Tag Archive: poveste



Eric Pearl - Reconectarea

Eric Pearl – Reconectarea

„Ca să deveniţi vindecător, veţi lăsa tot ce nu vă e necesar – „lucrurile” care v-au folosit sau nu, de-a lungul timpului, dar care, cu siguranţă, nu vă mai folosesc acum – decât ca să vă întărească starea de ataşament. Ataşamentul înseamnă nevoie, iar nevoia înseamnă frică. Cum vi se pare „cuta” asta, pe pantalonul vechiului costum pe care îl purtăm? În parabolă, ne alăturăm lui Wo, care este pe cale să se întâlnească cu îngerul Bagajelor; îngerul a venit să vadă ce a ales Wo să ia cu el, în călătoria sa către noua energie, în prima valiză a lui Wo, îngerul găseşte îmbrăcăminte.

O grămadă de îmbrăcăminte. Sunt acolo haine pentru orice vreme, dar ele nu sunt aranjate într-un anume fel şi nici unul dintre articole nu se asortează cu celelalte. Se pare că Wo a împachetat, pur şi simplu, ce i-a venit la mână, pregătindu-se pentru orice ar putea să-l aştepte.

Cu alte cuvinte, Wo nu şi-a dat seama că, în interiorul lui, deja are deplinătatea pe care caută să o obţină de la lucrurile din afara lui. Şi-a adunat o amestecătură din toate obiectele ce se pot imagina. Obiectele astea includ toate instrumentele, ritualurile şi teoriile despre vindecare imaginabile, pe care a putut să pună mâna. Fiecare obiect pe care la pus în bagaj îi întăreşte conştiinţa că el, în sine, nu este suficient. Cu fiecare obiect pe care l-a luat, Wo şi-a cedat câte o părticică din puterea pe care o avea, impregnând-o, la nivel conceptual – şi în mod inconştient – în aceste articole.

Bagajul este o analogie atât de perfectă, căci el poate lua atâtea forme – asortat sau neasortat, simplu sau cu monogramă, Louis Vuitton sau American Tourister; într-o formă sau alta şi în cantităţi variabile – cu toţii avem bagaje, în alte forme, bagajul ne are pe noi. Aşa cum se arată în parabolă, „Metafora este onorarea nesiguranţei… Binecuvântat fie Omul care înţelege că nesiguranţa lui va fi rezolvată, pe măsură ce el înaintează pe cale – că pregătirile pe care le-a fă- cut înainte nu sunt necesare acum… Schimbările se vor vedea şi se vor rezolva, pe măsură ce vor apărea.” Nu pot să mă apuc să tratez toate semnificaţiile acestei parabole, aşa că daţi-mi voie să pătrund în sensul pe care ea l-ar putea avea pentru aceia dintre noi care încearcă să meargă pe calea vindecătorului. Nu mai este nevoie să aruncăm sare în patru colţuri, să ardem tămâie, sau să invocăm entităţi protectoare. Nu mai este nevoie să ne scuturăm mâinile de energie negativă – căci, de fapt, nu există energie negativă – în boluri cu apă sărată, nici să ne dăm cu sticle de alcool sau să purtăm amulete. Nu este nevoie să ne folosim mintea conştientă si să încercăm să determinăm ce anume „nu este în regulă” cu un om, ca să putem şti cum să îl „tratăm”. Acum, ne putem permite, pur şi simplu, să fim – să fim cu persoana respectivă şi „să înţelegem că toate dubiile ne vor fi spulberate”. Lecţia noastră este să învăţăm să fim. Libertatea de a fi vă va scoate de sub oprimarea lui a face. Aici se află sămânţa cunoaşterii care are capacitatea să vă ducă dincolo de toată cunoaşterea acestei lumi.”

Cufarul Monicai

 

https://fiituinsutimaa.files.wordpress.com/2014/04/eric-pearl-reconectarea1.pdf

 

 

„Cine se vindecă? Că tot veni vorba, ce înseamnă atunci când un pacient nu primeşte vindecarea la care se aştepta? A fost o vreme când mă învinovăţeam pentru ceea ce percepeam, la început, ca fiind eşecuri într-un sfârşit, am fost nevoit să accept că nu pot să fiu mai responsabil pentru absenţa unei vindecări clare, decât sunt pentru prezenţa uneia extrem de spectaculoase, Aşa că, ce înseamnă că o şedinţă de vindecare nu are rezultatele aşteptate? Problema nu e cu vindecarea, ci cu aşteptările. Obişnuiam să spun că nu toată lumea se vindecă.

 

Acum nu mai cred asta. Acum cred că toată lumea se vindecă – deşi nu neapărat în modul în care se aşteaptă să se întâmple acest lucru. Recunoscând că „vindecarea” înseamnă reconectarea cu perfecţiunea universului, ne dăm seama că universul ştie ce ne trebuie şi ce vom dobândi, ca rezultat a ceea ce am primit. Chestia este că ceea ce ne trebuie s-ar putea să nu corespundă întotdeauna cu ceea ce aşteptăm noi, sau cu ceea ce credem că vrem, Aşa cum vindecătorii trebuie să-şi accepte rolul de canale, la fel şi pacienţii trebuie să-şi accepte rolul de primitori. Treaba pacientului este, pur şi simplu, să se pună la dispoziţia energiilor vindecătoare şi apoi să accepte ceea ce aduc acestea. Şi este sigur că ele vor aduce ceva. Doar că ceea ce aduc s-ar putea să fie o surpriză. Să spunem că vine la voi un pacient cu un ulcer. Facilitaţi o şedinţă de vindecare – sau două, sau trei, dar ulcerul rămâne. Pacientul se simte frustrat, iar voi vă sim- ţiţi ca nişte rataţi, deşi ştiţi că nu ar trebui, pentru că, vorba aceea, nu sunteţi decât oameni. Dar după câteva luni, pacientul vă sună din nou. „Sunt bine”, vă spune el „Ulcerul s-a curăţat. Poate pentru că, după ce am fost la tine, am încetat să-mi mai fac atâtea griji şi m-am lăsat de băut şi de fumat – şi mă înţeleg mult mai bine cu soţia şi cu copiii…” Uneori, pacientul va atribui vindecarea oricăror altor factori, numai nu timpului pe care l-au petrecut cu voi, însă, la urma urmei, asta chiar nu contează! Astfel de oameni sunt atât de ataşaţi de rezultat – iar marea interferenţă, dacă există vreuna, este chiar acest ataşament. Ataşamentul este o legătură de constrângere, iar o constrângere retează curgerea a ceea ce v-ar plăcea să primiţi, „



Cum să-ţi întrupezi dorinţele: Metoda lui Neville

 

Prelegeri rare din cariera lui Neville Goddard
 
„Dacă este ceva în această seară ce ai vrea cu adevărat pe lumea asta, atunci experimentează în imaginaţie ce ai experimenta în carne şi oase de ţi-ai fi realizat deja scopul şi apoi astupă-ţi urechile şi acoperă-ţi ochii la toate cele care neagă realitatea asumpţiei tale.” – Neville, 1948Compilate de Dr. Joe Vitale

 

 

Neville Goddard (1905­-1972)

Neville Goddard
(1905­-1972)


Buna seara, acesta-i sufletul meu,
Curge peste oameni mereu
Ca fanfara ce cânta-un vals onduleu,
Vreau să dau mai mult decât pot să cer,
Aşa sunt eu. ¸¸.•♫♪

 

 

 

 



Lumina Sufletului

de

Luule Viilma

https://www.scribd.com/doc/98864071/Lumina-Sufletului-Luule-Viilma

Cufarul Monicai

Există un loc pe care doar tu îl poţi umple şi nimeni altcineva, există ceva ce ai tu de făcut şi nimeni altcineva nu poate face în locul tău.

Există un loc pe care doar tu îl poţi umple şi nimeni altcineva, există ceva ce ai tu de făcut şi nimeni altcineva nu poate face în locul tău.

 

Jocul Vieţii de Florence Scovel Shinn

 

Cufarul Monicai


Omul nu poate pierde decât ceea ce nu-i aparţine prin Drept Divin sau ceea ce nu este demn de el.

 

Niciun om nu este duşmanul tău, niciun om nu este prietenul tău, fiecare om este învăţătorul tău.

 

Florence Scovel Shinn

 

http://www.scribd.com/doc/27724761/Jocul-Vietii-Si-Cum-Sa-l-Joci-FLORANCE-SCOVEL-SHINN

 

 

Cufarul Monicai

 

Citate:

În curaj există geniu şi magie.

Cuvântul este bagheta ta magică.

Bogăţia este o problemă de conştiinţă.

Fiecare negare trebuie să fie urmată de o afirmaţie.

Inamicii fiecăruia sunt îndoielile, temerile, bănuielile.

O femeie poate primi doar ceea ce se vede pe sine primind.

Alege în această zi pe cine veţi sluji, teama sau credinţa.

Toate darurile sunt de la Dumnezeu, oamenii fiind mereu un canal.

Tu poţi stăpâni orice situaţie, dacă întâi te poţi stăpâni pe tine.

Regulile simple sunt: credinţă fără teamă, non-rezistenţă şi iubire.

Sentimentele rele, repetate şi întreţinute, sunt o cauză latentă de boală.

De îndată ce devenim conştienţi de bogăţie, darul acesta ni se face imediat.

Credinţa este elastică. Continuaţi să credeţi, până la sfârşitul demonstraţiei.

Omul găseşte întotdeauna, în calea sa, mesajul sau ghidul care-i este necesar.

Un cuvânt are puterea magică de a deschide o poartă sau de a străpunge o stâncă.

A-ţi iubi munca, a o face cu plăcere, aceasta deschide poarta secretă a succesului.

Bunăvoinţa produce o extraordinară aură protectoare în jurul celui care o transmite.

Nu există pierdere în Spiritul Divin, de aceea eu nu pot pierde ceea ce-mi aparţine.

Toate lucrurile importante au fost îndeplinite de oameni care au rămas fideli idealului lor.

Subconştientul, ca simplă putere nedirecţionată, duce la îndeplinire ordinele fără întrebări.

Iată secretul succesului: să ştii să prezinţi ceea ce te interesează într-o manieră captivantă.

Dacă devenim conştienţi de reuşită, aceasta ne este acordată; căci reuşita şi abundenţa sunt stări de spirit.

Nu pronunţa niciodată cuvinte exprimând limitarea sau sărăcia, căci „prin cuvintele tale te vei condamna”.

Nu există timp sau spaţiu în Mintea Divină, iar astfel, cuvântul atinge instantaneu destinaţia sa şi nu se întoarce gol.

După ce vom fi înţeles că tot ceea ce proiectăm se întoarce la noi, vom începe să ne temem de efectul bumerangurilor noastre.

Să-L vezi pe Dumnezeu pe fiecare chip şi să vezi binele în orice împrejurare; aceasta îţi va permite să fii stăpânul oricărei situaţii.

Totul este prea frumos şi va fi adevărat, totul este minunat şi se va întâmpla, totul este prea bun şi va dura, când aştepţi binele tău de la Dumnezeu.

Toate evenimentele vieţii tale reprezintă o idee care s-a cristalizat. Le-ai făcut să ţâşnească fie datorită fricii, fie datorită credinţei. Tu le-ai pregătit.

Potcoava sau piciorul iepurelui nu au putere, dar cuvântul rostit de femeie şi credinţa că îi aduc noroc creează aşteptări în mintea subconştientă şi atrag situaţia norocoasă.

Când omul se va vedea aşa cum îl vede Dumnezeu, el va redeveni o fiinţă radioasă, eternă, ignorând naşterea şi moartea, deoarece „Dumnezeu a creat omul după Chipul şi Asemănarea Sa”.

Numai în Biblie şi în basme se folosesc termenii „etern” şi „pentru totdeauna”. În absolut, omul este în afara timpului şi spaţiului. Binele său se transmite dintr-o eternitate în alta.

Norocul cel mai extraordinar, reuşita cea mai impevizibilă apare când te aştepţi mai puţin, pentru că, în acel moment, ai renunţat la orice voinţă personală şi marea lege a atracţiei a putut să acţioneze.

Abundenţa mea provine de la Dumnezeu. Eu posed punga magică a Spiritului, care nu poate fi goală. Când banul iese, el este imediat înlocuit. Prin efectul Graţiei şi prin mijloace perfecte, ea este plină ochi.

Dacă un om a contractat datorii sau dacă i se datorează bani, aceasta dovedeşte că, în subconştientul său, el crede în datorii. Această idee trebuie să fie neutralizată pentru a schimba această stare de fapte.

Cu cât eşti mai iritat, cu atât iritarea creşte; ea sfârşeşte prin a săpa un şanţ în creierul tău şi faţa ta va exprima continuu nemulţumirea. Vei fi evitat şi vei rata ocazia minunată care te pândeşte zilnic.

Într-adevăr, viaţa înseamnă vibraţii, ori atunci când vibraţiile noastre se acordă cu cele ale succesului, ale fericirii şi ale abundenţei, lucrurile care simbolizează aceste diferite stări de conştiinţă vin la noi de la sine.

Să nu oboseşti să fii atent la lucrurile frumoase; un contact invizibil se stabileşte astfel între ele şi tine. Mai devreme sau mai târziu, ele vor fi atrase în viaţa ta, cu condiţia să nu spui: „Sărmanul de mine! Este prea frumos să se realizeze vreodată!”.

Gândeşte-te la binecuvântările care aparent nu se pot realiza decât într-un viitor îndepărtat şi aşteaptă-te să se manifeste imediat, într-un mod neaşteptat, prin efectul Graţiei, pentru că Dumnezeu se serveşte de mijloace imprevizibile pentru a-şi împlini minunile.

Această lege a aşteptării încrezătoare se aplică chiar şi superstiţiilor. Dacă treci pe sub scară şi te aştepţi să-ţi poarte ghinion, aceasta se va realiza. Scara nu este de vină, dar contratimpul survine, pentru că te aştepţi la aceasta.

Să nu uităm că basmele provin din legendele antice persane, bazate pe Adevăr. Aladin şi lampa fermecată reprezintă puterea cuvântului. Ajunge ca Aladin să atingă lampa, pentru ca dorinţele sale să se îndeplinească. Ori, cuvântul tău este lampa ta.

Florence Scovel Shinn

Cufarul Monicai


In odaia mea de lemn

De mult nimeni nu mai vine..

Obosit s’astept un semn

C’ai sa te intorci la mine..

 

La fereastra am pus un stor,

Stelelele sa nu mai vada

Mersul tau prin dormitor,

Umbra ta iesind din cada.

 

Patul nu te’asteapta gol,

Trupul tau ca de papusa..

Ti’am lasat lumina’n hol,

Ca sa nu mai bati la usa.

 

Si de’ar fi sa treci pe drum

Ca’n atatea seri de vara,

Las’o urma de parfum

Sa ma amageasca iara!

 

Si de’ar fi sa vrei sa vii

Sa’mi adormi din nou pe umar,

Stau pe strada ce’o mai stii

La exact acelasi numar.

 

Patul nu te’asteapta gol,

Trupul tau ca de papusa..

Ti’am lasat lumina’n hol,

Ca sa nu mai bati la usa..¸¸.•♫♪

 

Muzica: Stefania Iacob
Versuri: Sorin Poclitaru

 

 


 

Dac’ai face greseala de a lasa sa plece ființa pe care o iubesti, n’ai fugi după ea pentru a o aduce inapoi?

 

Jake trebuie s’ajunga la Keira inainte ca aceasta să plece definitiv.

 

„E ca și cand as avea construit in mine un intarziometru. Pana si mama a trebuit s’astepte inca patru saptamani inainte ca eu să mă nasc…
Mi-a spus că sunt prea ocupat să încerc să-l conving pe Dumnezeu să rămân în camera ei. Însă astăzi este ziua în care nu mai pot întârzia. Pur și simplu nu mai pot.

Se spune că în viață trebuie să fii împreună cu oamenii pe care îi iubești și să îi lași în urmă pe ceilalți.

Cum am putut fi atât de prost?”

 

http://vimeo.com/45547032

Un scurt-metraj de Bulent Ozdemir.


"The Performance" by Jeff Faust

 

O poveste turceasca spune ca a fost odata o vrabiuta care, atunci cand tunetul vestea furtuna, se culca pe pamant si-si ridica piciorusele spre cer.


– De ce faci asta, a intrebat-o vulpea?
– Ca sa ocrotesc pamantul, care adaposteste atatea vietuitoare! a raspuns vrabiuta. Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar prabusi cerul? Asa ca ridic picioarele ca sa-l sprijin.
– Si crezi ca poti sa sprijini cerul asta urias cu piciorusele tale prapadite?!

– Fiecare cu cerul lui, a spus vrabiuta.

 

(Cercul Mincinosilor, de Jean-Claude Carriere – Povesti filozofice din toata lumea)


Cufarul Monicai

 

 

Era iarnă, iar el ratacea singur și obosit. Amintiri înghețate și gânduri rupte în mintea lui.. Apoi ea a venit în visul sau.. A venit ca un vis..

– Asta’i imposibil , nu se poate intampla! – Ar fi jurat ca nu mai exista ingeri si zane..

„Crede’mă, sunt reală!”, a auzit o voce. „Sunt reală.”, repeta ea, iar el ii recunoscu vocea.

Ce este în neregulă cu mine? Unde’i cel care obisnuiam să fiu? – Cu mult timp în urmă, acest băiat puternic n’ar fi renuntat..

„Oh, haide acum, te’ai rătăcit..”

Unde sunt? Și cum de știe ea că m’am rătăcit?

„Nu mai e timp..”, sopti ea.

..și băiatul ridică ochii lui albaștri catre cer:

– INGERE, tu ești?

..si cazu înapoi in obsesiile sale, înapoi la confesiunile sale:

– Ce este acea lumină și de ce este încă deasupra capului meu?- Ar trebui să vorbesc cu ea, sau ar trebui să plec?

– „Nu, nu, nu mă lăsa!”
– Să nu te las?
– „Dragostea mea, vino cu mine!”
– Dar nici nu te cunosc..

Aproape tremurând, băiatul cu greu putea uita.. – Dacă ea e reală, atunci el n’o poate pierde din nou:

– Te rog, dă’mi un semn!- strigă băiatul. Dă’mi un semn, te rog!!!

A așteptat plângand.. Apoi, cu ochii strălucind ca luna de pe cer, sopti:

INGERE, sunt al tau!

Până la sfârșitul acestei nopti binecuvantate,
până la sfârșitul acestei vieți crude,
ca și cum am renăscut,
pierdut și îndragostit,
găseste’mă și te voi găsi!!!

..m’ai găsit și te’am găsit, în sfârșit…

Se trezi cu fata la pămant. Cu mâinile, in noroi, scrisese o singură frază:

 

Pentru totdeauna al tau.

 

(by Mone)

Cufarul Monicai

 

It was winter, he wandered lonely and tired
frozen memories and broken thoughts in his mind
and then she came, in his dreams..
and then she came, like a dream..

“That’s impossible, can’t be happening at all”
No more angels and no more fairies, he’d sworn..
“Believe me, I am real”, heard a voice
“Believe me, I am real”, he knew that voice

“What is wrong with me? Where’s the one I used to be?”
Long ago, this strong boy would never give in.
“Oh, come on now, you’re lost” -Where I am?
-And how she knows I’m lost? – “there’s no time.”

and then the boy raised his blue eyes:

“ANGEL, is that you?”

back to his obsessions, back to his confessions, he went:

“What is that light and why’s still over my head?”
“Should I talk to her or should I go away?”

-No, no, do not leave me!” – Do not leave you?
-My love, just come with me” – I don’t know you..

Almost trembling the boy could hardly forget
if she’ s real then he cannot lose her again:

“Please, give me a sign!”, the boy cried
“Please, give me a sign!”

..waited crying
and then with eyes bright as the moon:

“ANGEL, I’m all yours!”

Till the end of this Goodnight
till the end of this cruel life
as if we are reborn
wasted and in love
find me and I’ll find you!!!

..you found me and I found you, at last…

He woke up with the ground touching his face
with his hands on the mud, writing one phrase:

Forever yours.

 

 


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai


OLDBOY, varianta originala (coreeana), cea din 2003, nu remake’ul! – Un film despre care ori taci adanc pentru ca inca tipa’n tine, ori incerci sa vorbesti despre el, atata cat iti permit cuvintele sa evoci un film la superlativ.

„Razi, si lumea va rade cu tine. Plangi, si vei plange de unul singur” (primele versuri din poemul „Solitudine” de Ella Wheeler Wilcox). – Fie si numai pentru aceasta replica infiorator de realista si tot merita vazut. La Cannes le-a placut foarte mult si pe buna dreptate, pentru ca este o capodopera cinematografica. Pana si marele Tarantino s-a inclinat in fata acestei drama emotionale! Felul in care regizorul alege sa ne prezinte scenele de tortura este exact ceea ce’i trebuia unui astfel de film. Scenele tragice, dar si scenele violente fac parte dintr-un intreg. – Filmul este PERFECT asa cum este! Chiar nu inteleg nevoia de remake a unui film EXCEPTIONAL, PERFECT!!! – Un numar foarte mare de remake-uri dupa filme asiatice si-au croit drum in cinematografele din SUA in ultimii ani: Mirrors, The Lake House, One Missed Call, Red Eye, My sassy girl.. – Pacat ca aceste filme nu sunt apreciate la valorea lor adevarata decat atunci cand sunt refacute de americani.

In noiembrie 2008, după ce Universal confirmă că ar încerca să facă o adaptare Hallywood a filmului „Oldboy”, Min-sik Choi (interpretul lui Dae-su Oh) a admis in fata mai multor reporteri francezi că el a fost suparat pe Hollywood pentru utilizarea a ceea ce el a descris ca fiind tactici de joasă presiune faţă de cineaştii asiatici si europeni. Si iata c’a aparut si remake’ul (2013) dupa Oldboy (2003), care a primit Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Cannes din 2004, un film devenit cult pentru cinefili, care face parte din “Trilogia razbunarii” a regizorului sud-coreean Park Chan-Wook, alaturi de Sympathy for Mr.Vengeance (2002) si Sympathy for Lady Vengeance (2005).

Aigooooo, coreenii astia! 🙂 – „Oldboy” nu este un film coreean obisnuit, cel putin din punctul de vedere al vizionarilor mele anterioare. Cunoscand cinematografia asiatica mai mult din prisma filmelor si serialelor soft-romantice si a celor istorice, am fost fascinata de „Oldboy” (2003), un film atipic, dur, socant, paralizant, bulversant, emotionant, ravasitor, care incearca sa surprinda un motiv psihilogic foarte prezent in realitatea vietii: care sunt consecintele faptelor/vorbelor noastre?

Inspirat dintr-un celebru manga japonez, “Oldboy” este un film excepţional care confirmă faptul că cinematografia asiatică are un potenţial imens. Ceea ce începe ca o poveste aparent banală de sechestrare a unei persoane (Povestea unui tip care se imbata de ziua fiicei sale si este rapit si inchis, fara nici o explicatie, intr-o camera fara usi sau ferestre vreme de 15 ani, dupa care este eliberat, tot fara nici o explicatie, si care are la dispozitie cateva zile sa se razbune pe cei care i-au distrus viata.) se transformă într-o dramă (una dintre cele mai bune pe care le-am văzut!) despre răzbunare, tortură, suferinţă şi dragoste, care vă va ţine cu răsuflarea tăiată. Pe măsură ce se apropie de final, filmul devine din ce în ce mai bun şi mai imprevizibil.

Fiind un film cu un puternic impact psihologic, cu siguranta este greu de digerat pentru unii, tocmai pentru ca ridica o problema delicata (cel putin una!), pentru ca provoaca la extrapolarea subiectelor, pentru ca indeamna surd la toleranta, compasiune, empatie si, nu in ultimul rand, pentru ca din punct de vedere sexual (Oh, daaa, sex explicit intr’un film sud-coreean, aigo-aigooo! :P) e al naibii de incomod. Un film pentru barbatii care’s tati de fete. (Ah, as fi curioasa de reactiile pe care le poate trezi intr’un tata de fete!) Mi’e cam teama sa extrapolez acum subiectul din prisma copilei…totusi… – Tu ce ai face daca ai afla ca iubitul tau e si tatal tau biologic? Ce’ati face voi, tatilor de fete, daca ati trai ce traieste eroul filmului nostru: ati proceda ca el, ati renunta la relatie, ati…CE??

De ce sunt fascinata de Oldboy (2003):

– povestea se desfășoară într-un ritm perfect și revelațiile finale sunt atât de șocante, răzbunarea impusa perfect și în cea mai crudă și mai calculata maniera de prezentare.
– filmul întreabă cât de departe vechea maximă „Ignoranța este fericire.” se extinde într-adevăr.
– ne provoaca să reflectam asupra povestii și să participam la completarea narațiunii prin propria noastră subiectivitate.
– forțează publicul să gândească pentru el înșuși.
– scenariul este extrem de bine scris si cu surprize la fiecare minut, oferind privitorului sansa de a simpatiza si empatiza cu toate personajele. (Deși filmul are eroi și răufăcători, nimic nu este alb și negru și este evident că nici unul dintre personajele nu e liber de păcat sau de un anumit grad de vina, ca’n viata reala, de altfel! Este tocmai ceea ce dă filmului credibilitate.)
– filmarile sunt atipice, spectaculoase, cu o atenta grija pentru detalii.
– muzica este perfect integrata in poveste.
– decorurile sunt magistral alese.
– desi este catalogat de multi ca fiind un film cu multe scene de violenta fizica, violența emoțională este cea care într-adevăr pedepsește aici și ceea ce este mult mai probabil sa bantuie privitorul după vizionarea filmului. (Niciuna dintre scenele de actiune violenta nu e gratuita: acțiunea, desi violenta, face o declarație și are un scop.)
– in ciuda faptului ca este o poveste despre răzbunare si abunda’n violență, finalul este disperat – atat de fericit posibil cat povestea permite!
– povestea este sfasietoare, bulversanta, socanta, atipica, impresionanta, tulburatoare, intensa, emotionant, excelenta, geniala: nu are cum sa te lase indiferent, scenariul e ravasitor, iar maniera de filmare mai mult decat interesanta.
– finalul improbabil în complexitatea sa, nu este imposibil și, mai ales, nu este nemotivat! – (Cu siguranta, sentimentele noastre la decizia lui Oh Dae-su sunt confuze, ne lasa traumatizați în amorțeală, până’n momentul când, desigur, ne vom oferi un răspuns pentru noi înșine. Filmul se sfarseste si ne lasa cu incertitudinile noastre, permitand privitorului sa treaca totul prin sita propriei lui judecati. Oh Dae are un zâmbet strâmb în ultima scena. – Poate reflecta partea aceea din el care nu este afectat de hipnoza!? Sau, poate că este în sfârșit fericit, desi conștient de incorectitudinea iubirii lui pentru Mi -do, care are propriile implicații depravate? –  Nu există nicio îndoială că orice răspuns vine cu propriile sale distorsionari, lăsând privitorul într-o poziție incomodă, indiferent de rezultatul acestuia. In ciuda faptului ca este o poveste despre răzbunare si plina de violență, finalul este disperat – atat de fericit posibil cat povestea permite!)
– ideea de iubire este asociata cu mântuirea, acceptare, iertarea și posibilitatea de răscumpărare a pacatelor.
simbolistica: partea de Umbra, caracatita vie, furnicile..  (1.Oh a fost inchis timp de 15 ani, timp in care n’a luat contact cu nicio alta persoana. Pentru el, prezența unei alte persoane, faptul de a fi atat de aproape de cineva este ca o lovitură pentru toate simturile sale. Când el spune în restaurant „Vreau să mănânc ceva viu.”, el vrea să mănânce viața, nu alimente, pentru că el a fost îngropat în moarte timp de 15 ani. – By the way, scena cu caracatița mâncata de vie nu a fost o scena generata de calculator, ci a fost reala: patru caracatite au fost folosite în timpul realizarii acestei scene, iar actorul Choi Min-sik, fiind budist, a spus o rugăciune pentru fiecare dintre ele, inainte de a le manca. Ar mai fi de mentionat ceva: consumul de caracatițe vii (denumit sannakji (산낙지) în coreeană) este un obicei des intalnit acolo, caracatita fiind considerata o delicatesă în Asia de Est. Când regizorul Park Chan-wook a fost întrebat dacă i’a parut rău pentru ca actorul Choi Min-sik (care e budist!) a trebuit sa manance caracatitele, a declarat că i’a parut mai rău pentru caracatite. Iar când filmul a câștigat Marele Premiu la Cannes, regizorul a mulțumit celor patru caracatițe sacrificate, dupa ce a multumit actorilor și echipei de filmare. 2. Furnicile semnifică singurătatea visătorului, o aspirație catre apartenenta aparenta la un colectiv/grup/stup.)
replici:

Razi, si lumea va rade cu tine. Plangi, si vei plange de unul singur. (primele versuri din poemul SOLITUDINE de Ella Wheeler Wilcox)

Chiar dacă eu nu sunt mai mult decat un monstru, n’am dreptul sa trăiesc?

Fie ca este vorba o piatră sau un bob de nisip, in apa se scufunda la fel.

Televizorul este și ceas, și calendar. Este școala ta, casa ta, biserica ta, prietena ta… (Dae-su se masturbeaza privind un pop-star pe ecran) … si iubita ta. Dar … cântecul iubitei mele este prea scurt.

 Pot fi, oare, antrenamentele imaginare timp de 15 ani, puse in practica?

Vezi tu, ei spun că oamenii o zbârcesc, deoarece au prea multa imaginație. Deci, nu vă imaginați nimic si veți deveni curajosi ca dracu’. (Mesaj subliminal adresat spectatorului.)

Ceea CE eu sunt nu este important. DE CE este important.

Oameni foarte singuri pe care i-am întâlnit…toti au halucinații cu furnici, la un moment dat. (Furnicile traiesc in în colonii!).

Răzbunarea este bună pentru sanatatea ta, dar durerea te va găsi din nou.

„Eliberati-va, ca o gazelă din mâna vânătorului, și ca pasărea din lațul vînătorului,” (apare in film ca fiind din Proverbe 6:04, acestea fiind numerele-indiciu pentru Dae-su Oh, insa zicala este, de fapt din Proverbe 6:05).

Mi-do: Pentru ce să mă rog?

Dae-su Oh: Doamne-Dumnezeule, data viitoare ajutâ-mâ să întâlnesc un bărbat mai tânăr.

– spune povestea unui om consumat de nevoia de răzbunare, care descoperă în cele din urmă, ca el a fost închis de către un alt bărbat a cărui nevoie de razbunare nu e mai puțin consumanta si nici consumata de timp, totuși infinit mai diabolica.
– minunatul joc actoricesc (Dae-su Oh s’a lovit de’a binelea la cap, imediat după ce’a oprit’o pe Mi-do din lectura jurnalul său. Aceasta lovitura nu a fost o acțiune de scenariu. Cu toate acestea Hye-Jeong Kang (Mi-do) si’a pastrat calmul și a continuat cu replicile ei, iar partenerul ranit de’adevaratelea, de asemenea. Regizorul a marturisit, într-un interviu, că a păstrat și folosit această scenă, tocmai pentru valoarea ei comică și emoțională.)
– brutalitatea fizică sălbatica, prezentata doar pentru a ascunde o afecțiune psihologică mai îngrozitoare, îmbrățișând legătura de netăgăduit între minte și corp.
–  eroul este dezbrăcat strat după strat, până la totala goliciune a trupului, dar mai ales a sufletului.
– te face sa empatizezi cu personajul principal, sa te rogi sa nu cumva sa ajungi intr-o astfel de situatie maladiva, dar si sa’ti inchipui ce ai face tu daca ai trai asa ceva.
– puterea si profunzimea povestii te tine in sah atat de bine pana la finalul acela atat de bun, care ridica acest film la rangul de capodopera

Nu am nimic rau de spus despre „Oldboy”? – Nu. Filmul este, pur și simplu, o capodoperă a cinematografiei moderne, una care merită să fie urmărita de către un public larg și nu doar de catre fanii filmelor asiatice.

Full Movie: http://youtu.be/9Nlb101Ymq8


cum-sa-te-vindeci-cu-o-poveste

Psihoterapeut specializat in medicina psihosomatica, Paola Santagostino foloseste un tratament mai putin obisnuit, dar eficient: pacientii ei trebuie sa inventeze un basm, dand chip unor procese interioare profunde, care in viata de zi cu zi nu sunt constientizate. Imaginarul si imaginatia devin astfel instrumente terapeutice si pot fi utilizate in vindecarea tulburarilor emotionale, dar si fizice. Aceasta metoda ii permite terapeutului sa inteleaga dinamica interioara a pacientului, iar acesta din urma invata sa descifreze realitatea nu doar conform schemei logice, ci si dintr-o perspectiva creativa. Pe langa informatiile ce privesc psihanaliza, basmul si exemplele clinice, sunt oferite sugestii pentru folosirea povestii despre sine fara ajutorul unui specialist. O carte, asadar, cu miza dubla dubla: detasarea de schemele mentale rationale, care nu intotdeauna sunt productive, si gasirea unor solutii pe cale intuitiva.

*puteti citi cartea aici: http://www.scribd.com/doc/48095743/10929051

You’re welcome! 🙂

c570fefd53053de72ae12fd2fb792b8b


2-ro-f551be07e7640c60c4a36084fd50020e

Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii. Ea este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deși în unele țări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows’ Even, numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților, sărbătoare cu care Halloween‘ul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic și protestant, deoarece în aceste culte creștine, Ziua Tuturor Sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie. Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat, care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje și colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o amenințare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă. În alte țări, Halloween este serbat prin parade și carnavaluri.

Sărbătoarea pe care o cunoaștem sub numele de Halloween a fost influențată, de-a lungul secolelor, de numeroase culturi. În Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul Samhain, iar la creștini Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Istoricul Nicholas Rogers, care a cercetat originile Halloween‘ului, observă că în timp ce „unii folcloriști i-au detectat originile în sărbătoarea romană a Pomonei, zeița fructelor și semințelor, sau în festivalul morților denumit Parentalia, sărbătoarea este cel mai frecvent legată de festivalul celtic Samhain, scris inițial Samuin”.Numele provine din irlandeza veche și înseamnă „sfârșitul verii”.

7913_551742198230220_1372383714_n
Festivalul Samhain sărbătorește sfârșitul „jumătății luminoase” a anului și începutul „jumătății întunecate”, și este uneori considerat a fi „Anul Nou Celtic”.
Vechii celți credeau că granița dintre lumea aceasta și cea de dincolo se slăbește în ziua de Samhain, permițând spiritelor, bune sau rele, să o traverseze. Strămoșii familiei erau cinstiți și invitați acasă, în timp ce spiritele rele erau gonite. Se crede că nevoia de a îndepărta spiritele rele a dus la purtatul de costume și măști. Ei îndepărtau spiritele rele deghizându-se ei înșiși în spirit rău pentru a le evita. În Scoția, rolul spiritelor era jucat de tineri îmbrăcați în alb cu fețele mascate sau înnegrite. Samhain era o vreme când se făceau provizii de iarnă și se tăiau animalele pentru a păstra carnea peste iarnă. Focurile de tabără jucau și ele un rol în festivități. Toate celelalte focuri erau aprinse de la focul cel mare. Oasele animalelor tăiate erau și ele aruncate în foc. Uneori se aprindeau două focuri unul lângă altul, iar oamenii și animalele treceau printre ele ca ritual de purificare.

Următoarea influență a apărut o dată cu răspîndirea noii religii creștine în Europa. În anul 835, Biserica Romano-Catolică a transformat ziua de 1 noiembrie într-o sărbătoare creștină, care o celebrează toți sfinții. Aceasta era Sărbătoarea Tuturor Sfinților, sau Hallowmas, sau All Hallows.

Numele de „Halloween” și multe dintre tradițiile actuale provin din perioada veche engleză.

Această prezentare necesită JavaScript.


8d53be0b7c7f371872a9a9364097adf5

   Creativitatea și scrierea sunt strâns legate. Nu, nu vorbesc despre „creative writing” – tipul imaginativ de scriere, ci vorbesc despre scris – scrisul acela care aprinde creativitatea. 🙂 Dacă esti cu adevărat o persoană creativă, fără îndoială o mulțime de idei înoată în capul tau, cel putin la un moment dat. Poate că te trezești de dimineată deja plin(ă) de ganduri, incăt simti cum ziua deja te copleseste. Acesta este momentul in care intervine (sau ar trebui sa intervina!) scrisul. 😉


Recent, am dat peste un site foarte fain, numit 750 Words (750 de cuvinte). Luând ideea de de la „The Artist’s Way”, acest site iti oferă un loc privat pentru a tine un jurnal, pentru a scrie în fiecare dimineață cate trei pagini, care pot fi despre orice și tot ceea ce’ti vine în cap. 🙂 Da, este vorba despre TOT ceea ce’ti trece prin cap, și nu se vrea ca randurile sa fie editate sau cenzurate în niciun fel. Ideea este să poți obține astfel obiceiul de a scrie trei pagini pe zi, obicei care’ti va limpezi mintea și te va ajuta sa obții idei coerente pentru tot restul zilei.

.

3b200e59eda2e523b9fe9e8837190d64


Daca vrei sa’ncerci si tu, foloseste exercitiul ca o modalitate de a gândi cu voce tare, fără a fi nevoie    să’ți faci griji despre ideile pe jumătate formate, tangente aleatoare, chestii private… și toate celelalte lucruri din mintea noastră, pe care le filtrăm de multe ori înainte de a le exprima cu voce tare ori inainte de a le scrie.

    Gandeste’te la asta ca la un foarte util instrument de a te debloca, ori ca la un instrument menit sa te ajute sa scapi de o stare de spirit cam „putreda”.

de74b44a2bb2c34f1e8dc2fdb2dbc5f6

  

   Te poti sprijini pe gandul ca a scrie inseamna arta de a amesteca literele. Pana la urma, scrisul este o forma de Magie a Literelor! 😉


Fa o vraja, rosteste un descantec, inainte sau in timp ce amesteci literele in cuvinte, cuvintele in propozitii, propozitiile in fraze, frazele in pagini, paginile in carti…

   Presara si un pic de Praf de Stele, asa..! Mmmm…miroase deja a poveste?!? 🙂

  

   Spor! 😉

P.S. Nu exista agonie mai mare ca aceea de a purta in interiorul tau o poveste nespusa.


“A fost odata o casa frumoasa, plina de lumina. Oricine se uita la ea de aproape, putea vedea ca lumina era, de fapt, o multime de scantei care erau conectate unele de altele intr-un loc simplu si frumos. Locul era frumos ca si veselia si fiecare scanteie era asemeni celei mai depline bucurii pe care o simti in inima; exact asa cum simti atunci cand iti doresti ceva foarte mult, cum ar fi o imbratisare placuta, ciocolata dulce, sau sa te afli pe un nor pufos. Era imposibil de descris bucuria si fericirea care exista in acel loc. Totul se afla acolo; un loc incredibil, cu nesfarsita bucurie in el. Fiecare scanteie era diferita de celelalte si fiecare dorea doar sa-si ofere unicitatea tuturor celorlalte scantei. Fiecare daruia si primea in aceeasi masura. Astfel, toata lumea era foarte, foarte fericita in “Casa Iubirilor Impartasite”.

dsc01609

Tu nu stii…
A fost odata
O casuta fermecata
Si-n casuta-o fata mica..

tumblr_ln8tjlIo7o1qddvqy
Dupa ce am vazut primele episoade din 개인 의 취향 „Kaeinui Chwihyang” (Personal Taste), casuta traditionala coreeana (hanok) pe care ei o numesc „Sang Go Jae” în această dramă, a devenit unul dintre locurile de vis pe care mi’as dori sa’l vizitez si – de ce nu? – un loc in care mi’ar placea sa locuiesc candva.

MTS2_shinseina_1101314_006
Hanok este un termen pentru a descrie case tradiționale coreene. Arhitectura coreeana acordă mare atenție la poziționarea casei în raport cu împrejurimile sale, gândind amplasarea in functie de pământul dat, dar și de anotimpuri. Structura interioară a casei este, de asemenea, planificată în mod corespunzător. Acest principiu este, de asemenea, numit Baesanimsu (배산임수), literalmente insemnand o casa ideala ce este construita cu un munte în spate și un râu în partea din față (arta feng-shui), cu sistemul de ondol – piatră încălzită (încălzire în timpul iernilor reci) și o gamă largă de daecheong (대청) – pridvorul din față pentru păstrarea casei racoroase pe timpul verii.
bukchon_9
Casele diferă în funcție de regiune. – În regiunile reci din nordul Coreei, casele sunt construite într-o formă pătrată închisă pentru a retine caldura mai bine. În regiunile centrale, casele sunt în formă de „L”. Casele din regiunile sudice sunt construite în formă de „U” deschis. Casele pot fi, de asemenea, clasificate în funcție de statutul de clasă și sociale. O alta caracteristica unica de case tradiționale este designul lor special de răcire interior în timpul verii și încălzire interior în timpul iernii. Din moment ce Coreea are veri calde și ierni reci, „ondol (Gudeul)” – un sistem de încălzire prin pardoseală pe bază – și „Daecheong,” o sală rece, stil podea de lemn – au fost concepute de mult pentru a ajuta coreenii sa supraviețuiasca iernilor reci și caldura din timpul verii. Aceste tipuri primitive de încălzire și de aer condiționat au fost atat de eficient ca acestea sunt încă în uz în mai multe case de astăzi.
bukchon_1
Posturile, sau „Daedulbo” nu sunt introduse în pământ, dar sunt montate în elementele de bază pentru a păstra Hanok’ul în siguranță la cutremure. Materiile prime utilizate în Hanok (pamantul, lemnul si piatra) sunt toate naturale și reciclabile.
PT_7
Cheoma este vârful curbat al acoperişului caselor Hanok, fiind ajustabil pentru a cotrola lumina soarelui. Usile si ferestrele sunt facute cu cu Hanji (hârtie tradițională coreeană, lubrifiata cu ulei de fasole, ceea ce o face rezistenta la apă și lucioasa).
sanggojae-1
Formele de Hanok diferă la nivel regional. Având în vedere vremea mai caldă din regiunea de sud, coreenii au construit Hanok‘uri într-o linie dreaptă, ca numărul 1. În scopul de a permite circulația buna a aerului, există o zonă deschisă din lemn in podea și multe ferestre. Forma cea mai populare a Hanok‘ului în regiunea centrală este ca litera „L” sau coreeană litera „ㄱ”, un amestec de arhitectura a formelor din nord și regiunile sudice, in timp ce în regiunea rece de nord, sunt în formă de cutie ca litera coreeană „ㅁ”, astfel încât  fluxul de vânt sa fie blocat în Hanok.
63 - Copy
Multe Hanok‘uri au fost conservate, cum sunt si cele care apar in serialul mai sus amintit si care se afla’n Bukchon Hanok Village, un cartier rezidential din Central Seoul.
jinho1

Bukchon Hanok Village este un sat tradițional coreean, cu o istorie lungă, situat între Palatul Gyeongbok, Palatul Changdeok și Jongmyo Royal Shrine. Satul tradițional este compus dintr’o mulțime de alei si Hanok’uri și este păstrat pentru a arăta un mediu urban vechi de 600 de ani. Acum, acesta este folosit ca centru cultural și restaurant tradițional Hanok, permițând vizitatorilor să experimenteze atmosfera a dinastiei Joseon. Zona Bukchon, formata din Wonseo-dong, Jae-dong, Gye-dong, Gahoe-dong și Insa-dong, a fost în mod tradițional cartierul rezidențial al oficialilor guvernamentali de rang înalt și a nobilimii, în timpul dinastiei Joseon. Acesta este situat la nord de Cheonggye Stream și Jongno, prin urmare, numit Bukchon, ceea ce înseamnă „sat la nord”.

images

PT_6
tumblr_ln8ti3Dyck1qddvqy

*Un sondaj de aproape 2.000 de vizitatori străini, realizat de Guvernul Metropolitan Seul în noiembrie 2011, a declarat că a explora străzile înguste ale Bukchon’ului a fost cea de-a patra activitate preferată în Seul. 🙂 Conform statisticilor Centrului Culturii Tradiționale Bukchon, circa 30.000 de persoane au vizitat zona în anul 2007. Cu toate acestea, după ce satul a fost prezentat în programele de televiziune si seriale (vezi Personal Taste), numărul a crescut la 318.000 în 2010, iar in 2012, se aștepta ca cifra să se dubleze.

bukchon_2

PT_8

jinho&kae-in3

In Personal Taste, locația de filmare este denumita Sanggojae, care inseamna un loc pentru iubire reciprocă” si este o casa traditionala coreeana (Hanok) situată în Bukchon Hanok Village. Cu toate acestea, doar poarta Sanggojae‘ului și drumurile din jur au fost filmate în Bukchon Hanok Village, interiorul Sanggojae‘ului fiind filmat într-o altă locație. Hanok‘ul utilizat în serial (denumit Sanggojae în scenariu!) este, de fapt, o Rakgojae – o casă de oaspeți tradițională în Bukchon Hanok Village, Gye-dong, Jongno District. Rakgojae înseamnă „un loc unde să te bucuri de tradiție”, tot asa cum Sanggojae inseamna „locul iubirilor impartasite”, ceea ce va doresc si voua. 😉

Dormi?
Si nici n-am prins de veste!
Usa s-a inchis cu cheia,
Focu-si palpaie scanteia,
Si povestea nu-i poveste:
Eu eram fetita-aceea..

Zumbărala ghioală


Motto:

Nopţile în care dormim sunt ca şi cum n-ar fi. În memoria noastră nu rămân decât acelea în care n-am închis ochii. Noapte înseamnă noapte albă.

Emil Cioran

Toata noaptea am scris. In gand. Am scris mult si frumos, cum nu cred c’am sa pot vreodata sa scriu cu litere, pe hartie. Am fost amuzanta, incisiva, rea de’a dreptul, dulce, incantatoare, fascinanta, dura, iertatoare, intelegatoare desi neinteleasa, geniala.. Am retrait momente, am urat si am iubit, am fost indiferenta, scarboasa si scarbita, am plans si am ras, am vorbit si am tacut, am iertat si am condamnat, am crezut ca inteleg… ca sa nu mai stiu nimic altceva decat faptul ca totul este o necunoscuta. Nu mai cred ca exista cunoastere, ci doar iluzia ei. Nici viata nu mai stiu ce este (daca’am stiut vreodata!), nici daca traiesc nu stiu. Poate ca doar visez ca traiesc. Poate ca totul e un vis si viata reala (daca exista asa ceva!) e mult mai urata decat visul asta, de aceea nu ma trezesc niciodata. Am trait candva (sau doar am avut senzatia ca traiesc) o forma de pacalire indusa a mintii (de catre altcineva, ori poate doar de catre mintea insasi!?), asa ca, mi se pare ca stiu despre ce vorbesc acum. Puteam s’o iau razna atunci, sa ratacesc de’a pururea’nlauntrul meu, intr’o lume care nu exista decat in mintea mea.. Dar cine mai stie daca nu cumva chiar asta s’a intamplat? – Exista vreo certitudine vreodata? Este ceva atat de adevarat incat sa nu mai vrei, nici sa mai simti ca nu mai e altceva de cercetat? – Si daca sunt numai o forma de gandire artificiala? Si daca’s numai o minte? O minte atasata la o inima.. – O minte care si’a creat propria reprezentare fizica, propria poveste – o poveste nici prea-prea, nici foarte-foarte, ci doar atat de confortabila cat sa poata fi suportata, fara a claca prea curand? Si o inima (ori numai reprezentarea ei fizica!?), tocmai pentru a nu exista riscul de a descoperi asta vreodata? Logica ( de fapt, ceea ce cred c’ar fi logica!) imi spune ca’i posibil, dar tot ea’mi spune si ca, daca ar fi ( fost ) asa, mi’as fi ales alta reprezentare, alte repere, alta poveste.. Dar daca tocmai aici e spilul? Daca se’ntampla chestii, independent de tine, de vointa si de dorintele tale, tocmai pentru a te face sa crezi ca existi de’adevaratelea? Daca’s numai un program in mintea cuiva? Daca’s numai o poveste care se scrie pe masura ce se intampla? Si daca’ nici minte nu sunt? Daca’s numai un gand devenit concept?

Am scris despre mine si despre oamenii care ma compun.Unii dintre ei, daca’au trait vreodata, nu mai traiesc acum decat in gandul meu. Ceilalti..

In eventualitatea ca niciodata n’am sa scriu despre acei unii si despre acei ceilalti, incerc un rezumat acum, ajutandu’ma de cuvintele sparge ale Ninei Cassian. De ce sparga? – Pentru ca’ti ofera iluzia ca intelegi limba, fara a intelege’o vreodata cu adevarat. Pentru ca si daca exista un dictionar de sparga, eu n’am cunostinta de el.

Poezie în limba spargă

În câmpul ce ițea de bruturează,
A cțipitat un ptruț, ce-i drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoțit aproape, în cordac:
Ce pisindreaua mea de brutușleagă,
Și șomoiogul meu cu zdrolociță,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!
Țichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: În lanțuri apa să se tragă!

Nota:

Limba spargă este o formă de expresie artistică, creată de poeta Nina Cassian. Din punct de vedere lingvistic nu este o limbă în adevăratul sens al cuvântului, ci este limba română în care o parte din substantive, verbe și adjective sunt înlocuite cu cuvinte inventate de poetă.

„Limba „spargă” am inventat-o în 1946 (am pomenit doar de avangardismul meu, de propensiunea mea structurală spre „joc”). Ion Barbu mi-a interzis să includ acele „exerciții” în volumul meu de debut. Mult mai târziu le-am publicat în volumele Loto-Poeme (1972), în Jocuri de vacanță (1983), însumând până la ora asta, circa o duzină de „sparguri”, ba pe unul l-am tradus și în „sparga” engleză…” – Nina Cassian

Omul de pe Pamant


Chiar mai deunazi discutam cu cineva pe tema religiei si a credintei oamenilor. Noi, oamenii, avem nevoie de chestii materiale, palpabile, in care sa credem. Ia-le oamenilor intruchiparea materiala a divinitatii si le vei lua totul, ii vei arunca intr-un hau al nesigurantei din care nu vor scapa decat tot agatandu-se de ceva material. Omului ii e greu sa creada in lucruri pe care ochiul omenesc nu e construit sa le vada; si asa a fost construita religia, un fel de ambasada a divinitatii in plan uman. Remarcabila replica „Povestile nasc biserici.”! In film se vorbeste despre aceste reprezentari, despre nevoia de miracol a omului, despre haosul care se produce cand lucrurile pe care le credeai sigure pana mai ieri, incontestabile, iti sunt smulse cu brutalitate si infirmate. ( vezi starea nevrotica a femeii mai in varsta, infarctul psihologului si cat de satisfacut este unul dintre personaje cand, dupa ce i se spune ca totul a fost o poveste, respira aerul „realitatii” – o „realitate” construita pentru ca mintea umana sa o poata suporta..)

De ce mi’a placut filmul The Man From Earth? – Pentru ca:

– este unul din acele filme care arata ca se pot face filme extraordinare si fara bugete de zeci sau sute de milioane de $.
– prezinta o ipoteza nemiloasa, necrutatoare fata de tot ceea ce reprezinta istoria lumii, iar modul in care se reuseste sa fie pus in evidenta este, fara indoiala, de nota 10.
– coloana sonora si reactiile personajelor sunt absolut uimitoare, totul este jucat si pus in practica exceptional.
– nu am crezut niciodata ca un film in care toata actiunea se desfasoara intr-o camera si in jurul casei poate fi atat de fascinant si interesant.
– iti tine atentia captata in fiecare secunda, simti ca esti acolo, cu ei si participi la actiune.
– ideea in sine, faptul ca da peste cap multe din principiile de baza ale vietii asa cum o stim noi.
– nu te plictiseste in nici un moment datorita replicilor inteligent alese.

Nu mai ştiu exact cine a spus că o carte cu adevărat bună nu spune nimic nou, îţi spune ceea ce ştii deja. Cam aşa e şi cu filmele. – O discuţie filosofică este filosofică tocmai pentru că nu are concluzie, rămâne întotdeauna deschisă şi fără concluzii „revelatoare”. Asadar, daca’ti place sa fii facut sa gandesti, sa simti cum patrunzi in ideea prezentata de autor (care apropos, e geniala, din punctul meu de vedere!) si efectiv sa’ti pui mintea la contributie, atunci acest film te va acapara, garantat. In opinia mea, The Man From Earth e un film de nota 10 plus! – merita vazut, cu precizarea ca FILMUL NU NEAGA EXISTENTA DIVINULUI, ci doar incearca sa ne ia o falsa craca a realitatii de sub picioare.


„Scrie!”, imi zice cineva. – „Scopurile notate pe hârtie pot transforma dorinţele în imperative, imposibilităţile în posibilităţi, visele în planuri, planurile în realitate. Nu gândi pur şi simplu, scrie! „Dacă primeşti o hârtie gata liniată, scrie pe verso.”, imi zice altul, malitios. Asa ca, „l’am întrebat pe Ring Lardner alaltăieri cum îşi scrie nuvelele, şi mi-a spus că scrie câteva cuvinte sau expresii împrăştiate pe o foaie de hârtie şi apoi se întoarce şi umple spaţiile.” – Ha, ce tare, nu ma gandisem la asta! Imi place ideea, cre’ca asa o sa scriu, daca o sa scriu.. ca e greu al naibii! – „A scrie este uşor. Tot ce trebuie să faci este să iei o foaie albă de hârtie şi s-o priveşti până când îţi ies broboane de sânge pe frunte.” – Ei, hai.. pana aici, te rog, fara sange, ca eu mi’s mai sensibiloasa asea…si ma inmoi imediat cum vad sange, da? Uite, mi’am luat foaia alba (virtuala) de hartie, o privesc…si o tot privesc…si… – o mai privesc mult? 😀  – „scrie cateva cuvinte sau expresii..” – Ok, scriu cuvinte.. fara noima, da? sa vedem ce o iesi.. de unde plec si unde oi ajunge. 🙂

Poate, daca ne’am vizita mai des inlauntrurile, am vedea ca, de fapt, toti avem dreptate si toti rostim adevarul: fiecare pe al lui. Chestie de perspectiva. (Cum ma descurc pan’aici? :P) – Azi, pe la 10, ma duc in vizita la Georgescu. Cica face asta niste clatite, de te lingi pe deste: cu gem de gutui. Sau de caise. Ori de prune? Homemade, in orice caz. Soata lui o sa’mi faca si’o cafeluta – cu caimac! – .. mai schimbam o impresie, doua, trei…imi zice cum e cu aia, cu ailalta..si.. „Da, dom’le, AI DREPTATE! daaaa, cat adevar! 🙂 Bate de doispce. Imi inhat hainuta din cuier si ma reped pan’la Lenucika: „Privet!”- ii pup eu aerul uscat al obrazului, da’ea insista sa ne’mbratisam: stie ca nu’mi plac dulcegariile, de aceea m’asteapta cu o placinturica din aia cu pui si legume, de ma da pe spate. Aseaza si o bere blonda langa ea, cica aluneca mai bine. La ea aluneca, eu mai presar sare peste coca aburinda si sorb din paharul cu limonada.. Am tot zis c’o sa’i cer reteta, insa tot uit.. Uneori, uita si ea ca eu nu stiu a grai moldoveneste, asa ca’mi zambeste, dulshe, in ruseste. Orologiul bate deja orele doua..trei..patru…si pe la opt, coboara cu mine – sa ma conduca, cica! – si sa mai cumpere bere din aia blonda, de la pravalia din colt, ca iar s’a apucat de fumat si azi e sambata, mai fumeaza si maine, iar de luni, gata cu tigarile, ca tutunul strica obrazul, il zbarceste si’l ingalbeneste. „Tu stii ca eu nu te cunosteam si deja te placeam? – Te vedeam in fiecare dimineata, treceam una pe langa alta si eu, de fiecare data, gandeam acelasi gand: E asa luminoasa fata asta! ..si asa frumoasa! Bine, mi’au placut si bijuteriile tale, desi tu stii ca eu nu port.. – Esti frumoasa!” E zece pana ma convinge ea pe mine ca’s frumoasa si pana decide cate beri si ce tigari. Si azi vroiam s’ajung si la Constanta, sa gust un ghiudem tataresc, dupa care sa ma reped oleaca si prin Ceru’eNspe, ca sa’i arat kurti’ul cel nou (creatie proprie!), Tatalui. De parca l’ar interesa.. 🙂 Dar, lasa, mai e timp..si maine e o zi.. – altadata! Timpul, cica, nu exista, da’ceasul isi tot ticaie orele, minutele, secundele..

Imi inchin perna, cum faceam in copilarie si, dintr’un colt de amintire, imi zambeste Zana. Chiar, am cunoscut o fata-zanuta care stie sa scrie! Scrie fain, nu ca mine, da’acum nu mai stiu nimic de ea, decat ca exista.. Ne’am cam pierdut.. – Serbetul se topeste in apa rece, cu degetul desenez in aburul de pe pahar.. Deasupra mea, dudul batran isi vantura frunzele si’si rostogoleste dudele, omizile.. Fluturele se zbate’n crisalida si totul incremeneste pentru o clipa, clipe, ori jumatatea unei clipe.. De la mansarda, Adevarul isi flutura batistele brodate: „Sunt tot eu, numai voi ma tot vedeti altul, altfel..” Apele astea par a se misca in alt fel.. nu ca valurile apei neagre a lui Tomis.- „..i se mai spune si Tomita!” Aberez. 🙂 – Somnul ma’nhata si m’arunca’ntr’un vis cu animale fantastice, munti si gropi in care eu mereu cad si mereu ma sperii, crezand ca nimeni nu ma va scoate d’acolo.. Insa dimineata, cand ma trezesc, sunt tot aici, vezi bine! „Ce visezi sa strangi in brate!” – „..deci nu mai zice asa, ca nu se stie ce mai visez si’n noaptea asta! – „Sa ma visezi pe mine!” – Ba tu pe mine! Sau, stii ce? Nu ma visa deloc. Sa nu cumva sa’ndraznesti sa ma visezi, ca o sa te indragostesti de mine si o sa’ti treaca greu, o sa te bosumfli pe mine, o sa te superi de’a dreptul, eu o sa stiu ca d’aia ma ataci cu limba’ti ascutita, apoi o sa ma urasti si o sa suferi ca blegul: pentru ca eu stiu si tot nu fac ceva in sensul asta.. – „Tu chiar nu ai inima?” – Nu, nu am! ..si fac un rahat, da, nu fac nimic altceva in sensul asta! Dar fac in celalalt! Intotdeauna intr’un alt sens.. – altul decat cel profetit, asteptat.. Si n’o sa ma poti uita asa usor, nu te mai umfla atat in pene, nici macar nu’s penele tale, sunt pene de imprumut, cu ele nu poti zbura, te poti doar impauna, ha, impana! – „O sa te doara.. Mai impiedica’te si tu!” – Ei si ce, macar de m’ar durea, ar insemna ca simt ceva…o sa vezi, o sa’mi trimiti taceri si muzici cu titluri sugestive si metafore ratacite’n versuri…si o sa vrei ca eu sa le inteleg. Insa eu n’o s’o fac, numa’asa, de’a naibii, pentru ca vreau sa’mi vorbesti cu vorbele tale, pentru ca’s rea…si pentru ca pot! Si o sa ne mai chinuim asa, o vreme…doua vremi, poate chiar trei…pana o sa incepi sa intelegi ca vremea asta nu e acum. Da’nici maine nu stim daca va fi. Ieri a fost ceva. Intotdeauna ieri si, posibil, maine. Niciodata azi. Si o sa te acresti. Dar cred ca o sa’ti treaca. Adica o sa’ti treaca sigur, numa’ca acreala e posibil sa ramana…macar o vreme, asa, ca o amintire de demult. Sa nu uiti ca si noi am inceput fara sa intentionam nimic mai mult decat un experiment! De fapt, eu am inceput asa, tu doar ai acceptat.. si eu ti’am multumit: pentru ca existai ca si cum ma asteptai pe mine… si pentru ca erai deschis la orice ti’as fi propus. Iti amintesti ce ne mai dureau inimile si tu’mi spuneai ca e din cauza ca se deschid: „Neantrenate, iubito..” Cred ca exact asa ai spus: „iubito”, nu „iubita mea”… – iti dai seama? – A fost ca o profetire. Ti’ai profetit sa ma pierzi inainte chiar de a ma avea, vezi bine! Musai sa fii mai atent cu vorbele, cu gandurile, Profetule! 😉  Ma faceai sa rad, asta’mi lipseste! Parca iti facusei o misiune din a ma face sa rad: „Daca tot o sa te razgandesti, hai atunci sa planificam si botezul…” 😛 Dormi? – „As dormi daca m’ai lasa..” – Si te’am lasat.

La stana tot nu’mi place. Behaielile ma indispun, desi mieii au asa, un nustiuce, o inocenta… Casul nu mi’a placut niciodata. Am urcat in copilariile mele, pe munti si am cutreierat vai si pajisti inverzite, doar pentru o bucata de cas. Si cand mi’a fost oferita, am inteles ca nu’mi place. Da’stii tu casul ala de la gurile puilor de vrabii? Ei, ala’i altceva: e poezie, e copilarie, pruncie..! Cui ai dat melodia mea? Melodia noastra.. cui ai dat’o? – „Ce visezi sa..” – Si daca o sa te visez pe tine?

Cufarul Monicai

Inimile s’au deschis: fiecare intr’alta poveste. Desi, uneori, noaptea, cand nu visez grozavii si gropi, parca te’as simti cutreierandu’mi visele…asa, intr’o doara! Pastoresti, Pastorule… – „Sunt cioban!” – Esti, poti sa nu mai fi? – „Nu ma deschid eu in fata oricui, ca sa stii.. M’am deschis in fata ta!” – Teama de intimitate si o oglinda…reflexia! – Esti un bleg. – „Nu d’asta plangeam, nu fi bleaga! S’a’ntamplat ceva in timpul zborului aluia…si melodia aia…” – M’ai aubelizat definitiv. 🙂 „Stii ce imi place la tine? Ca esti la fel ca mine: si eu as fi cautat pana as fi gasit, nu m’as fi resemnat asa usor. Nu’mi place personajul asta, Resemnarea! – „Dar tu stii ce’mi place la tine? – TU imi placi la tine!” – Hehe, suna prea bine, desi nu esti original deloc, da’deloc, ca sa stii! – „Hai, vino’n brate..” – Nani bun? – „Nani bun, Monica..”

(by mone)

daca mi’ar mai ramane
un ultim sarut de dat,
ti l’as darui tie
si l’as lasa sa tremure pe buzele tale
pentru eternitate..

daca mi’ar ramane
un singur rasarit de soare,
ti l’as darui tie,
ca soarele sa rasara in ochii tai
cand te trezesti dimineata alaturi de mine..

aceasta iubire
ne duce departe, impreuna.. pentru totdeauna,
ca o dulce renuntare, ca o magie..
asa suna toate cantecele in suflet..


Odată, demult, pe când zânele colindau pădurile şi piticii răscoleau măruntaiele pământului în căutarea pietrelor preţioase, pe când animalele vorbeau şi puii de lup se jucau cu mieii, trăia într-o căsuţă dărăpănată la marginea unui cătun, un olar împreună cu nevasta şi cei doi copii ai lui. Erau destul de săraci şi îşi duceau traiul doar de pe urma vase lor de lut pe care olarul le vindea la târgul din apropiere, într-una din zile, pe când se întorcea de la târg, numai ce zăreşte olarui într-un tufiş de la marginea pădurii un iepure ce se ascundea tremurând tot de frică.
Nu i-a fost prea greu să-l prindă şi să-l vâre în traistă, gândindu-se numai la friptura pe care avea să o facă din bietul iepuraş.
Ajuns acasă, îi dădu traista nevestei, poruncindu-i să gătească iepurele, iar el, ostenit de atâta drum, se trânti în pat şi adormi pe dată. Cei doi copilaşi, auzind porunca tatălui, se strecurară binişor şi priviră în traistă, de unde le străluciră doi ochişori speriaţi şi înlăcrimaţi. Din întuneric, iepuraşul îşi aştepta sfârşitul plângând, pentru că auzise şi el planul îngrozitor al olarului şi înţelesese despre ce era vorba. Doar v-am spus că pe atunci animalele înţelegeau limba oamenilor.
Copiilor li s-a făcut aşa o milă de bietul iepuraş, că abia au aşteptat ca mama lor să plece o clipă din bucătărie şi au înşfăcat iepurele, punând în locul lui un ştergar.
Au alergat cât au putut până la marginea pădurii, iar acolo au dat drumul micului urecheat, care a fugit mâncând pământul. Bineînţeles ca olarul a certat-o pe nevastă pentru că n-a avut grijă de iepure, iar în acea seară n-au mâncat friptură, ci urzici. Dar s-a întâmplat un lucru mult mai frumos. Mama iepuroaică a zvonit prin toată pădurea fapta cea bună a copiilor .
Despre ispravă a aflat şi Zâna Eastres, slujitoarea Primăverii.
Şi cum se apropia Sărbătoarea Primăverii, Zâna s-a gândit să-i răsplătească pe cei doi copii pentru salvarea iepuraşului şi a poruncit iepurilor să le ducă daruri . Astfel, copiii olarului au găsit într-o dimineaţă, frumos înşirate pe pervaz, alune, fructe uscate, ciuperci şi faguri de miere.
De atunci. în fiecare an, tot mai mulţi iepuraşi aduc daruri copiilor cuminţi, harnici si buni.
Cu timpul, sărbătoarea Primăverii s-a contopit cu cea a învierii Domnului Iisus Hristos. Despre olar şi copiii lui abia dacă-şi mai aminteşte cineva, zânele s-au pierdut în negura vremii, dar iepuraşii n-au uitat niciodată de îndatorirea lor de a aduce, de Paşte, tot felul de daruri copiilor.

( autor necunoscut )

%d blogeri au apreciat asta: