Tag Archive: sticla


Pasarea Floare


Motto:

„Oamenii spirituali visează la pasărea Phoenix; păsările, mai practice, visează mălai.” 🙂

Zaceam pe jos, in camera intunecata.. – ca in sicriu, cu picioarele goale, indreptate catre Usa Inchisa. Somnul ma poseda cu sete, cu dorinta, cu cruzime.. Si usa se deschidea cadentat, lovindu-mi picioarele goale. – Tipam, insa imi doream sa ma doara.

Un barbat escalda fereastra si se aseza tiptil pe sofaua veche. -Il stiam pe barbatul asta!- Nu-mi placea, iar prezenta lui, in aceeasi incapere cu mine, ma sufoca. Nu cred ca stia ca sunt si eu, acolo, in Incaperea Intunericului.  Astepta o femeie – o intalnire secreta! Femeia aparu la scurt timp, umpland camera cu prezenta ei sexuala. Fustita ei, de tull roz, zvacnea in intunericul camerei. – „O fustita ingenua pe o femeie vinovata.” – Probabil ascutimea gandului judecator o facu sa-mi simta prezenta!? Privirea ei dispretuitoare penetra intunericul, asa cum Somnul ma penetra pe mine. Abia atunci mi-am simtit trupul – umflat si descompus, infasurat in zdrente. De undeva, din interiorul meu, as fi incercat un zambet amuzat, daca nu mi-as fi simtit amaraciunea. In schimb, am incercat un fel de toleranta.. si le-am permis sa ramana acolo, cu mine, in Incaperea Intunericului. Intunericul ma ajuta sa nu-i vad, de aceea le-am cerut doar sa nu-i aud. Dupa care m-am incolacit iar in mine si imprejurul meu si i-am permis Somnului sa ma posede cu aceeasi cruzime si sete de mai inainte, insa el ma sufoca acum. Era deasupra mea si in mine.. Si eu eram in el! – Hm, cata vreme tanjisem dupa o uniune alchimica.. si acum, ca o aveam, ma zbateam sa ies din ea! – Scanceam ca un copil ranit si ma strangeam si mai tare in mine si imprejurul meu, fara sa inteleg ca tocmai asta ii dadea Somnului atata putere asupra mea. Si usa se deschidea si imi lovea iar picioarele goale. Nu mai simteam durerea. O amorteala ciudata pusese stapanire pe mine si miscarile mele devenisera dans intr-un acvariu fara apa. Cuvintele ieseau din mine, se zbateau un timp la gura mea, dupa care se izbeau, cu forta, de pereti: „Nu vreau sa va aud!!! Nu vreau sa va aud, in rest faceti ce vreti!” Fustita roz zvacni in intuneric: „Hai sa plecam de-aici! Acum!” –  Avea atata putere asupra lui!

Si cate cineva tot deschidea usa aia, lovindu-mi picioarele.. Dar asta a fost inainte! Acum sunt in alta camera, unde Lumina si Intunericul aproape ca se confunda. Zac, tot pe jos, aruncata pe o plapuma veche. Simt ca mai e cineva acolo, cu mine, cand, din vechiul aparat de radio, aud vocea Barbatului – altul decat cel din Incaperea Intunericului! Imaginea lui imi atinge retina si-i deslusesc, cu greu, costumul de clown si masca portocalie de pe chip. Cu mine vorbeste?! Ce Dar? Pentru mine?!? – „E un Dar Capcana.”, anunta Povestitorul. Si eu sorb, cu nesat, din micuta sticluta primita in dar. Licoarea e buna si ma imbata. Are culoarea zmeurei coapte si eu mai sorb o inghititura si privesc uimita sticla ce nu se goleste.. si care, parca, nici nu mai pare atat de mica!?! Si apoi dansez… – in alt acvariu fara apa. Pana aud Vocile si ma trantesc iar pe podeaua invelita de plapuma veche. „E  Camera de Trecere si Barbatul este o persoana foarte importanta si cu multi bani..”, anunta Povestitorul.

Da, Usa e descuiata si mai exista si o alta, in locul Ferestrei. Recunosc Vocile de Dincolo si-mi doresc sa devin invizibila. Imi e atat de bine singura, cu mine insami! Si Somnul ma penetreaza cu atata forta si dorinta, incat mi-e imposibil sa ma impotrivesc!

Cele doua copile care-mi traverseaza camera, ma trezesc cu chicotitul lor. Ma intind cu greu dupa Licoarea Zmeurie. „Ce bei acolo?”, ma intreaba una dintre ele. – „Otrava”, raspund amuzata.. si, brusc, simt nevoia sa fiu prevazatoare si anunt: „Daca ma veti gasi moarta, sa stiti ca din cauza asta am murit!” – Copilele nu par deloc ingrijorate, ci chicotesc vadit amuzate: „Uite-te la tine!”, imi zice una dintre ele, in timp ce cealalta ma apuca de hainele ce atarna largi pe mine: „Cine ti-a facut asta?” Inteleg atunci ca Somnul imi face asta… si scancesc iar, ca un copil indurerat.

Si Somnul ma patrunde cu mai multa sete. Imi loveste carnea, imi sfasie sufletul, imi zdrentuieste mintea!.. Puterea i-a mai scazut si, pentru ca se simte neputincios, se zbate in mine si imprejurul meu, ca o pasare ranita. Vreau sa plang, insa nu reusesc decat sa scancesc si adorm, posedata de el.

„Inca un Dar!”, ma trezeste vocea Povestitorului. – „Alt Dar? Cate Daruri mai primesc?!”, se zbate un gand in mine, acoperind vocea Povestitorului. Nu reusesc sa deslusesc decat ultimele cuvinte: „…Fiii Maharajahului!”

Ma uit la pachetul din fata mea si deslusesc o colivie. – „Mai ai o colivie Dincolo!”, imi amintesc Gandurile, „Ai hranit Pasarea?” – O iau la fuga, ingrozita ca Pasarea mea ar fi putut fi putut muri de foame. O caut prin toate Incaperile si, dupa un Timp, jumatatea unui Timp sau Timpuri, descopar, fericita, ca traieste. Colivia ei avea doua nivele, iar ea sedea pe cel de sus. Deschid cu grija cealalta colivie – cea primita in dar – si dau drumul usor, in colivia veche, Animalului. Descopar cu uimire si scarba ca nu-i decat un Vierme – urias si hidos! Privesc, din nou, Colivia primita in dar si observ ceva minuscul, zbatandu-se pe podeaua ei: un pui de Pasare – ranit, tremurand, agonizand.. – „Trebuie sa ceri ajutor, nu mai e Timp..”, sopteste un gand..si o iau la fuga, plangand.

„- Fiii Maharajahului..”, anunta Povestitorul si eu ma simt imbratisata de un copil frumos, imbracat in haine lungi, regale. – Nu”mi amintesc sa-l fi cunoscut, insa bucuria lui sincera si imbratisarea calda imi dau de inteles altceva. Si atunci il vad pe El, celalalt fiu al Maharajahului – Fiul cel Mare. Privirea lui, patrunzatoare, e ca o profetire pentru sufletul meu… si-i recunosc zambetul timid. Somnul se zbate, agatandu-se neputincios de mine, dar eu simt ca nu mai are nicio putere asupra mea. – Ma simt in siguranta: STIU ca sunt protejata! Si zambesc asa, fericita, pret de un Timp, Timpuri ori jumatatea unui Timp..

Vocea Povestitorului se aude din nou, amintindu’mi de puiul ranit, iar eu ma trezesc in genunchi, langa cele doua Colivii, implorand ajutorul. Vindecatorul imi arata colivia pe care o primisem in dar – puiul se transformase in cea mai frumoasa si neobisnuita Pasare vazuta vreodata!!! Aripile ei, desfacute larg, de un rosu-caramiziu stralucitor, pareau petalele unei flori.. – „..Pasarea Floare”, razbatu pana la mine vocea Povestitorului. – Pentru ea ma rugam. Ceream sa fie vindecata. Imploram sa fie salvata. Povestitorul deja anuntase ca Pasarea Floare trebuie sa moara si nimeni nu mai avea voie sa schimbe Povestea. Parea ca toti acceptasera asta si Resemnarea zambea trimfatoare de pe chipurile lor. – „Niciodata nu mi-a placut personajul asta, Resemnarea!”, se agita un gand prin mine. Si cad, din nou, in genunchi, incercand sa induplec Inimi. Din stanga, cu un pas in fata mea, Fiul cel Mic al Maharajahului ma priveste cu tristete si neputinta in ochi. Plangand si implorand, caut o mana de care sa ma agat.. Si atunci simt mana lui.. – Din spatele meu, ca un zid protector, Fiul cel Mare al Maharajahului parea ca nu ma priveste, ci doar ma simte. Ma agat, cu disperare, de mana lui intinsa si ma ridic. Caldura imbratisarii lui si moliciunea mainii lui drepte, asezata pe sufletul meu, ma linistesc si imi dau putere. – „Pe tine te poate proteja, insa Pasarea Floare trebuie sa moara!!!”, anunta Vindecatorul, indepartandu-se. Iar vocea Povestitorului completa: „Nu-i era permis sa le salveze pe amandoua si el alesese sa salveze Fata.” – „Povestea asta se cere schimbata”, se razvrati un alt gand in mine, „..si doar tu poti s-o faci!” M-am smuls din bratele Fiului cel Mare si am alergat dupa Vindecator, dar el a repetat cu glasul stins: „Nu e permis.. Pasarea trebuie sa moara pana maine..” – „Pana maine?? Pana maine??? Cata cruzime exista in voi?? Pana maine?!? Cine a hotarat asta???”, m-am razvratit eu, cutremurata si scarbita de atata Resemnare. – „Povestitorul..”, raspunse un alt Gand din mine..

M-am surprins cerand o arma – eram hotarata sa curm chiar eu agonia Pasarii Floare, din moment ce nimeni nu indraznea s-o vindece. – „Nici asta nu este permis. Pasarea Floare trebuie sa agonizeze pana maine, cand va muri. Asa-i Povestea si noi n-o putem schimba.”, imi explica Vindecatorul, dand din cap neputincios. Toata furia, scarba si neputinta mea le-am revarsat atunci asupra lui. – Am tipat, l-am jignit, l-am implorat din nou.. si iar am tipat…si l-am jignit…

In cele din urma, am plecat, aruncandu-i 3 bancnote mici: „Asta-i tot ce valorezi tu, Vindecatorule, nimic mai mult!”

De undeva, de sus si din spate, ma priveam pe mine, indepartandu-ma. – Eram alta femeie, aceeasi si totusi de nerecunoscut: mai frumoasa, mai puternica, mai hotarata si mai sigura de mine. Cu sufletul indurerat, insa dreapta ca o stanca, paseam inspre Aici. Somnul inca imi dadea tarcoale, tanjind, dupa mine. – Hm, intelesese ca nu mai are nicio putere asupra mea, dar tot nu renunta. Cerul era de un albastru clar si limpede.

„Numai ea putea intelege atat de bine Pasarea Floare.”, se auzi vocea Povestitorului.

Am pasit triumfatoare in Aici.

Povestea Pasarii Floare era insasi povestea mea. Si eu hotarasem s-o schimb. – Toate Povestile pot fi schimbate, indiferent ce spune Povestitorul!

Scancetul de copil ranit s’a eliberat in plans.. si lacrimile tasneau direct din sufletul meu gaurit. – Si ce daca imi simteam carnea intinata? Si ce daca imi simteam sufletul terfelit? AICI pot vindeca Pasarea Floare.

Si am scris. – Scrisul se transformase in terapie si Pasarea Floare incepea sa se vindece.

De Dincolo, Vantul imi aduce vocea Povestitorului: „Si astfel, Pasarea Floare a fost vindecata si eliberata.”

Nu mai exista Incaperea Intunericului, nici Colivii, nici Masti, nici Neputinta, nici Resemnare.. – „Desi Somnul inca mai tanjeste dupa Fata, el stie ca nu mai are aceeasi putere asupra ei. Pana si Usa a fost eliberata de dorinta carnii. Copilele inca mai zburda prin Camera de Trecere, chicotind amuzate, sub privirea intelegatoare a Fiului cel Mic al Maharajahului.”

„Fiul cel Mare? – Fiul cel Mare urmareste fericit zborul Pasarii Floare. Mana lui, moale si calda, inca se mai odihneste, protectoare, acolo… – pe sufletul curajos al Fetei care a indraznit sa schimbe, pentru totdeauna, Lumea Povestilor.”

( by mone )

Reclame

Legea Gravitatiei


ep.2 Miracole by Ciripry

…Si asta-i relativ noua, daca nu de vara trecuta, de acum doua veri.
Pe la 5 si ceva dupa amiaza. Vara. Cald. Cam prea cald. De ce plecasem mai devreme de la serviciu unde aveam aer conditionat, nu stiu. Dar stiu ca am facut o escala la magazinul meu preferat din colt. Oarece food-shopping. Sigur, sigur o minerala albastra, Borsec. Inca vreo 2 buticuri tentante in calea mea, dar nu ma atrag acum, si apoi prima la stanga pe strada cu blocul unde locuiesc. Abia ma tarai ca e cald ma tot intreb de ce am plecat de la birou ca sa ma topesc in garsoniera mea de la etajul 5. Ceva ma bucura si ceva ma intristeaza, nu-mi dau seama. Feelinguri de conjunctura. Ganduri. Privesc oamenii, copacii, cerul cam prea uscat. E ceva estival in mintea mea, de fapt am tot dreptul ca destui oameni sunt in concediu si copiii de multisor in vacanta. Si iar intrebarea aia sacaitoare: ce caut la ora aia spre casa?  Cum parca nu am stare – desi sunt clar in pasi de Alpha – dau un ocol pe la chioscul de ziare si ma uit la cartile din geam. Apoi imi continui drumul spre blocul meu. Inca vreo 2 metri si voi intra pe aleea din fata scarii. Aud un scrasnet, apoi un vajait de cadere, inghet pur si simplu dar totul e atat de rapid pe un anume plan, incat comanda de stop de la sistemul nervos nu e procesata de picioare decat in clipa cand cateva margaritare de sticla se rostogolesc la cativa cm de picioarele mele. Grosul e mai incolo, aproape un geam intreg cazut de la o fereastra de la…. Ridic ochii si numar 3 etaje. O fereastra semideschisa, scorojita de se vede lemnul, clar un apartament neingrijit… probabil inca un pensionar mort si-un student fericit ca va avea ce inchiria curand. O treime de geam inca atarna sus precum o ghilotina. Stau cateva secunde sa ma gandesc daca chem pompierii sau ma risc sa parcurg cei 4 metri pana la usa… picioarele imi tremura, e clar ca m-a ocrotit cel de sus, sunt inca in stare de soc, n-am timp de analize si multumiri… Si daca mai stau mult in capatul aleii o sa tremur din ce in ce mai rau, mai bine imi fac curaj si incerc sa ajung la intrarea din bloc. Un pas, doi, trei, evit bucatile mai mari de sticla, dar aud scrasnestele aschiilor de sub pasii mei. Privesc tinta spre usa cu interfon, deja ma protejeaza balconul de la 1, am intrat… Chem liftul. Dumnezeule, ce stupid!! Dar ce sincronicitate. Ca daca nu ma opream sa ma uit la carti ajungeam fix in clipa cand pica geamul. Ba nu, poate ajungeam mai devreme… sau de fapt, puteam sa mai pierd 2 minute in magazin si sa ajung in secunda dezastrului. Adica nu, nu conteaza, ceva m-a pazit. Ingerul meu pazitor poate chiar a impins sticla cu cateva secunde mai devreme ca sa cada in fata mea si nu pe capul meu… Sau la fel de bine putea s-o faca cu 5 minute inainte ca sa nu ma mai sperii. Da putea sa fie in alta zi sau deloc! Dar de fapt care o fi ideea? Sigur morala nu e “nu chiuliti de la serviciu”. Fumez deja de jumate de ora pe balconul meu de la 5. Gandurile imi fug aiurea. Am apucat sa si sun o prietena sa ma lamentez la telefon de ce faza am patit sau era sa patesc… Cerul se coloreaza in fata mea. Inca gandesc departe si in sfarsit zambesc. Multumesc. Iar ma indoiam de Tine.     

 Si, oh, Doamne, cum de am uitat?…

Ce ti-e si cu memoria asta… Treceam pe sub un bloc cu 10 etaje in orasul copilariei mele, altu’ decat Bucurestiul. Nu e un oras mic, dar blocuri atat de inalte nu erau in multe zone. Veneam de undeva, nu mai stiu de unde, dar tind sa cred ca de la o cofetarie care era vizavi. Daca memoria nu ma inseala, cam acolo era punctul terminus al zonei comerciale, mai departe era o benzinarie, apoi o sosea lunga, neinteresanta, deci ca logica de situatie nu aveam de unde veni din alta parte decat de la cofetarie. Hmm… Posibil ca halisem o bezea. Nu, pe atunci bezeaua insemna o tarta cu gem si o bezea cremoasa deasupra, teribil de roz. Gust bunut, dar culoarea facea toti banii, parca 2,75 lei. Jesus, cate detalii imi vin in cap dintr-o gaura ce pana acum 3 secunde parea neagra!… Asadar, veneam de la cofetarie, treceam pe sub un bloc de 10 etaje, in mana dreapta tineam o sacosa si pare ca nu aveam ghiozdan. Deci nu veneam de la scoala, ceea ce inseamna ca de fapt ma trimisese bunica sau mama la cofetarie sa iau ceva, deci nu mancasem bezea. Ok, dar ce v-am povestit de bezelele roz, ramane valabil. Pe sub blocul ala cum treceam eu relativ fara graba si mai mult ca sigur ganditoare, aud un fel de vajait, ridic capul, incerc sa pricep ce poate fi… si cum pe atunci nu aveam spaime si neincrederi am continuat sa merg. La mai putin de un metru in fata mea, spectaculos de perpendicular, a cazut un ciocan. De ala mediu, cu coada, cum vazusem in trusa de lucru a tatei de nenumarate ori cand se facea el ca repara ceva prin casa. Un ciocan ce izbi betonul si lasa un cucui de cativa cm inainte de a mai topai odata in virtutea legii inertiei (pe care aveam sa o invat abia peste vreo 2-3 ani la fizica de-a sasea).. si a se opri in tipetele unui alt trecator care vazuse faza si realiza mai bine cat de rau se putea termina. Eu am mai facut 2 pasi si am franat. Am ridicat din nou capul privind spre balcoanele de la strada. Putea sa fi cazut de oriunde si de la orice etaj. Vai, putea sa-mi sparga capul, mi-am zis eu in gand, cu logica de scoala primara. Nu stiu de ce capul, ca ar fi putut sa-mi sparga si altceva, asta ca sa nu mai spun ca erau mari sanse sa dau coltul. Dar sigur pe atunci credeam cu tarie ca orice pica de sus, mai intai te loveste in cap. Doar asa se intampla cu picaturile de ploaie… Am avut noroc, mi-am zis si tinandu-ma strans de sacosa din mana dreapta am pornit agale, mai departe. O intamplare interesanta, pana la urma. Sigur nu le-am povestit parintilor ori bunicii cand am ajuns acasa, dar cred ca la un moment dat am tinut sa ma laud colegilor ca am supravietuit caderii unui ciocan periculos dintr-unul din putinele blocuri cu zece etaje din orasul copilariei mele. 

Aaaa, multam fain si pentru atunci.

%d blogeri au apreciat asta: