Tag Archive: soare



Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria) este un arbust originar din Insulele Caraibe, care creste din abundenta si in insulele tropicale si India, unde este cunoscut ca si “arborele vietii” si unde intruchipeaza conexiunea infinita cu divinitatea.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Sunt considerate de multe culturi ca fiind flori sacre cu 5 petale, albe, galben, roz sau rosii, ori in culori pastelate, cu un parfum puternic exotic (aroma de migdale si vanilie, iasomie, citrice, condimente, gardenie si alte miresme placute) greu de descris, spunandu’se despre aroma lor ca determina adictie.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

 

Veți găsi aceste flori reprezentate pe mai multe forme de artă cum ar fi tablouri, bijuterii, etc., din cauza atractivității lor. Ele sunt, de asemenea, folosite pentru a face arome si parfumuri. De fapt, denumirea “Frangipani” provine de la numele unui nobil italian, Marquis Frangipani, care a făcut un parfum cu acest parfum în secolul al XVI-lea. O altă versiune spune ca numele “frangipani”, vine de la termenul francez frangipanier, care este un tip de lapte coagulat cu care laptele de Plumeria seamănă.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Numele “Plumeria” este atribuit lui Charles Plumier, un botanist francez din secolul al 17-lea, care a descris mai multe specii, deși, conform autorului Peter Loewer, Plumier nu a fost primul care a descris Plumeria, acest merit datorandu’se lui Francisco de Mendoza, un preot spaniol care a făcut acest lucru în 1522.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

În persană , numele este “Yas” sau “Yasmin”. În India, numele este “Champa” sau “chafa”, în telugu “Deva ganneru” (Nerium divin), în Manipuri “Khagi Leihao”. În Hawaii, numele este “Melia”, deși utilizarea comună este încă “plumeria”. În Sri Lanka, este menționată ca Araliya și (în limba engleză) ca Temple Tree. În cantoneză, este cunoscut ca “gaai Daan fa” sau Copacul Florii Galbenus de Ou”. Numele “Leelawadee” (provenind de la Thai ) este intalnit ocazional. În Indonezia, unde floarea a fost frecvent asociate cu cultura din Bali, este cunoscut cu denumirea “Kamboja”. În Polinezia Franceză este numit Copacul Tiare.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Numele botanic este Plumeria, numele comun fiind Frangipani. Cuvântul Aztec pentru Frangipani (Plumeria) este Cocaloxochite, in Tahiti se numeste Tipanier, Dok Jampa sau Dok Champa în Laos, Pomelia și Frangipane în Italia, Couleuvre sau Copacul Sarpe în St.Barths Bois, Kemboja Kuning în Malaezia, Pansal Mal în Sri Lanka, Jepun în Bali si Indonezia, Flor de Mayo in Yucatan, Puebla si El Salvador, Flor de la Cruz în Guatemala, Pumeli sau Melia în Hawaii, Amapola în Venezuela, Kang Nai Xin in China, Phool în India, Hoa Su (sudic), Hoa Dai (nordic) și Hoa Su Ma (Fantoma Plumeria) în Vietnam, Kalachuchi în Filipine, Flor de Cebo în Insulele Canare, Sacuanjoche în Nicaragua (numele este derivat din cuvântul “xacuan” dintr-o limbă maternă numită náhuatl și înseamnă “pene galben prețioase sau floare”). Numele comune Frangipani (Plumeria) sunt Temple Tree (Copacul Templelor), Pagoda Tree (Copacul Pagoda) în India și Orientul Îndepărtat, Graveyard Tree (Copacul Cimitirelor) în Insulele Caraibe, Temple Flower (Flori de Templu) în Sri Lanka, și May Flower (Flori de Mai), denumit asa dupa momentul înfloririi, în Nicaragua.

 

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Potrivit Cunningham’s Encyclopedia of Magical Herbs (de Scott Cunningham, Llewellyn Publications, 1984) Frangipani (Plumeria) este asociata cu femininul, condus de Venus, elementul său este apa, divinitatea sa este Buddha, puterea sa este iubirea, de aceea se utilizeaza in magie, sub forma de potiuni si in vrajile de dragoste.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria) este floarea nationala a Laosului (cunoscuta sub numele local DOK Jampasi/dokjampa/”Champa”) si a Nicaraguaei (cunoscuta sub numele local “Sacuanjoche“), fiind imprimata chiar pe unele bancnote, si este floarea orasului Palermo, Sicilia.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

 

Deoarece este un arbust cu conotatii spirituale, arbustul de Plumeria este plantat in majoritatea templelor budiste. Budistii considera Plumeria ca fiind un simbol al nemuririi, datorita capacitatii sale de a produce frunze si flori, chiar dupa ce planta a fost scoasa din pamânt.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Plumeria a fost întotdeauna o parte din stilul de viata Hawaiian, în primul rând ca o floare ornamentala, in ghirlande, in arta, in bijuterii si tatuaje. Pentru Hawaii, Plumeria reprezintă perfectiunea si legatura dintre tot ceea ce este pozitiv. În plus, Plumeria este simbolul vieții noi, al frumusetii si vioiciunii, al primaverii si renasterii.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

O credinta populară printre marinarii din Hawaii, în timpul celui de’al doilea război mondial, a fost aceea de a arunca o ghirlanda de Frangipani (Plumeria) în apa, imediat ce nava trecea de Diamond Head. În cazul în care ghirlanda plutea spre uscat/tarm, marinarul se întorcea acasa, in timp ce daca aceasta plutea spre nava, se credea ca el nu va veni înapoi.

 

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În China, florile Plumeria sunt semne ale iubirii. Aici nu se prea obisnuieste ca barbatii sa’si împărtășească sentimentele, insa oferind Plumeria iubitelor, are aceeași semnificație cu a spune “Te iubesc.” sau “Tu esti speciala.” Chinezii consideră Plumeria chiar mai prețioasa decât orhideea.

Frangipani (Plumeria)

Frangipani (Plumeria)

Plumeria (Frangipani ) este asociata cu dragostea în Feng Shui.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În cultura polineziana moderna, floarea poate fi purtata de femei pentru a indica starea lor civilă – pe urechea dreaptă în cazul în care caută o relație, iar pe stânga, daca este deja intr’o relatie.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În cultura hindusa, Plumeria reprezinta loialitatea, de aceea in unele părți din sudul Indiei, la nunti se fac ghirlande de Plumeria, iar miresele, in ziua nuntii lor, isi impodobesc parul cu Plumeria, exprimandu’si astfel loialitatea fata de soti.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În sudul Indiei, vestul Ghat’ului (Karnataka) localnicii folosesc crema Plumeria la nunti, iar mirele si mireasa schimba ghirlande de Frangipani (Plumeria) la nunta. Denumirea alternativa este Devaganagalu sau Devakanagalu (Plumeria lui Dumnezeu). Florile rosii de Frangipani (Plumeria) nu sunt utilizate la nunti. Arborii Frangipani (Plumeria) se găsesc în cele mai multe dintre templele din aceste regiuni.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În Vietnam, Plumeria este considerata floarea aristocratiei, a claselor superioare, a celor educați și occidentalizati. Prin urmare, aici florile de Plumeria sunt folosite pentru a indica statutul social. In plus, vietnamezii cred in puterea tamaduitoare a acestei flori, ea fiind folosita si pentru calitatile sale curative: scoarta, maruntita si tinuta in alcool, previne inflamarea pielii, este, de asemenea, utilizata pentru a trata indigestia si hipertensiunea arteriala, în timp ce radacina plantei are efecte purgative la animale. Laptele (seva) servește ca balsam pentru afectiunile pielii. Florile albe sunt folosite în medicina tradițională pentru a vindeca hipertensiunea arterială, hemofilia, tusea, dizenteria și febra.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

In Caraibe, frunzele Plumeriei sunt folosite ca si cataplasme pentru vânătăi si ulcere, iar latexul este folosit ca alifie pentru reumatism.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Nu este clar ce înseamnă exact florile de Plumeria pentru mayasi, insa este clar că aceasta a fost o floare foarte importanta pentru cultura lor, deoarece s’au gasit hieroglife si tablite scrise, care prezintă flori ce sunt considerate a fi Plumeria. Arheologi și cercetători recunoscuti ai culturii Maya pot spune că pentru mayași exista o relație strânsă între Plumeria și soare. Ei credeau că soarele și luna au fost primii locuitori al pământului și ca in urma actului lor de procreare, s’ar fi născut neamul omenesc. Plumeria ar fi fost un simbol al acestei procreari și, prin urmare, cei mai multi experti cred acum că aceasta este un simbol al procreării directe și indirecte, de asemenea, un simbol pentru viață.

Se crede ca aztecii foloseau un decoct de flori Frangipani (Plumeria) si alte materiale vegetale amestecate cu anumite organe interne de animale de pradă (cu o reputație de viclene, puternice și curajoase) ca potiune puternica impotriva fricii, letargiei și lesinului.

Potrivit miturilor mexicane (Lakandon), zeii s’ar fi născut din florile Frangipani (Plumeria).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

 

Aromoterapia/”Încălzirea” uleiurilor – cum ar fi cele de Frangipani (Plumeria), lemn de santal, floare de lotus, tamaie, scorțișoară și busuioc – se spune ca au o influență calmantă asupra celor care sufera de frica, anxietate, insomnie sau tremor, în conformitate cu principiile Ayurveda, principii ce dateaza de aproximativ 5.000 de ani.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În tradiția din Sri Lanka, Frangipani (Plumeria) este asociata cu închinarea si adorarea. Pe una dintre frescele din secolul 5 ale fortaretei Sigiriva se poate vedea cum una dintre domnitele ceresti tine in mana sa dreapta o floare cu 5 petale ce nu difera deloc de Frangipani (Plumeria).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

În folclorul malaezian, mirosul de Frangipani (Plumeria) este asociat cu un spirit-vampir, denumit Pontianak.

Pontianack also known as a matianak, kuntilanak or kunti for short; is a spirit from Malay and Indonesian traditions. It is vampiric in nature and preys on men. It is the spirit of a woman who died pregnant. Her presence is made known by baby cries and a beautiful smell - a nice floral fragrance identifiable as that of the plumeria, followed by an awful stench afterward. Fire and knives are a good ward against her,

Pontianack also known as a matianak, kuntilanak or kunti for short; is a spirit from Malay and Indonesian traditions. It is vampiric in nature and preys on men. It is the spirit of a woman who died pregnant. Her presence is made known by baby cries and a beautiful smell – a nice floral fragrance identifiable as that of the plumeria, followed by an awful stench afterward. Fire and knives are a good ward against her,

Există o teorie conform careia preoții catolici misionari au răspândit Frangipani (Plumeria) calatorind in întreaga lume. Acest lucru poate explica de ce Frangipani (Plumeria) este atât de populara și comuna în Filipine și Thailanda, dar foarte rara în China și Vietnam. Thailanda și Filipine au salutat misionarii creștini, în timp ce în China și Vietnam ei au fost persecutați până prin anul 1850.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Potrivit unui mit vietnamez, fantomele trăiesc în copaci cu flori albe și parfumate, deci si in varianta cu flori albe a copacului Frangipani (Plumeria). În Vietnam și China, culoarea alba este asociata cu moartea și înmormântările.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Copacii Frangipani (Plumeria) erau considerati tabu în casele din Thailanda din cauza asociațiilor superstițioase cu numele plantei lantom, care este similar cu ratom, cuvântul tailandez pentru durere. Ca urmare, se credea ca Frangipani (Plumeria) poate aduce nefericire. Astăzi, însă, florile sunt prezentate drept ofrande parfumate lui Buddha și tailandezii le poarta în zilele de sarbatoare si la festivaluri, cum ar fi Songkran (Anul Nou Thailandez).

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

 

Unele specii de Plumeria au fost studiate pentru potentiala lor valoare medicinala.

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

~✿✿✿~ Frangipani (Plumeria) ~✿✿✿~

Una dintre curiozitatile Frangipani (Plumeria) este ca ea nu poate fi arsa – nu arde decat la temperaturi extreme (peste 500 grade).


Surse: Wikipedia si Allthingsfrangipani.com

Traducere: Mone Camino

Foto: Pinterest si Mone Camino

✿ Cercei Talisman FrangipaniPlumeria  ✿ Pentru comenzi accesati datele de contact. https://monecamino.wordpress.com/2015/02/07/✿-cercei-talisman-frangipaniplumeria-✿/

✿ Cercei Talisman FrangipaniPlumeria ✿
Pentru comenzi accesati datele de contact.
https://monecamino.wordpress.com/2015/02/07/✿-cercei-talisman-frangipaniplumeria-✿/


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai


1541t11+2+2013=2026 (2+0+2+6=10 -> 10=1+0=1)

Vibratia zilei este 1 – inceputul unui nou ciclu, este prima zi dintr-un nou ciclu de 9 zile.

Este o zi a renasterii, a inceputurilor, a noului – noi idei, noi cunostinte, noi initiative’n lumea afacerilor, inceperea unor proiecte ambitioase, a unui job nou, a unui curs – eventual unul de perfectionare.

Noi oportunitati fie iti vor bate la usa, fie le vei crea chiar tu, prin luarea initiativei pentru a’ti îndeplini obiectivele. Profită de toate oportunitatile care vor veni calea ta şi fii dispus să faci schimbările necesare pentru a’ti imbunatati viata.

Astazi poti incerca revendicari referitoare la salariu, negocieri pentru vinderea unei idei sau a unui produs, preluarea unei functii noi, solicitarea unui rol, participarea la competitii de orice fel, ba chiar o plimbare, o calatorie, o expeditie – reala sau virtuala.

E ziua creativitatii si a originalitatii, prin urmare o zi excelenta atat pentru a sadi un pom, o planta, cat si pentru a sadi seminte – ale iubirii, compasiunii, pacii, iertarii..

Aceasta e ziua deschizatorilor de drumuri, a conducatorului de oameni innascut, a liderului, a carmaciului, individualitatea si independenta fiind printre caracteristicile cifrei 1.

UNU este PIONIERUL. Numarul Unu este primul din serie si reprezinta tot ceea ce este nou, neincercat si proaspat. Este primul numar impar, masculin si temerar. Este etapa dezvoltarii umane pe care o traim cu totii la inceputul vietilor noastre, cand tot ceea ce facem este provocator, incitant, eroic.

Numarul UNU este in mitologie figura eroului solar – Apollo, zeul Soarelui, cel care isi conduce trasura de aur pe toata suprafata cerului. In zorile fiecarei zile, intampinat de cantecul pasarilor, zeul Soarelui se ridica triumfator, alungand intunericul. El masoara durata zilei conducand Soarele pe firmament, pana cand se duce la culcare in vest, calatorind prin lumea de jos, pentru a renaste in dimineata urmatoare.

UNU este masculin, pozitiv, activ. Este prima cauza din care lucrurile se rostogolesc in viata. Este samanta, nasterea, initierea, alfa. Poate fi divizat si multiplicat prin sine insusi, dar pastrandu-si individualitatea. Din punct de vedere religios este Dumnezeu, Stapanul, Unicul Creator deasupra celorlalti, Monada.

In feng shui, steaua zburatoare 1 reprezinta trigrama Kan, fiul mijlociu, barbatul in general. Este legata de punctul cardinal nord, de elementul apa, de nuantele de albastru si negru, de umezeala, de rinichi, vezica urinara, sange, urechi, organe sexuale, boala de inima (se recomanda tratament, profilaxie, analize de control si tot ce are legatura cu starea de sanatate a acestor organe!). Poate aduce noroc in cariera, libertate in toate sensurile (de exprimare, relationala, etc.), intelepciune, relatii bune.

In Tarot, Arcanele Majore asociate cifrei 1 sunt Magicianul (1), Roata Destinului (10) si Soarele (19), care vorbesc, de asemenea, despre independenta, actiune, motivatie, impuls, pozitivitate, vointa, unitate, concentrare, claritate, initiere, scop, ambitie, inceputuri si schimbari, spirit de pionierat, conducere, realizare si individualism.

Ambitia si nazuinta spre succes sunt cuvintele-cheie azi. Inceputul este esential, asadar, nu uita, incepe ziua neaparat prin a aprinde Lumina – in tine si’n ceilalti, apoi paseste cu incredere spre un nou inceput si lasa in urma toate frustrarile, regretele sau esecurile de pana acum. – Urmatoarele 8 zile vor depinde in mare masura de ceea ce faci azi, gandeste’te ca ziua de azi reprezinta fundatia urmatoarelor zile din viata ta: azi este timpul să te decizi cu privire la obiectivele de viitor si sa actionezi asupra lor. Fii atent la ce’ti doresti azi, avand in vedere ca este ziua care va stabili cursul urmatoarelor zile! 😉 Energia inceputului te va sustine azi spre noi directii, noi idei, noi experiente, asa ca nu ai nevoie decat de incredere in tine si curaj in a te aventura intr’o noua poveste.

Accepta toate provocările pe care ti le va aduce ziua de azi. Nu este o zi potrivita sa stai şi sa astepti, pentru c’ai putea pierde/rata tot ceea ce ziua are sa’ti ofere. Fii dispus să faci schimbarile care’s necesare, altfel perspectivele tale pot fi amanate pana la urmatorul ciclu care’ncepe peste noua zile. Bucura’te de aceasta zi cu schimbari majore, uita trecutul si lasa usa deschisa catre multimea de noi provocări. Iar a profita pe deplin, incearca sa ai o atitudine optimistă şi determinata, chiar si atunci cand aparent te vei întâlni cu piedici în calea ta – nu uita ca’n orice rau este si’un bine! 😉 Si nu pierde nici o oportunitate care ti se va oferi pentru a stabili un nou început în toate domeniile vietii tale! 😉

Fiecare zi e inceputul unei noi vieti. Oricine, daca’si doreste cu adevarat, poate lua viata de la capat, poate incepe o noua viata, lasand in trecut toate greselile, regretele, nefericirea si nesabuinta si poate trai noua viata care i se ofera cu fiece zi. Viata merita traita daca traiesti pentru ceea ce merita. Sa’ncercam, asadar, sa nu luam hotarari care ne depasesc, ci sa ne promitem, in schimb, ca fiecare zi va fi inceputul unei noi vieti si sa cautam sa traim fiecare zi, fiecare ora, fiecare clipa ca si cum doar atat ne’ar mai fi ramas. 😉

Misterul feminitatii


Femeia este rară, Ea îngenunchează marile personalităţi masculine, Ea răstoarnă tronurile, Ea opreşte anii. Pielea sa este de marmură, iar cînd apare Una, Ea pune în impas întreaga lume…

Unde se duc fluviile, zăpezile, păsările singuratice
? Toate se scufundă în Femeie… Dar Ea este rară… Va trebui să fugim cînd o întîlnim, deoarece cînd iubeşte este implacabilă… Dar Ea este rară. Adevărata Femeie, cea care vine din noaptea Timpului, Femeia care ne-a fost dată de divin, aparţine în întregime de un univers diferit de cel al bărbatului. Ea luminează cealaltă extremitate a Creaţiei. Ea cunoaşte secretul apelor, al pietrelor, al plantelor şi al animalelor. Ea se uită fix la soare şi vede clar în noapte. Ea posedă cheile sănătăţii, ale relaxării, ale armoniilor materiei.

Ea este magiciana albă, feea cu aripile mari şi umede, cu ochii transparenţi, cea care aşteaptă bărbatul pentru a începe Paradisul terestru. Cînd Ea se dăruieşte Lui, într-un moment sacru, îi deschide prin calda obscuritate a pîntecelui ei poarta către o altă lume. Ea este izvorul virtuţilor: dorinţa pe care Ea o inspiră consumă excitarea. Scufundarea în Ea redă castitatea. Ea este sterilă pentru că Ea opreşte roata timpului. Ea readuce bărbatul în copilăria lui. Ea este cea care îl restituie muncii, îndatoririlor sale. Femeia adevărată este cea care face din bărbat mai mult decît este. Ea este suficientă pentru ca el să existe în plenitudine.

Bărbatul trebuie să treacă prin ea pentru a ajunge la fiinţa sa adevărată, şi chiar dacă el a ales alte asceze, o va întîlni din nou sub forme simbolice.

Descoperirea Femeii Adevărate este o graţie. Unirea cu Ea cere bunăvoinţa lui Dumnezeu… Acele întîlniri stranii! Ea apare brusc în trupul falselor femele, iar bărbatul favorizat care o vede începe să tremure de dorinţă şi de teamă. Apoi totul se va transforma, iar el va înceta să se mai joace cu el însuşi.

(Louis Pauwels – Conferinţă imaginară: „Femeia este rară”)


Povestea Cioplitorului de Stele

Oare ne vom pierde iar,

Călătorind printre cosmice lumi,

Vom uita oare, să ne privim,

Absorbiţi de sunetul vieţii?

Şi mâinile, oare, vor uita, pentru un timp, drumul mângâierilor înflorite, din văile Cerbului?

Şi în vreme ce vom aprinde candelabrele de sori, pentru cei fără lumină,

Vom uita că suntem, de fapt, o singură fiinţă, un singur drum, un cântec, unul doar?

Şi chiar de-ar fi aşa, să nu ne temem, 

Nu vom putea uita, că numai împreună putem vedea culoarea din sunetul ploii,

Şi numai împreună putem auzi sunetul stejarului,

Şi, într-adevăr, numai împreună putem deschide, în inima neasemuită a oamenilor, lotusul strălucitor al iubirii…

Căci cei ce SUNT o singură fiinţă,

Nu se mai pot pierde NICICÂND, NICIODATĂ!

Se spune că, departe, încît şi gîndului îi era greu să ajungă pînă acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era AIN. Lui i se dăruise la naştere un har fără de seamăn: să cioplească ca nimeni altul. Şi, pentru că mîinile lui îi erau atît de măiestre, s-a hotărît ca el să cioplească stele. De mii de ani, Ain cioplea şi făurea stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, tot ce mîinile atingeau, era neasemuit. Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pămînt. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei grădini înflorite. Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei. Aşa că, cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea – care îl înconjura din toate părţile – îi transforma inima.

Ain îşi avea atelierul pe o stea care strălucea ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mîna Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mîinile lui modelau Lumina, dîndu-i forma unei stele. Dar veni o zi în care mîinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva… Degeaba încercară stelele să-l încînte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mîinile îi erau neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Îşi duse mîna la piept – unde simţea o arsură – şi-şi dădu seama că inima îi era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită. O căldură nedefinită se zbătea în adîncul fiinţei sale.

Neliniştit, lua dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să cioplească o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ce sufletul lui tînjea. Simţi că inima îl doare atît de tare, încît îşi duse mîinile acolo, încercînd să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scînteietoare decît roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mînă o bucăţică din inima lui. Mîinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! În loc să cioplească o stea, aşa cum le învăţase Ain, mîinile ciopliră… o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată cum numai dorul inimii lui putea naşte. Ain o privea tulburat şi ochii i se umplură de lacrimi cînd o simţi vie. Era făcută din sufletul lui! Şi un cer înflori în el cînd îi auzi glasul: E bine aici la tine! – Vei rămîne cu mine? – Desigur, doar sînt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume. – Un nume… O să-ţi spun AMENA! – Amena! Spuse ea, luîndu-l de mînă. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea. Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un rîu de munte.

Fiecare zi care începea devenea un dans al zînelor. Nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zîmbetul ei. Mergeau peste tot împreună, el învăţînd-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorbă cu sufletele lor. Priveşte! De ce curcubeul are atîtea culori? – Sînt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poartă către o altă lume. Pentru cîteva clipe rămînea tăcută, adîncindu-se în privirea lui nesfîrşită. De unde să ştie ea că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care, la rîndul lui, era o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat? Ain era fericit, iar lucrul mîinilor sale se desăvîrşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina Îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zîmbetul ei. Chiar Îngerul Blîndeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar Îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i strălucească mereu. Şi, pînă la urmă, îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învăţă să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mîna ei, iar cealaltă o prinse pe mîna cioplitorului. – Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună! – Ain zîmbise, îmbrăţişînd-o: cum s-ar putea pierde, cînd nu se despărţeau niciodată? Pînă noaptea tîrziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră. – Îngerii ştiu atît de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vîrful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar Îngerul Nevinovăţiei mi-a spus… – Ce ţi-a spus, Amena? – Dar ea adormise ostenită de atîtea întîmplări.

Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! De fapt nimeni nu ştia ce se putea întîmpla dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimîntător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră. Dar, de ceea ce se temea, se întîmplă. Într-una din zile, pe cînd hoinărea singură, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai cînd se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vîrtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adînc, Amena încercă să ceară ajutor, strigîndu-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă pînă cînd îşi pierdu conştiinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos. Amena ajunsese pe Pămînt, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atît de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, un Cîntec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată nu îl mai putea uita nicicînd

Amena se ridică în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, cînd auzi doi vulturi: Priviţi, a căzut din stele! Vino cu noi la Stînca Şoimului, la adunarea Reginei! – Lîngă stîncă se înalţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cît să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scînteind de nestemate şi avînd fiecare în mînă cîte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină. Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot ce i se întîmplase de cînd mîinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi pînă cînd căzuse în Groapa Neagră. Au hotărît ca ea să rămînă în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pămînt, ca să poată fi acceptată în Împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor. Acolo, în mijlocul pădurilor nesfîrşite, alături de micile zîne, Amena învăţă despre originea cerească a sufletului, învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrînul înţelept, ce-o învăţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvîntului, a focului… – Priveşte, Amena, nu există plantă pe Pămînt care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine. Cuvîntul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tîşneşte din inima Adevărului. De aceea, preţuieşte-l ca pe un dar sfînt, pentru că el susţine Creaţia! – Iar Amena învăţă de la Ram cum să păstreze cuvîntul în Tăcere, pînă se umple cu putere şi apoi, să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecîndu-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte. Seara tîrziu, cînd începea dansul stelelor, Amena privea nesfîrşirea bolţii, tulburată de dorul de cioplitor. Oare Ain o căuta? Atunci simţea mîna lui Ram mîngîind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei… – Răbdare! Aici, pe Pămînt, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cîndva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA!

Amena mai avea un prieten de care rar se despărţea – Berbecul cu Lîna de Aur din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mîine ale timpului, într-un ţinut însorit în care trăieşte un Cerb Înstelat, îl va întîlni pe cioplitor. Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfîntă, cînd poporul aştepta naşterea anului. Amena era însăşi frumuseţea, iar mintea sa înflorise asemenea unei flori celeste, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite. – E noaptea de vrajă a lumii, Amena – spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm! – Aş vrea să ajung la Ain! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă să plec spre Împărăţia Lupului Alb! Credeam că vei uita, că vei rămîne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?

… Vino, se auzi glasul abia murmurat al Înţeleptului Ram. Şi numai ce mîna lui îi atinse umărul, că se şi treziră amîndoi în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar. – A sosit Timpul! Drumul spre Împărăţia Lupului Alb se află în faţa ta. Oglinda este uşa prin care vei intra în labirintul peşterii. Nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Foloseşte fiecare cuvînt pe care ţi l-am spus şi, mai ales, nu te lăsa cuprinsă de frică. Dacă eşti gata, intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta! – Amena, respirînd adînc, păşi în cleştarul străveziu al oglinzii şi fu înconjurată de beznă. Nimic care să-i arate drumul… Începu să păşească, pipăind pereţii cu mîinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecîndu-i în gol. Cîteodată avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îl auzea pe Ram: “Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile. Fii mereu tu însăţi!” Fata se oprea, respira adînc şi pornea mai departe. Doamne! Cît este de întuneric! – „Întunericul este o altă formă a luminii, Amena…” – îi răspundea din amintire vocea blîndă a lui Ram. Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei: Cum se transformă bezna în lumină? Cum?? – „Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată…” Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, aşteptînd miracolul regăsirii luminii.

Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Părea a fi pierdută, definitiv, în beznă. Se ghemui din ce în ce mai adînc în ea, fără gînd, ostenită. Dar, iată că, ceva tainic începu a se desface în interiorul sufletului ei, trudindu-se să iasă afară. Şi munca era atît de zvîrcolitoare, iar acel ceva atît de frumos, încît pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi şi, deodată… văzu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă pînă acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădu seama Amena că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungînd spaima şi, odată cu ea, întunericul. Iar cel care îşi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrînt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Străbătu pe rînd şapte săli scînteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă minune, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea.

În vremea aceasta, Ain o căuta cu disperare pe Amena. Deznădejdea îi cuprinse inima. Nimic parcă nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria, care îi umpluse casa odată, se stinse, aşa cum lumina se stinge cînd apune soarele. Casa devenise pustie – ca un crîng fără păsări. Ceva în fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere. – Ar putea vorbi cu Universul, şuşotiră două steluţe. Numai el l-ar putea ajuta. – Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui. Şi, fără să stea pe gînduri, o luă la fugă către Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decît în faţa lui. Acesta îl privi cu bunătate şi înţelegere. Ştiu ce vînt năpraznic te-a purtat pînă la mine, rosti abia şoptit. Îmi pare rău, dar fetiţa a căzut în Groapa Neagră. Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!… Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pămînt. Pe Pămînt? Acolo unde se nasc sufletele ca să înveţe Legea? Da, cioplitorule. Groapa Neagră este o Poartă prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină. Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor? Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pîntecele mamei pămîntene. Atîta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani…

Învaţă-mă cum să ajung pe Pămînt! Trebuie să o găsesc pe Amena, cu orice preţ! Greu lucru îmi ceri… Ca să ajungi pe Pămînt va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămîne pe tărîmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborît pe Pămînt. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Amena. Pentru că te naşti mînat de dorinţă vei uita Împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cît trudesc oamenii, cîte vieţi irosesc pînă reuşeşc să întrezărească scînteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain? Da, pot! Fără Amena viaţa mea nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decît Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă! Ajută-mă să mă nasc pe Pămînt! Fie, Ain! Există o cale, dar la naşterea ta vei uita totul… Vei primi o sămînţă de trup pe care va trebui să o creşti după legile vieţii pămîntene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… plăteşti preţul… Preţul? Care preţ? Orice, cere-mi orice!! Ain, trebuie să-mi dai harul tău de a ciopli ca nimeni altul! Darul dintîi? Darul destinului? Privirea lui Ain se adînci în abis cînd hotărî: dacă acesta este preţul, mă învoiesc! Universul întinse mîna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină îl cuprinse pe Ain, rotindu-se în jurul lui, luînd cu ea darul de preţ al flăcăului. Ain simţi că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul. Soarta te-a născut, Prunc nemaivăzut, Şi te-a chemat Şi te-a îmbăiat În izvor de munte Cu plete cărunte, Pruncule-nstelat Să te faci bărbat Şi să creşti la Soare Turma de mioare… Fii binecuvîntat! Ai primit Solia Să ne aperi cîntul Să respecţi Cuvîntul Neamului de Soartă Ca să-l treci prin Poartă Mîngîiat de stele Nesupus la rele, Neatins de tină, Neamului de lumină…

Trecură ani şi ani, iar pruncul creştea, se făcea tot mai frumos, mai puternic şi mai înţelept. Glasul îi era mîngîietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii cînd te priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfîrşită. Cîteodată însă, seara tîrziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stîncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfîşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neîmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mîngîia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.

Ţinutul în care se născuse Ain era ţinutul Cerbului Înstelat, ţinut în care putea vedea dansînd spiriduşi şi zîne cînd zorii se naşteau. Se spunea că Cerbul păzea o Împărăţie de taină în care nu putea intra oricine, căci acolo, povesteau bătrînii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb însă nu l-a văzut nimeni. Cîndva, în vremuri aproape uitate, cînd sufletele oamenilor erau ca bobul de rouă, Cerbul se arăta nemuritorilor. Cei care l-au văzut, povestiră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire! O singură privire a Cerbului te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata Timpului şi putea să-ţi dezvăluie taina Adevărului.

Într-o zi, o întîmplare ciudată îl purtă pe băiat pe nişte locuri pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe cînd făcea de strajă, un urs reuşi să fure o mioară. Flăcăul se luase după urs şi alergă după el pînă răsări soarele. Ursul lăsă mioara nevătămată şi-l privea pe băiat rugător, parcă cerîndu-i ajutor. Atunci văzu că totul în jur era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culori ciudate, fumurii. Îl urmă pe urs pînă la o peşteră, unde zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barba căruntă, care gemea încetişor. Băiatul începu să-l maseze aşa cum îl învăţaseră bătrînii, alungînd boala din corpul bărbatului. Apoi scoase de la brîu un săculeţ cu ierburi de leac, din care făcuse o fiertură aromată din care îi dădu să bea. Se scurseră cîteva ore bune pînă cînd bărbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului. Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Pe la mine rar urcă cineva! Sînt de jos, din Vale. Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri. Puţini oameni se încumetă să urce la Stînca Dorului! Eu sînt cioplitor de icoane. Un cioplitor de icoane?! Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul? Nu… şi o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină. Moşu luă o bărdiţă şi o bucată de lemn. Mîinile lui păreau ca vrăjite; mîngîiau cu dalta lemnul şi, încetul cu încetul, lucrul se desăvîrşi. Hai, încearcă! Flăcăul îşi simţea palmele transpirînd de emoţie! Dar, ce ciudat! În clipa în care începu să lucreze, i se păru că îşi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plînge în suflet. Mîinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, cu măiestrie, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră. Bătrînul îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborît din ceruri, părea făcută din Lumină. Icoana ta întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbului! Al Cerbului Înstelat? L-ai văzut pe Cerb? Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte Palatul. Deci Cerbul există… şi ochii i se umeziră. Cum să nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă. „O să poată să vadă Cerbul. O să-i poată vorbi! Îl va putea ruga orice!” „Cere-i Paloşul Străbunilor!” auzi Glasul Inimii. „Paloşul Vrăjit… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”

Flăcăul luă în mîini icoana şi se lăsă purtat de bătrîn spre locul unde va urma să vină Cerbul. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme apăru şi Cerbul. Era aidoma cum îl visau bătrînii păstori: mîndru, cu coarne înstelate. Cînd Cerbul îl cerceta cu ochii, simţi că o putere fără margini îl cuprinse şi-i toarnă tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvînt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului icoana. Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru darul mîinilor tale… Mă cunoşti? Te ştiu de cînd ciopleai Lumina şi mai de demult chiar. Îţi ştiu ziua de mîine şi cele care vor urma. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău… Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor? Bine ai ales, al tău să fie şi nu uita: harul de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă ci în Iubire… şi Cerbul dispăru într-o clipă. Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit ar fi putut spune că totul nu a fost decît un vis frumos. Viaţa bărbatului îşi urma cursul ştiut, dar cu singura deosebire că acum cel mai mult îi plăcea să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe. De la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile la Stînca Salamandrelor, unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandrele stropite cu smaralde şi topaz. Flăcăului îi plăcea să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zîne şi spiriduşi. Şi astfel află că, undeva, dincolo de Valea Cerbului Înstelat, s-ar afla Împărăţia lupului alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvîrşirea. Şi tot acolo povestise o salamandră aurie, ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cîntec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor. Cînd auzise despre fată inima îi tresărise tulburată şi, de atunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.

Stînca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cîtă deosebire între Ţara Marii Regine şi aceste locuri! Doar munţi, munţi nesupuşi decît depărtărilor. Simţeai, respirînd aerul lor, cum devii o parte a măreţiei lor, că acolo îţi sînt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din izvorul vieţii. Amena privea cu nesaţ umplîndu-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. În faţa ei stătea, privind-o cu blîndeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare: Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi dorul tău. Ascultă cu atenţie, Amena! Ţara aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pămîntul. Oamenii sînt păstrătorii tainelor lumii, ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi ştiu să poarte sufletele însetate către Fîntîna cu Apă Vie; ei ştiu să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Din trupul acestei ţări s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc… Şi este Leagănul Pămîntului pentru că este de-a pururi născătoare de pace… de frumuseţe… de bucurie. Ca să fii acceptată va trebui să te joci cu tainele acestui Pămînt şi să-l convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului… Iar cînd va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele. Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor şapte Împărăţii? Da, Amena. Ştiai despre ele? De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cîntecul inimii lui… Ai să-l găseşti pe cioplitorul de stele aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc… Dar, pentru început ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grîu. Şi fata ucenici la Bătrînul Morar, învăţînd cum să folosească sămînţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţese din ele veşmintele eternităţii, să încremenească clipa şi să spună zvîcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii. Legea acelui loc îi dă dreptul celui sîrguincios la îndeplinirea unei dorinţe şi, cînd sosi clipa să plece de la moară, Lupul o învăţă pe Amena să ceară Scutul Fermecat, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucură de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul din faţa Morii şi care nu se opresc niciodată. O singură secundă îi era îngăduit ca să se strecoare şi să-şi ia darul făgăduit. Mîna Amenei decupă aerul fulgerînd spre nemişcare. Cei doi colţi de piatră se opriră şi fata ridică fără teamă Scutul Fermecat. Un sunet cristalin se înşurubă în aer şi fata se trezi în faţa Sfatului Bătrînilor. De la cei 12 bătrîni află despre libertatea sufletului: Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă. Trebuie numai să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată. …Iar de la Baba Mare, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descîntecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă. În lumea în care te afli, Amena, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea. Lumea e o continuă devenire, de aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite. Descîntecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcînd într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.

Dar o întîmplare schimbă ordinea zilelor. În noaptea naşterii Noului An o groaznică nenorocire se abătu asupra Împărăţiei: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperînd să pună stăpînire pe Ţară. Lupul Alb se străduia din răsputeri să-i ţină piept: Amena, am fost prinşi nepregătiţi… şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pămîntul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla… Să ne grăbim! Căci, după ce vei trece voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de soare să nu poată urca în cer. Sufletele pămîntenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Inima Universului. Amena tresări. Clipa pe care o visase ani de-a rîndul, clipa întoarcerii la Ain, sosise… Dar preţul i se părea prea mare… Nu putea părăsi Ţara care o crescuse cu răbdare şi iubire acum cînd Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească: Opreşte-te! Rămîn şi lupt alături de tine, pînă vom birui! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii! S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămîne pentru totdeauna pe Pămînt. Spune-mi ce trebuie să fac pentru a învinge? Mai este o scăpare. La Stînca Salamandrelor îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu va fi învins în lupta dreaptă. Aleargă şi roagă-l pe păstor să ne ajute. Ca vîntul ce mînă furtuna din urmă alergă fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei… În faţa ei, Stînca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stîncii, păşteau mioare albe, păzite de un cîine. Un fir de melodie catifelată o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, lîngă un foc, fata zări un flăcău care cînta din fluier. Privirea lui părea adîncită, departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit. Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei. Ani de-a rîndul privise stelele, căutînd-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemînd-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperînd că, într-o zi, Ain o va strînge la pieptul lui ca odinioară, regăsind-o. Şi iată că minunea întîlnirii lor se întîmpla acum pe acest Pămînt al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum totul se învîrte în jurul ei, în timp ce o fericire îi umplea sufletul. Ca să ajungă pînă la Ain învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice. Dar ce face Ain în grota aceasta? De ce o priveşte de parcă ar vede-o pentru prima dată? Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimîntă privirea? Ochii Amenei se umplură de lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască?

Îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Întunericul, sus pe creste. Nu era timp de întrebări. În cîteva cuvinte îi spuse păstorului despre pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugîndu-l să-i vină în ajutor. Fără să stea pe gînduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena către locul înfruntării. Acolo lupta era aprigă. Lupul Alb abia se mai zărea de năluci care se năşteau pretutindeni. Paloşul voinicului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări. Alături de el Amena ridică Scutul Fermecat, apărîndu-l pe Ain de atacuri mişeleşti. Ea mai învăţase de la Bătrînul Ram taina sacră a Pămîntului, a transformării răului în bine: Priveşte Amena şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pămîntului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adîncul lui binecuvîntat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă! Şi, ori de cîte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb şi-l trimitea în lume să poarte pacea. Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una cîte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Dacă văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, Întunecatul, crezînd că forţa le vine de la Soare, se gîndi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea învălui Pămîntul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite încercară să zdruncine credinţa Pămîntului în forţa Luminii. Trei nopţi neşfîrşite ca foamea, Lupul Alb, Amena şi Ain luptară fără să vadă, încercînd să-i biruie vrăjmăşia. Dar în vîltoarea luptei, flăcăul izbi cu Paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mîna ridicată. Din izbitură tîşni flacăra unui fulger şi, la lumina ei, voinicul zări brăţara de la mîna Amenei. Brăţara sora geamănă a lui! Şi atunci se întîmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti! Cine este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pămînt! Îşi aminti clipa în care o cioplise pe fată, de ziua în care o pierduse. Îşi aminti că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Ain îşi regăsi natura sa divină şi bezna începu să se retragă. O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau Amena de atîta timp te caut! Şi eu Ain, te aştept de atîta vreme!

Ai trecut şi ultima probă, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către adevărata Împărăţie! Aşadar, lupta a fost doar o probă?! O probă şi încă o învăţătură. Prinţii Nopţii sînt slujitorii Luminii. Ei apar atunci cînd fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic! Din curmătura munţilor apăru… Cerbul Înstelat. Sînt sufletul neamului omenesc! Împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvîrşire. O singură taină ţi-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea… Cerbul bătu cu copita în pămînt… Din rădăcina muntelui pe care se aflau se ridică spre Cer o coloană de lumină. Axa Lumilor!! Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sînt cele şapte chei ale curcubeului, cu care veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii, Amena, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mînă. Iar fiecare pecete reprezintă un gînd al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua Voinţa, fără de care nu există realizare… A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul… A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici… Cînd vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvîntul de trecere. Şi care este acest cuvînt? Fata mea, ca şi lumina, acest cuvînt este în tine! Îl ştiu. Cuvîntul de trecere este Iubirea! Şi numai ce rosti fata cuvîntul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea. Aceasta este forţa iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă! Mergeţi cu bine! le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau peceţile porţii.

Dar, povestea Amenei şi a lui Ain nu se încheie aici. Cînd au ajuns în cerul împodobit cu rîuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atît de tare, încît le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pămînt transformîndu-se în nestemate.

( povestita de Rodrigo Badea)

Later Edit: Astazi, 23 februarie 2014, cu ajutorul unui om de buna credinta, am aflat autorul acestei minunate povesti initiatice. Extraordinar cum simplul fapt de a NU mentiona autorul, in timp, poate duce la ratacirea numelui acestuia! Ratacind numele autorului, ratacim sursa, izvoarele…si e pacat! Asta ar trebui sa ne fie lectie!

Asadar, textul face parte din Colectia Basme Initiatice, Editura Kogaion, autor Lidia Barsan! Cartea se numeste Fetita ciplitorului de stele si ar fi bine ca toti cei care au distribuit povestea fara mentionarea sursei, sa adauge acum autorul, ca sa nu repetam/perpetuam eroarea. Multumesc. Si impartasesc ce abia am aflat, citand din prefata lucrarii:

„In ceea ce priveste descantecul de Lumina care apare in cel de al patrulea capitol, el chiar este un descantec activ, foarte operant, al carui ritual si continut mi-au fost dictate intocmai, prin scriere automata, de ceea ce eu numesc a fi Invatatorul meu launtric. Descantecul poate fi folosit oricand simtiti nevoia de purificare, de dezlegare de rau si de regasire de sine.”

Soarta te-a născut,
Prunc nemaivăzut,
Şi te-a chemat
Şi te-a îmbăiat
În izvor de munte
Cu plete cărunte,
Pruncule-nstelat
Să te faci bărbat
Şi să creşti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvântat!
Ai primit Solia
Să ne aperi cântul
Să respecţi Cuvântul
Neamului de Soartă
Ca să-l treci prin Poartă
Mângâiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tină,
Neamului de lumină…
Pruncu’ le aştepta…


Si ce daca ploua?
Noua nu ne pasa!
Ea a spus ca intr-o zi, foarte curand,
Soarele va straluci.
Si a avut dreptate
Aceasta dragoste a mea,
Iubita mea.

Filmat in alb-negru si lansat in urma cu doua zile, clipul o prezinta pe Natalie Portman si pe Johnny Depp, in rolurile unor indragostiti ce-si exprima dragostea in limbajul semnelor, pe versurile, muzica si interpretarea lui Paul McCartney.

Ideea videoclipului mi se pare geniala, iar piesa are niste versuri absolut superbe.

What if it rained?
We didn’t care
She said that someday soon
The sun was gonna shine
And she was right
This love of mine,
My Valentine

As days and nights
would pass me by
I tell myself that I was waiting for a sign
Then she appeared,
A love so fine,
My Valentine

And I will love her for life
And I will never let a day go by
Without remembering the reasons why
She makes me certain
That I can fly

And so I do,
Without a care
I know that someday soon the sun is gonna shine
And she’ll be there
This love of mine
My Valentine

What if it rained?
We didn’t care
She said that someday soon
The sun was gonna shine
And she was right
This love of mine,
My Valentine


Dans la apusul soarelui

Odată, demult, un misionar străbătea Munţii Stâncoşi împreună cu un tânăr indian care-i era şi călăuză.
În fiecare seară, la acelaşi moment al apusului, tânărul indian se îndepărta, se întorcea spre soare şi începea sa se mişte pe ritmul unei melodii suave şi pline de nostalgie pe care o cânta încet.
Tânărul care dansa şi cânta cu faţa spre soarele ce se stingea, era o privelişte care-l umplea pe misionar de o curiozitate plină de admiraţie. Într-o zi, îl întrebă pe ghidul său: „Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l împlineşti în fiecare seară”?
„O, e ceva foarte simplu, răspunse tânărul. Eu şi iubita mea am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze. Astfel, chiar dacă suntem departe unul de celalalt, cântăm şi dansăm împreună”. (autor necunoscut)

Când apune soarele, tu cu cine dansezi?


Vibratia zilei este 1.

Este o zi a inceputurilor, a noului- noi idei, noi cunostinte, noi initiative’n lumea afacerilor, inceperea unor proiecte ambitioase, a unui job nou, a unui curs – eventual unul de perfectionare.

Astazi puteti incerca revendicari referitoare la salariu, negocieri pentru vinderea unei idei sau a unui produs, preluarea unei functii noi, solicitarea unui rol, participarea la competitii de orice fel, ba chiar o plimbare, o calatorie, o expeditie- reala sau virtuala.

E ziua creativitatii si a originalitatii, prin urmare o zi excelenta atat pentru a sadi un pom, o planta, cat si pentru a sadi seminte – ale iubirii, compasiunii, pacii, iertarii..

Aceasta e ziua deschizatorilor de drumuri, a conducatorului de oameni innascut, a carmaciului.

Ambitia si nazuinta spre succes sunt cuvintele-cheie azi. Inceputul este esential, asadar, nu uitati, incepeti ziua neaparat prin a aprinde Lumina – in voi si in ceilalti. ;)

Fiecare zi e inceputul unei noi vieti. Oricine, daca’si doreste cu adevarat, poate lua viata de la capat, poate incepe o noua viata, lasand in trecut toate greselile, regretele, nefericirea si nesabuinta si poate trai noua viata care i se ofera cu fiece zi. Viata merita traita daca traiesti pentru ceea ce merita. Sa’ncercam, asadar, sa nu luam hotarari care ne depasesc, ci sa ne promitem, in schimb, ca fiecare zi va fi inceputul unei noi vieti si sa cautam sa traim fiecare zi, fiecare ora, fiecare clipa ca si cum doar atat ne’ar mai fi ramas.

Alegeti fericirea. 😉

O zi faina tuturor! 🙂

P.S. Eu deja stralucesc mai tare decat soarele. 😛

Piatra Soarelui


 Piatra Soarelui leaga radiatia solara din miezul zilei de cea a stelelor din miez de noapte si o aduce in viata terestra, fiind un partener ideal in meditatia solara. Plasata oriunde pe corp sau tinuta in mana, in sedintele de cristaloterapie, in meditatie sau numai purtata ca podoaba, ajuta la conectarea cu sursa interna de Lumina. Actionand cu puterile regeneratoare ale Soarelui, are un deosebit efect benefic in zona plexului solar, fiind cu succes utilizata pentru usurarea emotiilor. Fiind o piatra de natura alchimica, Piatra Soarelui ajuta in transformarea si in transmutatia oricarei energii si informatii care nu lucreaza in armonie cu legile Luminii.

Invata…


Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

(Traian Dorz)

%d blogeri au apreciat asta: