Tag Archive: trupul



In odaia mea de lemn

De mult nimeni nu mai vine..

Obosit s’astept un semn

C’ai sa te intorci la mine..

 

La fereastra am pus un stor,

Stelelele sa nu mai vada

Mersul tau prin dormitor,

Umbra ta iesind din cada.

 

Patul nu te’asteapta gol,

Trupul tau ca de papusa..

Ti’am lasat lumina’n hol,

Ca sa nu mai bati la usa.

 

Si de’ar fi sa treci pe drum

Ca’n atatea seri de vara,

Las’o urma de parfum

Sa ma amageasca iara!

 

Si de’ar fi sa vrei sa vii

Sa’mi adormi din nou pe umar,

Stau pe strada ce’o mai stii

La exact acelasi numar.

 

Patul nu te’asteapta gol,

Trupul tau ca de papusa..

Ti’am lasat lumina’n hol,

Ca sa nu mai bati la usa..¸¸.•♫♪

 

Muzica: Stefania Iacob
Versuri: Sorin Poclitaru

 

 

Anunțuri

Cufarul Monicai

*Hemografie (subst.) – Cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul Respirări: „ştiinţa pe care eu am creat‑o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie , adică scrierea cu tine însuţi. […] Hemografia este o ştiinţă tânără. […] Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.”

I
A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.

II

Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III

Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, şi pare sângerândă, când de fapt este numai roşie.

IV

Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.

V

El va fi neasemuit de frumos şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg.

VI

El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.

VII

Chiar nici tinerii bărbaţi nu vor avea timp să-l invidieze, fiind deodată şi de tot preocupaţi să-l iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărţi, dar cuvintele lui vor fi nesfârşite.
El nu se va înălţa la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.

VIII

El n-o să-şi aducă aminte de mine, pentru că aşa este cuviincios.
El îşi va aduce aminte numai de o fiinţă foarte frumoasă şi care târziu şi altă dată va urma să se nască.

IX

Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

X

Îngerul se uită posomorât la mine:
Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger.
De ce mă dezamăgeşti?

XI

Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune: Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!

 

Nichita Stănescu


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai

Energia si magia parului


Despre parul femeii si puterea lui ascunsa

Din cele mai vechi timpuri, parul a fost nu doar un atu si o componenta de baza a frumusetii feminine, ci si o sursa si un indicator al nivelului de energie vitala si forta interioara a unei femei. Parul era tratat cu o atentie si o dragoste deosebita, la toate popoarele lumii. Orice femeie era invatata, din frageda copilarie, ca parul ei reprezinta o adevarata comoara. De exemplu, cu ajutorul  parului lung se atragea sporul casei, se putea vindeca un copil sau fermeca un barbat!

Energia si magia parului

Energia si magia parului

Cu timpul, cunoasterea mistica despre puterera parului uman a fost aproape in intregime pierduta.
In zilele noastre nicio femeie nu-i mai daruieste barbatului iubit, o suvita din parul ei, pentru ca acesta sa o poarte in dreptul inimii, amintindu-si  de iubita, atunci cand distanta ii desparte, nu mai face pendul din inelul de casatorie atarnat de un fir de par, atunci cand vrea sa afle raspunsuri despre cei dragi si nu-si mai alege peria sau pieptenele de par, cu aceeasi grija cu care o faceau altadata, strabunicile noastre . Totusi, la nivel intuitiv, orice femeie stie si simte in adancul fiintei sale, cat de important este parul ei. Și aici nu e vorba doar de frumusete.
Firele de par sunt un fel de “antene” naturale ale organismului nostru, prin care circula energii vitale atat inspre corp, cat si dinspre el. Parul poate povesti despre noi multe – cat de bine ne simtim, in ce stare sunt organele noastre interne , cum functioneaza sistemul  hormonal – detaliu extrem de important pentru buna functionare a corpului feminin. Parul arata si nivelul nostru de feminitate, fiind o sursa de conectare la energia Universului, de tip Yin. Orice schimbare sufera parul nostru, de-a lungul timpului, aceasta  va modifica, intr-un mod subtil si nevazut, si cursul destinului nostru ca femei. De aceea, daca vrem schimbari rapide in viata noastra, un coafor profesionist si cu experienta  ne va sfatui  intotdeauna sa incepem prin a ne schimba tunsoarea, coafura sau macar culoarea parului.

A taia parul intotdeauna va avea semnificatia de a face un pas in directia unei schimbari importante in viata.

A taia parul intotdeauna va avea semnificatia de a face un pas in directia unei schimbari importante in viata.

A taia parul intotdeauna va avea semnificatia de a face un pas in directia unei schimbari importante in viata. Este un fel de semnal catre Univers, ca sufletul nostru doreste o schimbare. In vechime, isi taiau parul de bunavoie, doar persoanele aflate intr-o situatie extrema de boala sau stres, urmand sfatul din Vechiul Testament de a se dezice de par , aruncand pe el tot raul, de a se curata de pacat si a renaste spiritual. De exemplu, femeile captive in razboi isi radeau capul pentru purificare, de asemenea si leprosii (Levitic 14:8).
Altfel, parul unei femei niciodata nu se tundea scurt, deoarece la nivel subtil ar fi fost echivalent cu deconectarea acesteia de la sursa de energie vitala. Din punct de vedere energetic, situatia e neschimbata si in zilele noastre. O femeie care opteaza pentru o tunsoare scurta, intr-un fel sau altul, isi afecteaza una dintre sursele de vitalitate – este important sa stim acest lucru.
Lungimea ideala a parului feminin este pana in dreptul vertebrei T10 (trebuie sa acopere sternul si omoplatii)
Pentru o femeie, un par ingrijit mai reflecta si ordinea din capul ei. De aceea, nu sunt deloc intamplatoare vechile ritualuri, prin care aceasta  isi peria, indelung si minutios, parul inainte de culcare, indepartand cu ajutorul pieptenului sau al periei, orice energie sau emotie negativa, acumulata de-a lungul zilei, relaxandu-si in acest fel trupul, mintea si sufletul. Nu mai e nevoie sa demonstrez nimanui, sper, cat de important este pentru o femeie sa atinga starea de relaxare, dupa o zi grea – indiferent daca se pregateste pentru somn, pentru meditatie si rugaciune,  sau pentru a face dragoste cu sotul ei.

Odinioara  se transmitea din mama in fiica, obiceiul de a purta parul cat mai lung cu putinta. Avand grija de acesta, femeia indeplinea o asceza si toate problemele ei, eliminate prin firele de par, puteau fi astfel indepartate.

Odinioara se transmitea din mama in fiica, obiceiul de a purta parul cat mai lung cu putinta. Avand grija de acesta, femeia indeplinea o asceza si toate problemele ei, eliminate prin firele de par, puteau fi astfel indepartate.

Odinioara  se transmitea din mama in fiica, obiceiul de a purta parul cat mai lung cu putinta. Avand grija de acesta, femeia indeplinea o asceza si toate problemele ei, eliminate prin firele de par, puteau fi astfel indepartate. Pe cand, taindu-si parul scurt, ea isi lasa captive toate problemele, in interior.
Hindusii considerau ca parul este lacasul energiei feminine, Shakti. De aceea nimanui nu ii era permis sa atinga parul unei femei, cu exceptia sotului si a tatalui acesteia.
Și dacii, si slavii, dar si majoritatea popoarelor nordului aveau aceleasi reguli nescrise, atunci cand venea vorba despre par. Simbolul frumusetii si al sanatatii feminine era reprezentat de cosita lunga, stralucitoare, impletita in trei, de grosimea incheieturii.
Femeile maritate erau invatate, ca toata energia si bunastarea caminului este depozitata in parul lor. Nu intamplator, in timpul invaziilor, barbarii cautau sa o captureze mai intai pe sotia conducatorului advers si sa-i taie parul, intr-un ritual menit sa-l sece de puteri pe sotul ei, ba char si intreaga cetate sau tinut pe care acesta, impreuna cu consoarta, le stapanea.
Tot traditia de mii de ani, la mai multe popoare ale lumii, cere ca fetitele sa poarte de mici parul impletit intr-o singura coada, din 3 suvite, ceea ce semnifica  unirea trupului, mintii si a spiritului, intr-un tot intreg. Cosita urma linia coloanei vertebrale, considerandu-se ca toate puterile Ceresti benefice, coborate prin parul copilei se transfera catre coloana, umpland  corpul, mintea si spiritul acesteia de o energie vitala de origine divina,  pregatind-o pentru viitoarea ei  misiune de sotie si mama.
Inainte de maritis, parul fetei se despletea si se reimpletea in doua cosite. Una era pentru a ramane conectata la puterea si glasul lui Dumnezeu si a neamului propriu, cealalta – pentru a auzi vocea neamului celui ursit,  impartind soarta cu el, sustinandu-l din punct de vedere energetic. In timpul sarcinii, Femeia acumula prin par  forte suplimentare – de data asta nu pentru sot, ci pentru ea si viitorul copil.
Cu atat mai drastica era interdictia de a scurta parul in timpul graviditatii – pentru a nu-l priva de sustinere energetica, pe copilul inca nenascut.
Parul femeilor maritate, spre deosebire de cel al fetelor tinere, era intotdeauna acoperit – pentru ca puterea lui sa fie canalizata doar catre familie, dar si pentru a nu aduce in casa invidia straina, rautatea si alte energii negative, din exterior. Foarte rar o femeie se incumeta sa poarte parul despletit, intr-un loc public, deoarece se considera ca o astfel e risipire a energiei  personale nu poate ramane fara consecinte. Majoritatea femeilor erau foarte atente la acest aspect – si anume, de a-si pastra la nivel optim, incarcatura energetica, specific feminina.
Mai mult decat atat, purtatul parului la vedere era o considerat o declaratie nerostita a femeii, de disponibilitate sexuala. Pentru o femeie maritata era o mare rusine sa fie vazuta in public cu parul descoperit si despletit, putand fi catalogata drept usuratica. Doar in fata sotului  femeia isi desfacea parul, permitandu-i acestuia sa se conecteze la sursa ei tainica de energie si feminitate. In restul timpului, parul era strans in coc sau impletit.
La fel cum misiunea dintotdeauna a barbatului este  de a-si proteja familia de orice agresiune fizica exterioara – tot asa misiunea spirituala a femeii (aflata in sfera ocultului, neputand  fi vazuta cu ochiul liber sau pipaita cu mainile) – este dintotdeauna de a proteja casa si pe cei dragi, de orice agresiune energetica, de priviri nedorite si ostile, de orice necazuri, intrate accidental sau intentionat in caminul conjugal.

Despre parul femeii si puterea lui ascunsa
Mai exista o categorie speciala de femei, care puteau purta parul despletit, fara sa fie judecate pentru asta –acestea erau dansatoarele ritualice, preotesele, heterele – pe scurt, femeile cu initieri si functii speciale, care isi foloseau podoaba capilara ca pe un instrument de lucru si de influenta a persoanelor sau evenimentelor, lor insa nefiindu-le permis sa aiba o familie. Dar ele cunosteau si ritualuri speciale de curatare, dupa ce apareau in fata multimilor cu parul lasat liber. Preotesele din templele  Afroditei purtau de asemenea, parul foarte lung. Se considera ca acesta le ajuta sa nu se epuizeze din punct de vedere energetic, in timpul apropierii fizice de un barbat, restabilindu-le rapid echilibrul interior.

Magic Hair
O alta categorie de femei care purtau parul lung si despletit era cea a vrajitoarelor si doftoroaielor (vindecatoarele) Motivul era conectarea cat mai puternica la energiile stihiilor (elementali), cu care acestea lucrau. La inceputul oricarui ritual de invocare, acestea se roteau indelung, cu bratele ridicate in sus, cu parul despletit, formand astfel un vortex energretic, prin care se puteau conecta la fortele Naturii.

Energia si magia parului
Bineinteles ca multe dintre femeile contemporane, vesnic grabite si avand cu totul alte valori si etaloane decat stra-strabunicile lor, vor considera majoritatea obiceiurilor mai sus mentionate, drept simple superstitii, depasite si inutile .

"I have magic hair that glows when I sing!"

„I have magic hair that glows when I sing!”

Totusi, nu va grabiti cu concluziile. Daca simtiti ca sufletul va rezoneaza macar cu o mica parte din cele citite, incercati, macar pentru o perioada limitata de timp, in calitate  de experiment,  sa tineti cont de cateva sugestii (va asigur ca nu veti regreta!) :
– Nu va tundeti niciodata inaintea unor evenimente importante din viata voastra, pentru a nu modifica cursul lor;
– Monitorizati, in permanenta, starea parului vostru, alocand timp macar o data pe zi, de preferat seara, unei perieri  temeinice, fara graba. In timpul pieptanatului puteti si chiar trebuie sa rostiti mental afirmatii pozitive cu privire la viitor, sau va puteti ruga.
– Din timp in timp, prindeti-va parul in coada sau impletiti-l, macar in zilele cand aveti nevoie de energie suplimentara. Este foarte util sa va prindeti sau sa va acoperiti parul, atunci cand mergeti in locuri aglomerate si incarcate negativ din punct de vedere energetic – in piete, in mari centre comerciale, dar mai ales la spital sau la cimitir.
– Se considera ca parul strans intr-un coc „jos” dezvolta  doua virtuti  importante pentru o femeie – smerenia si ascultarea. O „coada de cal” sau un coc prinse in crestet ii confera rezistenta fizica si psihica, sporindu-i puterile.
– Atunci cand parul cade, este foarte important si chiar necesar sa lucram cu Neamul, cu arborele genealogic, constientizand problemele si blocajele pe acest subiect. Pentru ca una dintre functiile subtile ale parului este sa ne hraneasca si cu energiile neamului. Pentru o femeie, caderea parului indica de cele mai multe ori probleme nerezolvate cu barbatii din neam – cu fratii, fiii,bunicii,sotul  sau cu tatal.
– Sa va purtati cu parul vostru si sa-l ingrijiti, ca si cum acesta ar fi un Dar nepretuit, ce v-a fost transmis de catre stramosi si care trebuie pastrat si transmis intact mai departe.
– Sa tineti minte ca regenerandu-va parul si protejandu-l permanent,  atrageti sporul si abundenta in casele voastre.
– Daca aveti in permanenta un tonus vital scazut si va simtiti stoarse de vlaga, lasati-va  parul sa creasca!
– Daca vreti sa va dezvoltati intuitia – lasati-va parul sa creasca!
– Daca vreti sa aflati raspuns la o intrebare, legata de casa sau de cei dragi, sau sa primiti un semn, formulati intrebarea in timp ce va pieptanati, impletiti parul in cosita si mergeti la culcare. Dimineata despletiti-l si mergeti sa va faceti treburile zilnice. Raspunsul va veni.
–  Și cel mai important lucru: nu uitati ca, printr-o simpla fluturare a minunatelor voastre plete, puteti sadi in sufletul cuiva, Iubirea!

Sursa: atelierezoetno

Incantatie Tămaduitoare

Floare strălucești,
Luminezi mereu,
Timpul să-l întorci,
Să-mi dai ce-a fost al meu..

Vindecă, te rog!
Să m-ajuți la greu,
Soarta să o schimbi,
Să-mi dai ce-a fost al meu,

Ce-a fost al meu…


„Imbratiseaza cu un zambet. A tine ochii inchisi este optional.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

1530364_593343504070089_559630298_n

Ziua Internationala a Imbratisarilor (International Hug Day) este sarbatorita pe 21 ianuarie, la nivel mondial. Aceasta sarbatoare a aparut pentru prima data in Statele Unite ale Americii, in 1986, si a primit numele de Ziua Nationala a Imbratisarilor (National Hug Day).

1503470_593341827403590_182231765_n

Inedita sarbatoare s-a raspandit cu rapiditate in intreaga lume, chiar daca nu se stie de ce a fost aleasa data de 21 ianuarie sau care este persoana care a avut o asemenea intiativa. Totusi, se considera ca autorii ideii ar fi fost tinerii studenti americani. (wikipedia)

1607110_594689610602145_715777547_n

Potrivit explicatiilor psihologilor, aparitia unei sarbatori de acest fel este strans legata de nevoia oamenilor de afectiune, siguranta, dragoste si confort interior.

1554604_593348740736232_671771034_n

Potrivit traditiei evenimentului, oricine poate imbratisa orice persoana, chiar si una necunoscuta, iar legenda spune ca in timpul unei imbratisari prietenesti, oamenii fac schimb de caldura sufleteasca. 😉

1012018_593348264069613_2046188615_n

Imbratisarea, acest schimb minunat de afectiune, caldura si sprijin, nu este specific doar fiintei umane. Gesturi similare au fost observate si la animale.

1013357_594678797269893_975045083_n

Imbratisarea este un medicament universal. Ea vindeca, alina. Imbratisarea reduce tensiunea arteriala si previne atacurile de inima. Imbratisarea ajuta la scaderea cortizolului, hormonului stresului. In timpul imbratisarii se elibereaza oxitocina, hormonul iubirii.

1513305_615958548471150_1549458854_n

Imbratisarea are un efect calmant, avand rolul de a regla bataile inimii. Conform unui alt studiu, frecventa cardiaca a celor care se imbratiseaza se reduce cu 5-10 batai pe minut. Un alt studiu efectuat in 2000 arata ca bebelusii care au fost imbratisati in timp ce li se efectuau anumite teste la sange au plans mai putin si au avut un ritm al inimii mai regulat decat cei care nu au fost imbratisati.
1530425_594691077268665_1202866252_n

Obiceiul de a imbratisa o persoana si de a-i freca usor spatele faciliteaza circulatia sangelui catre organele vitale, contribuind astfel la prevenirea atacurilor de inima.

1513320_593347424069697_403636302_n

Imbratisarea are un efect stimulant pozitiv si asupra sistemului nervos, fiind folosit de multe ori ca si tehnica terapeutica de catre multi psihologi.

1510747_593338657403907_1356320703_n
In timpul imbratisarii, se elibereaza in mod natural si alte substante chimice benefice, dopamina fiind una dintre ele. Dopamina este o substanta secretata de creier, responsabila de starea de bine si de buna dispozitie a unei persoane.

1520758_594673007270472_819770287_n

Si, nu in ultimul rand, imbratisarile ne ajuta sa crestem spiritual. 😉

H.U.G.S. - Helping Us Grow Spiritually!

H.U.G.S. – Helping Us Grow Spiritually!

 
Tomasz Alen Kopera - Embrace

Tomasz Alen Kopera – Embrace

„Cuibareala” este o #imbratisare prelungita.

Dave Ross – A Book of Hugs (Cartea imbratisarilor)

995610_615929208474084_1772049393_n

„Nu exista imbratisare rea. Exista doar imbratisari bune si imbratisari grozave.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

"Tighter Please" - Lily Thula

„Tighter Please” – Lily Thula

„Nu poti da o imbratisare fara sa primesti una inapoi.” 

Dave Ross – A Book of Hugs (Cartea imbratisarilor)

1538648_593336427404130_1248333919_n

„Imbratisarile de dinainte de culcare alunga visele rele.”

Dave Ross – “A Book of Hugs” (Cartea imbratisarilor)

1555467_615927858474219_1315756015_n

Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine care te „încheie”, te completează, revelându-ţi o altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte noi dimensiuni

Mircea Eliade – Nuntă în cer

75906_615932488473756_836873054_n

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

Mircea Eliade – Nuntă în cer

"At Last" -  Lauri Blank

„At Last” – Lauri Blank

“Milioane si milioane de ani si tot nu mi-ar putea da jumatate din timpul suficient pentru a descrie acea mica clipa de eternitate cand iti pui bratele in jurul meu si eu imi pun bratele in jurul tau.” 
Jacques Prevert
Hug - Santiago Carbonel

Hug – Santiago Carbonel

O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe, în care nici un moment una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput şi justificat.

Camil Petrescu – Patul lui Procust

1538870_615965631803775_1552132169_n

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Nichita Stanescu – Imbratisarea

Jack Vettriano

Jack Vettriano


Cufarul Monicai

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea asta.

Sa scriu, de pilda: ”Noaptea e instelata, iar hat, departe, pe cer, dardaie astri albastri”.

Vantul noptii da roata pe cer si canta.

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea asta

Eu am iubit-o, si, uneori, chiar si ea m-a iubit.

In asemenea nopti am tinut-o in brate,

Si-am sarutat-o de atatea ori sub cerul nesfarsit.

Ea m-a iubit, si uneori chiar si eu o iubeam.

Dar cum sa nu iubesc

Ochii mari cu care ma tintuia?

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea asta.

Sa stiu ca nu mai e mea.

Sa simt ca am pierdut-o.

S-aud noaptea imensa, si mai imensa fara ea.

Si versul sa-mi cada pe suflet ca roua pe iarba.

Ce conteaza ca iubirea-mi n-ar putea s-o pastreze?

Noaptea e instelata, iar ea nu-i cu mine.

Asta-i tot. Departe, cineva canta. In departare.

Sufletul meu nu-i multumit ca a pierdut-o.

Ca pentru a mi-o apropia, privirea mea o cauta.

Inima mea o cauta, dar ea nu-i cu mine.

Chiar in noaptea care face albi aceiasi copaci.

Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiasi.

N-o mai iubesc, e sigur, dar cat am mai iubit-o.

Vocea mea cauta vantul, ca sa-i ajunga in urechi.

A altuia! A altuia va fi.

Cum era inainte a sarutarilor mele.

Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniti.

N-o mai iubesc, e sigur, dar poate-o mai iubesc.

Atat de scurta-i iubirea, si-a atat de lunga uitarea.

Fiindca in asemenea nopti am tinut-o in brate,

Sufletul meu nu-i multumit ca a pierdut-o.

Chiar de-ar fi ultima durere pe care ea mi-o provoaca

Si acestea ultimele versuri pe care le scriu.

.

❤¸¸.•*¨*•❤

.

Pablo Neruda – Poemul 20

Misterul feminitatii


Femeia este rară, Ea îngenunchează marile personalităţi masculine, Ea răstoarnă tronurile, Ea opreşte anii. Pielea sa este de marmură, iar cînd apare Una, Ea pune în impas întreaga lume…

Unde se duc fluviile, zăpezile, păsările singuratice
? Toate se scufundă în Femeie… Dar Ea este rară… Va trebui să fugim cînd o întîlnim, deoarece cînd iubeşte este implacabilă… Dar Ea este rară. Adevărata Femeie, cea care vine din noaptea Timpului, Femeia care ne-a fost dată de divin, aparţine în întregime de un univers diferit de cel al bărbatului. Ea luminează cealaltă extremitate a Creaţiei. Ea cunoaşte secretul apelor, al pietrelor, al plantelor şi al animalelor. Ea se uită fix la soare şi vede clar în noapte. Ea posedă cheile sănătăţii, ale relaxării, ale armoniilor materiei.

Ea este magiciana albă, feea cu aripile mari şi umede, cu ochii transparenţi, cea care aşteaptă bărbatul pentru a începe Paradisul terestru. Cînd Ea se dăruieşte Lui, într-un moment sacru, îi deschide prin calda obscuritate a pîntecelui ei poarta către o altă lume. Ea este izvorul virtuţilor: dorinţa pe care Ea o inspiră consumă excitarea. Scufundarea în Ea redă castitatea. Ea este sterilă pentru că Ea opreşte roata timpului. Ea readuce bărbatul în copilăria lui. Ea este cea care îl restituie muncii, îndatoririlor sale. Femeia adevărată este cea care face din bărbat mai mult decît este. Ea este suficientă pentru ca el să existe în plenitudine.

Bărbatul trebuie să treacă prin ea pentru a ajunge la fiinţa sa adevărată, şi chiar dacă el a ales alte asceze, o va întîlni din nou sub forme simbolice.

Descoperirea Femeii Adevărate este o graţie. Unirea cu Ea cere bunăvoinţa lui Dumnezeu… Acele întîlniri stranii! Ea apare brusc în trupul falselor femele, iar bărbatul favorizat care o vede începe să tremure de dorinţă şi de teamă. Apoi totul se va transforma, iar el va înceta să se mai joace cu el însuşi.

(Louis Pauwels – Conferinţă imaginară: „Femeia este rară”)

%d blogeri au apreciat asta: