a certat-o pe nevastă pentru că n-a avut grijă de iepure, iar în acea seară n-au mâncat friptură, ci urzici. Dar s-a întâmplat un lucru mult mai frumos. Mama iepuroaică a zvonit prin toată pădurea fapta cea bună a copiilor .
Despre ispravă a aflat şi Zâna Eastres, slujitoarea Primăverii.
Şi cum se apropia Sărbătoarea Primăverii, Zâna s-a gândit să-i răsplătească pe cei doi copii pentru salvarea iepuraşului şi a poruncit iepurilor să le ducă daruri . Astfel, copiii olarului au găsit într-o dimineaţă, frumos înşirate pe pervaz, alune, fructe uscate, ciuperci şi faguri de miere.
De atunci. în fiecare an, tot mai mulţi iepuraşi aduc daruri copiilor cuminţi, harnici si buni.
Cu timpul, sărbătoarea Primăverii s-a contopit cu cea a învierii Domnului Iisus Hristos. Despre olar şi copiii lui abia dacă-şi mai aminteşte cineva, zânele s-au pierdut în negura vremii, dar iepuraşii n-au uitat niciodată de îndatorirea lor de a aduce, de Paşte, tot felul de daruri copiilor.

( autor necunoscut )

%d blogeri au apreciat asta: