Tag Archive: Univers



Eric Pearl - Reconectarea

Eric Pearl – Reconectarea

„Ca să deveniţi vindecător, veţi lăsa tot ce nu vă e necesar – „lucrurile” care v-au folosit sau nu, de-a lungul timpului, dar care, cu siguranţă, nu vă mai folosesc acum – decât ca să vă întărească starea de ataşament. Ataşamentul înseamnă nevoie, iar nevoia înseamnă frică. Cum vi se pare „cuta” asta, pe pantalonul vechiului costum pe care îl purtăm? În parabolă, ne alăturăm lui Wo, care este pe cale să se întâlnească cu îngerul Bagajelor; îngerul a venit să vadă ce a ales Wo să ia cu el, în călătoria sa către noua energie, în prima valiză a lui Wo, îngerul găseşte îmbrăcăminte.

O grămadă de îmbrăcăminte. Sunt acolo haine pentru orice vreme, dar ele nu sunt aranjate într-un anume fel şi nici unul dintre articole nu se asortează cu celelalte. Se pare că Wo a împachetat, pur şi simplu, ce i-a venit la mână, pregătindu-se pentru orice ar putea să-l aştepte.

Cu alte cuvinte, Wo nu şi-a dat seama că, în interiorul lui, deja are deplinătatea pe care caută să o obţină de la lucrurile din afara lui. Şi-a adunat o amestecătură din toate obiectele ce se pot imagina. Obiectele astea includ toate instrumentele, ritualurile şi teoriile despre vindecare imaginabile, pe care a putut să pună mâna. Fiecare obiect pe care la pus în bagaj îi întăreşte conştiinţa că el, în sine, nu este suficient. Cu fiecare obiect pe care l-a luat, Wo şi-a cedat câte o părticică din puterea pe care o avea, impregnând-o, la nivel conceptual – şi în mod inconştient – în aceste articole.

Bagajul este o analogie atât de perfectă, căci el poate lua atâtea forme – asortat sau neasortat, simplu sau cu monogramă, Louis Vuitton sau American Tourister; într-o formă sau alta şi în cantităţi variabile – cu toţii avem bagaje, în alte forme, bagajul ne are pe noi. Aşa cum se arată în parabolă, „Metafora este onorarea nesiguranţei… Binecuvântat fie Omul care înţelege că nesiguranţa lui va fi rezolvată, pe măsură ce el înaintează pe cale – că pregătirile pe care le-a fă- cut înainte nu sunt necesare acum… Schimbările se vor vedea şi se vor rezolva, pe măsură ce vor apărea.” Nu pot să mă apuc să tratez toate semnificaţiile acestei parabole, aşa că daţi-mi voie să pătrund în sensul pe care ea l-ar putea avea pentru aceia dintre noi care încearcă să meargă pe calea vindecătorului. Nu mai este nevoie să aruncăm sare în patru colţuri, să ardem tămâie, sau să invocăm entităţi protectoare. Nu mai este nevoie să ne scuturăm mâinile de energie negativă – căci, de fapt, nu există energie negativă – în boluri cu apă sărată, nici să ne dăm cu sticle de alcool sau să purtăm amulete. Nu este nevoie să ne folosim mintea conştientă si să încercăm să determinăm ce anume „nu este în regulă” cu un om, ca să putem şti cum să îl „tratăm”. Acum, ne putem permite, pur şi simplu, să fim – să fim cu persoana respectivă şi „să înţelegem că toate dubiile ne vor fi spulberate”. Lecţia noastră este să învăţăm să fim. Libertatea de a fi vă va scoate de sub oprimarea lui a face. Aici se află sămânţa cunoaşterii care are capacitatea să vă ducă dincolo de toată cunoaşterea acestei lumi.”

Cufarul Monicai

 

https://fiituinsutimaa.files.wordpress.com/2014/04/eric-pearl-reconectarea1.pdf

 

 

„Cine se vindecă? Că tot veni vorba, ce înseamnă atunci când un pacient nu primeşte vindecarea la care se aştepta? A fost o vreme când mă învinovăţeam pentru ceea ce percepeam, la început, ca fiind eşecuri într-un sfârşit, am fost nevoit să accept că nu pot să fiu mai responsabil pentru absenţa unei vindecări clare, decât sunt pentru prezenţa uneia extrem de spectaculoase, Aşa că, ce înseamnă că o şedinţă de vindecare nu are rezultatele aşteptate? Problema nu e cu vindecarea, ci cu aşteptările. Obişnuiam să spun că nu toată lumea se vindecă.

 

Acum nu mai cred asta. Acum cred că toată lumea se vindecă – deşi nu neapărat în modul în care se aşteaptă să se întâmple acest lucru. Recunoscând că „vindecarea” înseamnă reconectarea cu perfecţiunea universului, ne dăm seama că universul ştie ce ne trebuie şi ce vom dobândi, ca rezultat a ceea ce am primit. Chestia este că ceea ce ne trebuie s-ar putea să nu corespundă întotdeauna cu ceea ce aşteptăm noi, sau cu ceea ce credem că vrem, Aşa cum vindecătorii trebuie să-şi accepte rolul de canale, la fel şi pacienţii trebuie să-şi accepte rolul de primitori. Treaba pacientului este, pur şi simplu, să se pună la dispoziţia energiilor vindecătoare şi apoi să accepte ceea ce aduc acestea. Şi este sigur că ele vor aduce ceva. Doar că ceea ce aduc s-ar putea să fie o surpriză. Să spunem că vine la voi un pacient cu un ulcer. Facilitaţi o şedinţă de vindecare – sau două, sau trei, dar ulcerul rămâne. Pacientul se simte frustrat, iar voi vă sim- ţiţi ca nişte rataţi, deşi ştiţi că nu ar trebui, pentru că, vorba aceea, nu sunteţi decât oameni. Dar după câteva luni, pacientul vă sună din nou. „Sunt bine”, vă spune el „Ulcerul s-a curăţat. Poate pentru că, după ce am fost la tine, am încetat să-mi mai fac atâtea griji şi m-am lăsat de băut şi de fumat – şi mă înţeleg mult mai bine cu soţia şi cu copiii…” Uneori, pacientul va atribui vindecarea oricăror altor factori, numai nu timpului pe care l-au petrecut cu voi, însă, la urma urmei, asta chiar nu contează! Astfel de oameni sunt atât de ataşaţi de rezultat – iar marea interferenţă, dacă există vreuna, este chiar acest ataşament. Ataşamentul este o legătură de constrângere, iar o constrângere retează curgerea a ceea ce v-ar plăcea să primiţi, „


 

Cufarul Monicai

1. Trezeste-te odata cu soarele ca sa te rogi. Roaga-te singur. Roaga-te des. Marele Spirit te va ajuta, trebuie doar sa ii vorbesti…

2. Fii tolerant cu cei care, undeva pe drumul lor, s-au ratacit… Ignoranta, trufia, mania, gelozia si lacomia izvorasc dintr-un suflet pierdut. Roaga-te pentru cei pierduti, pentru a gasi indrumare.

3. Cauta-te pe tine – prin tine. Nu le permite celorlalti sa croiasca ei drumul pentru tine. Este drumul tau si doar al tau. Altii pot merge pe drumul tau alaturi de tine, insa nimeni nu poate merge pe el pentru tine.

4. Trateaza oaspetii care pasesc pragul casei tale cu multa atentie. Serveste-le cea mai buna mancare, ofera-le cel mai bun pat si trateaza-i cu respect si onoare.

5. Nu lua ceea ce nu este al tau indiferent ca este de la o persoana, o comunitate, din salbaticie sau dintr-o alta cultura. Nici nu a fost castigat, nici nu ti-a fost daruit. Nu este al tau.

6. Respecta tot ceea ce exista pe acest pamant indiferent ca vorbim de oameni, plante sau de orice este viu.

7. Onoreaza gandurile, dorintele si cuvintele celorlalti oameni. Nu intrerupe niciodata pe altcineva, nu rade de el si nici nu-i imita comportamentul in batjocura.

8. Niciodata nu-i vorbi pe altii de rau. Energia negativa pe care o arunci in univers se va multiplica atunci cand se va intoarce la tine.

9. Toti oamenii fac greseli. Si toate greselile pot fi iertate.

10. Gandurile rele cauzeaza boli ale mintii, ale trupului si ale spiritului. Practica optimismul.

11. Natura nu este PENTRU noi, este o PARTE din noi. Toti facem parte din familia planetara.

12. Copiii sunt semintele viitorului nostru. Planteaza dragoste in inimile lor, uda aceste seminte cu intelepciune si lectii de viata. Cand au crescut, da-le spatiu ca sa creasca.

13. Evita sa ranesti inimile celorlalti. Otrava durerii se va intoarce la tine.

14. Fii sincer intotdeauna. Onestitatea este testul constiintei tale in acest univers.

15.Fii echilibrat si mentine-te astfel. Sinele tau Mental, Spiritual, Emotional si Fizic – toate acestea trebuie sa fie puternice, pure si sanatoase. Ai grija de corpul tau si tine-l activ pentru a intari mintea. Imbogateste-te spiritual pentru a vindeca bolile emotionale.

16. Ia decizii constiente cu privire la cine vei fi si la cum vei reactiona. Fii responsabil pentru propriile actiuni.

17. Respecta intimitatea si spatiul personal al celorlalti. Nu atinge proprietatea personala a celorlalti – in special obiectele sacre si religioase. Asa ceva este interzis.

18. Fii devotat in primul rand fata de tine insuti. Nu ii poti hrani si ajuta pe ceilalti daca nu te poti hrani si ajuta pe tine mai intai.

19. Respecta credintele religioase ale celorlalti. Nu iti impune propriile convingeri asupra lor.

20. Impartaseste-ti norocul si ceea ce ai cu ceilalti.

Sursa: http://www.scribd.com/doc/219168408/Codul-Etic-Al-Amerindienilor#scribd

Cufarul Monicai


Motto: Oamenii urasc adevarul. Din fericire, adevarului nu’i pasa.  (Larry Winger)

Cufarul Monicai

Anumite persoane simt o atractie irezistibila fata de postura de victima. Nu, nu le compatimesc deloc, nici nu ma scuz pentru alegerea mea de a NU empatiza cu asta! Ci, din contra, imi repugna! Sunt 100% contra victimizare! Si cred ca victimizarea naste calaii, nu viceversa! Fara victima NU exista calau. Prin urmare, victima poarta pacatul amandurora! Vorba aceea: „Hotul cu un pacat si pagubasul cu noua.” – De acord ca viata te poate pune in fata unor provocari inimaginabile. Si nimeni, dar absolut nimeni nu stie cat poate indura un om! Dar acele provocari sunt de fapt lectii pe care se presupune sa le inveti. Si prima lectie a oricarei provocari este tocmai aceea de a invata sa alegi. Si a alege ce rol sa joci tu in provocarea aia, face tot deliciul vietii! – A alege e o forma de putere cu care tu te investesti pe tine. Iar daca un om alege sa joace rolul victimei, atunci e vina lui si numai a lui, este alegerea lui si mi se pare absolut normal sa suporte consecintele acestei alegeri. Ca o face din prostie, sau din slabiciune, asta’i deja alta discutie. Unii, clar, o fac din comoditate – e modul lor de a renunta la orice responsabilitate, forma lor de a se alinta (una tampita, daca ma intrebati pe mine!), de a cersi atentia care le lipseste (si mai tampit!). Sa nu mai fim tampiti, zic!

George Rosu

George Rosu

Mnoh, e mai comod sa te plangi decat sa faci, efectiv, ceva! E chiar confortabil! – Ai putea sa te revolti, sa nu mai accepti rahaturi. De ce nu o faci? Cati oameni cunosti care tac si inghit orice rahat, cu capul plecat, de parca ar fi vreo scofala in victimizare? Ca sa nu mai zic ca unii confunda victimizarea cu martirizarea. Ei, bine, ghici, ce? – Nu’i deloc acelasi lucru! – DEOSEBIREA DINTRE VICTIMA SI MARTIR consta in faptul ca martirul se sacrifica pentru o cauza nobila, in timp ce victima se consuma mai mult din neputinta, ori comoditate. Martirul isi apara cauza, asumandu-si cu demnitate suferinta personala. Sacrificiul poate ca smulge aprecieri, dar recompensa suprema este mai degraba in folosul celorlalti. „Faca’se Voia Ta!„, in traducere libera, inseamna „Accept.” Iar acceptarea nu’i totuna cu resemnarea, oameni buni! DIFERENTA MAJORA DINTRE ACCEPTARE SI RESEMNARE este una de vibratie. Resemnarea este o vibratie joasa de neputinta si frustrare in fata unui destin implacabil, creat inconstient, iar acceptarea este o vibratie inalta de armonie si pace, in acord cu Planul Divin. Got it? – Bun, atunci arata’mi ca ai inteles prin a te opri din vaicarelile inutile, ACUM. – „Stii, dar…” – Niciun „dar”, arata’mi c’ai inteles prin a te opri acum din vaicareli si prin a’ti asuma partea ta de vina, care, by the way, e cea mai mare, chiar daca unii ar fi tentati sa spuna ca e fifty-fifty. E foarte adevarat ca’i mai usor sa arati cu degetul decat sa-ti asumi partea ta de vina dintr-o situatie. Doar ca, procedand astfel, te amagesti, te sabotezi si’ti profetesti, chiar nu’ti dai seama? In realitate, sunt prea putine situatiile in care tu sa n’ai niciun cuvant de spus, ori in care intamplarea sa joace un rol determinant. Noi toti, deopotriva barbati si femei, suportam consecintele alegerilor noastre, chiar n’ai inteles? Iar „suferinta este necesara pana realizezi ca nu’i necesara„, asa ca, ce ar fi sa intelegi acum asta si sa te scutesti de suferinte ulterioare? – Nu vrei? Iti place sa te vaicaresti, sa’ti plangi de mila, sa permiti calaului sa te tortureze, te complaci in starea asta mizerabil de confortabila? – Atunci, ramai aici, e numai alegerea ta!

Cufarul Monicai

Fiecare este liber să decida cum va supravietui. Nimeni nu poate decide in locul altcuiva. Ne putem ascunde capul in nisip, putem spune ca nu’i nimic de facut si ca nu se va schimba nimic, totusi oamenii nu pot fi vindecati daca nu’si schimbă modul de gandire şi de reprezentare. Eu pot sa te tin de mana o vreme, sa’ti sprijin capul pe umar in plansul tau, pot iti dau o sugestie (tocmai am facut’o!), sa’ti ofer niste repere, o farama din timpul meu si un pic de interes. Insa nu ma pot schimba eu in locul tau. – Fiecare trebuie să acţioneze singur. Iar cine s’a obisnuit sa traiasca vaicarindu’se, luand totul de’a gata si sa dea vina pe viata, Dumnezeu, Univers, ceilalti (politicieni, mama, tata, iubit, iubita..), nenoroc si soarta, va astepta mult si bine ca vindecarea sa se produca si viata sa ia forma pe care el o doreste. Cu cat mai repede iti vei intelege si asuma greselile, cu atat mai repede te vei vindeca. – By the way, ce faci daca nu’ti convine ca’n gradina ta creste un copac otravitor? – Gandeste’te la asta! Spor! 😉

Cufarul Monicai

 

 


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai


 
MOTTO:
„Pentru toate există o vreme, și orice lucru de sub ceruri își are timpul său:
un timp pentru a te naște și un timp pentru a muri;
un timp pentru a sădi și un timp pentru a smulge;
un timp pentru a ucide și un timp pentru a vindeca;
un timp pentru a dărâma și un timp pentru a zidi;
un timp pentru a jeli și un timp pentru a râde;
un timp pentru a boci și un timp pentru a dansa;
un timp pentru a arunca cu pietre și un timp pentru a strânge pietre;
un timp pentru a îmbrățișa și un timp pentru a fi departe de îmbrățișări;
un timp pentru a căuta și un timp pentru a pierde;
un timp pentru a păstra și un timp pentru a arunca;
un timp pentru a rupe și un timp pentru a coase;
un timp pentru a tăcea și un timp pentru a vorbi;
un timp pentru a iubi și un timp pentru a urî;
un timp pentru război și un timp pentru pace.”

Eclesiastul 3

Fiecare an universal are o anumita vibratie  ce aduce evenimente si intamplari caracteristice ei, dar aceasta vibratie va cunoaste un nou aspect in contact cu vibratia proprie fiecarui om, in consecinta, acelasi an universal poate fi excelent pentru anumiti oameni sau se manifesta defavorabil pentru altii.

Numerologic vorbind, anul 2014 se reduce la 7: cifra spiritualului, a misticului, a cautatorului, a visatorului si a ganditorului. Sapte este numarul mistic al tuturor religiilor. El reprezinta punctul din dezvoltarea umana unde individul incepe sa patrunda cu observatia intr-o ordine a existentei mai ampla sau mai profunda decat cea pur personala. Aceste franturi dintr-o realitate divina ofera posibilitatea interpretarii experientelor dintr-o viata intr-o noua lumina si dezvoltarii unei filozofii care sa le explice. Legenda biblica ce reflecta cel mai bine cifra Sapte este visul lui Daniel: faraonul va avea sapte ani prosperi, urmati de sapte ani slabi.

33e3a55f274ab683c2145595b4e7e294

Sapte este activ, abstract, reflecta o alta realitate, cauta sensurile esentiale ale vietii. Ca numar magic reprezinta momentul in care omul isi depaseste conditia terestra si isi poate indrepta privirea catre necunoscut, cautand perfectiunea spirituala. Vorbeste de profunzimea interioara de care fiinta umana are nevoie pentru a putea patrunde in tainele sufletului, de legatura sa cu universul.

In Tarot, SAPTE este asociat Faetonului (7) si Turnului (16), vorbind despre perfectiune, imaginatie, constietizare, intelegere, vindecare, evolutie, pierderea stabilitatii determinata de o noua constiinta de sine, o perioada a introspectiei si singuratatii cu sensul de solitudine, spirit analitic, cunoastere, studiu, meditatie.

SAPTE este Eficienţă, Integritate, Concentrare, Clemenţă, năzuinţe de Viaţă Ascendentă. Este Monada deja realizată, manifestându-se prin cele Şapte Corpuri ale sale. Din alt aspect, SAPTE înseamnă lupte, bătălii, dificultăţi; dar învinge întotdeauna, în ciuda luptelor.

SAPTE reprezintă puterea magică în toată forţa sa, Sfântul Şapte este Sanctum Regnum al Magiei Sacre, al Înaltei Magii Esoteriste în Kabală, Carul de Luptă. SAPTE este Intimul, adică Fiinţa noastră Adevărată, servită de toate Forţele Elementale ale Naturii.

SAPTE este o cifra foarte puternica. Planeta sa este Neptun si’i corespunde Zodia Balantei. Nota sa muzicală este SI, dintre metale’i corespunde Bronzului, dintre pietre Opalulului. Culoarea sa este Magenta. Toate Nadis‘urile (Canalele Nervoase) sunt ale acestei cifre magice.

Dupa Fraya, cifra 7 inseamna inteligenta, forta, aventuri extraordinare.

Numarul de aur – sectiunea divina, un alt sir care mai este cunoscut si ca Phi (1,618), este un numar foarte cunoscut in arta, avandu-si originile fundamentale in natura, astfel incat, orice element din natura este proportional cu Phi. Daca inlocuim literele PHI cu numerele corespunzatoare, obtinem 781, a carei suma totala se reduce la 7. Adunand si cifrele 1618 vedem ca ne da tot 7, care este considerat a fi cel mai frumos numar din univers, insemnand numarul perfectiunii, numarul lui Dumnezeu. Sunt sapte zile in saptamana, sapte note muzicale, sapte minuni ale lumii, sapte centri energetici(chakre), sapte culori ale curcubeului, Noe a luat in arca sa sapte perechi din fiecare animal de pe pamant; numarul 7 apare de 77 de ori in VT si este cheia catre NT, care se refera la cele sapte peceti, sapte ingeri, sapte biserici, sapte trambite, sapte semne, sapte chivoturi.

In Feng Shui-ul stelelor zburatoare, steaua rosie 7 a comunicarii si distrugerii (Po Jun) este considerata o stea cu care trebuie sa te comporti precaut. In combinatii bune si daca intalneste forme frumoase aduce o dezvoltare a comunicarii, fertilitate, bucurie (superficiala), distractie, fericire si bogatie. In combinatii nefaste sau daca intalneste forme urate aduce distrugere, violenta, agresivitate, furturi, infidelitati, flecareala, barfa, superficialitate, boli ale gurii, limbii si dintilor. Fiind totusi steaua conducatoare a ciclului inferior (1984-2044), ea este considerata ca fiind o stea care poate aduce oamenilor multa prosperitate, daca acestia vor sti s’o “foloseasca” cu intelepciune. Fiind o stea “de lupta”, va poate face sa luptati pentru a va dezvolta afacerea, sa luptati pentru drepturile voastre, sa razbiti in viata. Daca e folosita in sens distructiv, aduce nenorociri, procese, infidelitate, violenta.

SAPTE e cifra cea mai interesanta din punct de vedere al matematicii mistice. Cereti cuiva sa spuna repede, fara sa se gandeasca, o cifra de la 1 la 10 si, in 98% dintre cazuri, va spune cifra 7. De ce? – Pentru ca SAPTE este cifra magica prin excelenta. ;) – Desi, cred ca George A. Miller m’ar contrazice. :D – In 1956, in lucrarea sa “Magicul număr șapte, plus sau minus doi: despre câteva limite în capacitatea noastră de a procesa informația”, psihologul explica si misterul cifrei, magia lui SAPTE, conform spuselor sale, nefiind altceva decat numarul de elemente de informatie pe care o persoana le poate retine in acelasi timp in memorie de lucru.

Miller a examinat abilităţile memoriei pe termen scurt şi a descoperit că subiecţii obişnuiţi puteau reţine aproximativ 7 itemi deodată în memorie. Acest lucru era valabil şi dacă subiecţii reţineau 7 litere, 7 numere sau 7 cuvinte dintr’odată. Miller a scris cu o notă de umor că era „persecutat de un număr întreg” (numărul 7) în aceste studii.

Cu alte cuvinte, SAPTE ar fi expresia incapacitatii noastre de a procesa o informatie care contine mai mult de 7 itemi (plus sau minus doi). :P

 Magicul cifrei 7 poate fi dovedit si stiintific. Din punct de vedere matematic, SAPTE nu poate fi dedus nici ca produs, nici ca factor al cifrelor de la unu la zece. Deci SAPTE nu se obtine nici din impartirea, nici din inmultirea primelor zece numere. Este, dupa cum spuneau antecesorii nostri, „dumnezeiesc” – nu creeaza, nici nu poate fi creat. Din punct de vedere psihologic, cifra 7 are o pozitie mediana intre prea mult si prea putin. Se spune ca cele mai importante constructii ale omenirii care s-au bazat pe cifrele unu, doi sau trei au dispus de o paleta foarte redusa de posibilitati. Minunile lumii, daca ar fi depasit cifra zece, s-ar fi demonetizat. Zeci de constructii importante sunt posibile, dar nu si tot atatea minuni! Un far, o gradina suspedata, un templu, doua morminte si doua statui – cifra magica transforma aceste realizari arhitectonice in minuni ale creatiei umane. Pliniu scria despre ele in Secolul I d. Chr.: prin asemenea opere, fie oamenii devin zei, fie zeii devin oameni.
Enumerarea ar putea continua mult. Astazi, viata noastra se petrece intr-o saptamana, formata din sapte zile. Pana si al saptelea cer in care plutesc indragostitii isi are originea tot in antichitate. Aristotel a introdus notiunea cam in anul 330 i. Chr. – Bolta lumii era formata din sapte cercuri concentrice invizibile, pe care evoluau, in jurul Pamantului, Soarele, Luna si planetele. Dupa Aristotel, cel de al saptelea cer este cel care inconjoara lumea. Atotcuprinzator ca si iubirea!

f0986832018d286f9c7b1ce935422674

SAPTE abunda’n religie si ocultism, in legenda si istorie. Exista 7 minuni ale lumii antice (Marea Piramida de la Giza, Gradinile suspendate ale Semiramidei, Templul zeitei Artemis din Efes, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos si Farul din Alexandria), 7 minuni ale Evului Mediu (Colosseum-ul din Roma, Catacombele din Alexandria, Marele Zid Chinezesc, Stonehenge, Turnul din Pisa, Turnul de Portelan din Nanjing, Moscheea de la Hagia), 7 minuni naturale ale lumii (muntele Everest, cascada Victoria, Marele Canion, Marele Recif de Corali, Aurora Boreala, vulcanul Paricutin, portul Rio de Janeiro), 7 continente (Europa, America de Nord, America de Sud, Africa, Asia, Antarctica, Australia sau Oceania) si 7 mari, 7 pacate capitale (lacomia, desfraul, avaritia, invidia, mania, lenea, trufia), 7 virtuti (smerenia, darnicia, bunatatea, rabdarea, modestia, abstinenta si sarguinta), 7 zile ale saptamanii denumite dupa cei 7 zei romani care la randul lor au fost numiti dupa cele 7 planete ce se puteau observa cu ochiul liber, 7 zile in care Dumnezeu a creat lumea, 7 puncte energetice (chakrele), 7 zile de binecuvantari la nuntile evreiesti (Sheva Brachot), 7 nume ale lui Dumnezeu la evrei (El, Elohim, Adonai, Yhwh (Yehova), Ehyeh-Asher-Ehyer, Shaddai si Zebaot), 7 perioade ale elementelor in tabelul chimic al lui Mendeleev, 7 note muzicale, 7 compusi principali ai celulei vii (apa, substante proteice, lipide, polizaharide, acizi nucleici ADN si ARN, molecule organice, saruri minerale), 7 stadii ale dezvoltarii umane (embrionul, fatul, sugarul, copilul, adolescentul, adultul, batranul), 7 articulatii ale membrelor superioare, 7 coline ale Romei (Aventin, Caelius, Capitoliu, Palatin, Viminal, Quirinal, Esquilin), 7 regi legendari romani (Romulus, Abcus Martius, Numa Pompilius, Servius Tulius, Tullus Hostilius, Tarquinius Prisens, Tarquinius Superbus), 7 înţelepţi din vechime (Bias, Solon, Chilon, Thales, Pittakos, Kleobulos, Periander), 7 fiice ale lui Atlas (Pleiadele), 7 note muzicale (do, re, mi, fa, sol, la, si), 7 culori ale curcubeului (ROGVAIVroşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet), 7 buline/puncte pe elitrele buburuzei, 7 trepte ale desavarsirii, 7 sfere sau trepte ceresti, 7 petale ale trandafirului, 7 capete ale cobrei de la Angkor, 7 ramuri ale copacului cosmic si sacrificial al samanismului, 7 oase are gatul majoritatii mamiferelor, cate 7 stele’n Constelaţiile Carul Mare şi Carul Mic, 7 trepte la templul lui Solomon, 7 pasi ai lui Buddha, 7 ani de ghinion daca spargi o oglinda, 7 in vis inseamna ca’ti vei intalni sufletul pereche, 7 este neutru pe scara PH-ului (apa pura are PH-ul 7), 7 guverneaza bolile corpului uman in traditia hipocratica, cerul e’mpartit in 7 (atmosfera, exosfera, lonosfera, termosfera, mezosfera, stratosfera si troposfera), marimea capului intra de 7 ori in inaltimea corpului, dimensiunea ochiului este a 7-a parte din latimea totala a capului, consiliul suprem al babilonienilor se compunea din 7 zei, fiecare legat de un astru; potrivit studiilor stiintifice, 7 este numarul de ore pe care trebuie sa il doarma un om pe noapte; invataturile antice ne spun ca sufletul omului sau eu-l interior are 7 proprietati care sunt influentate de cele 7 planete; focul anima, pamantul ne ajuta sa simtim, apa ne da grai, aerul ne ajuta sa gustam, ceata sa vedem, florile ne dau auzul, iar vantul din sud mirosul; astfel, cele “sapte simturi antice” sunt mirosul, auzul, vederea, gustul, vorbirea, simtul tactil si miscarea; in folclorul irlandez, al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu are puteri magice; in folclorul romanesc, acesta este vampir; in folclorul iranian, pisica are 7 si nu 9 vieti si isi poarta pisoii de sapte ori in sapte locuri diferite; potrivit mai multor credinte, exista sapte trepte ale Raiului ce corespund celor sapte corpuri ceresti (Pamant, Soare si celelalte 5 planete ce se pot vedea cu ochiul liber); in iudaism, al saptelea Rai este denumit Araboth si este casa Tronului Gloriei care este pazit de cei sapte arhangheli; Bushido sau “calea razboinicului” din cultura japoneza este un cod ce ajuta samuraii sa insuseasca 7 virtuti; vaca, un animal sacru in India, are 21 de numede trei ori cifra 7; 7 este considerat un numar norocos in mai multe culturi; de exemplu, in Japonia, mitologia vorbeste despre Cei Sapte Zei ai Norocului (Shichifukujin); in cultura chinezilor, cifra 7 este proeminenta; de exemplu, a saptea zi dupa prima luna plina din an este Ziua Omului; aceasta zi este considerata Ziua Universala a tuturor fiintelor umane de pe planeta; de aceea fiecare chinez isi sarbatoreste ziua de nastere la data respectiva (nu inseamna totusi ca nu o sarbatoreste si in ziua calendaristica in care a aparut pe Pamant); 7 apare foarte des in Biblie: candelabrul cu 7 brate; cele 7 duhuri care se odihnesc; cele 7 ceruri unde stau cetele ceresti; Solomon a zidit templul in 7 ani; 7‘i si cheia Evangheliei dupa Ioan: 7saptamani, 7 minuni, Hristos spune de 7 oriEu sunt”; 7 revine de patruzeci de ori in “Apocalipsa”: 7 peceti, 7 trambite, 7cupe, 7 vedenii etc.; cartea’i alcatuita din serii de sapte, cifra desemnand aici si imaginea si implinirea unui rastimp (creatia in “Facerea”), a unei perioade, a unei ere, a unei faze, precum si implinirea harurilor daruite de Duhul Sfant Bisericii; la mayasi, ziua a saptea era sub semnul jaguarului, intruchipare a fortelor launtrice ale pamantului – o zi plina de fast; in Islam, 7 e o cifra fasta, un simbol al desavarsirii (se vorbeste de 7ceruri, 7taramuri, 7diviziuni ale iadului, 7 porti); tatarii din Altai se mandresc cu sanctuarele lor de bastina, folosind expresia “Tara mea cu 7 porti si apele mele”; pentru turco-mongoli, 7′i un numar sacru si cosmic; in Maroc, femeile sterpe isi infasoara cingatoarea de 7 ori in jurul trunchiului anumitor copaci, apoi o agata de una din cele 7 funii legate de acestia; in Siria, o fata care nu-si gaseste petitor exorcizeaza influentele rele care o impiedica sa se marite scaldandu-se in mare si lasand sa-i treaca pe deasupra capului 7 valuri; podoabele femeii sunt in numar de 7; pentru ca unui mort sa i se ierte pacatele, trebuie trase 7 linii peste mormantul lui, dupa inmormantare, participantii se indeparteaza 7 pasi de mormant, apoi fac 7 pasi spre el si se mai crede adesea ca sufletul mortului ramane in preajma mormantului vreme de 7 zile; in Africa, 7′i un simbol al perfectiunii si al unitatii – la dogoni, SAPTE – suma a numerelor patru (simbolul feminitatii) si trei (simbolulul barbatiei), reprezinta perfectiunea omeneasca, ca suma a numerelor patru si trei, SAPTE este semnul omului intreg, cuprinzand cele doua principii spirituale polar opuse si este semnul lumii complete, al creatiei incheiate, al cresterii naturii, expresia Cuvantului Desavarsirii si deci al unitatii originare; 7 e cifra omului desavarsit, a omului pe deplin realizat, este cifra ce corespunde androginului ermetic.

Sugestii pentru 2014 (an de vibratie 7) si pentru zilele de vibratie 7:

Pentru anul de vibratie 7, cat si pentru zilele cu aceeasi vibratie, e mai indicat s’alegeti solitudinea, linistea, odihna, rugaciunea, meditatia.
Petreceti mai mult timp cu voi insiva, relaxati’va, meditati, cititi carti filosofice/spirituale de calitate, ascultati mai multa muzica relaxanta, terapeutica. – Sunetele bolurilor cantatoare sunt ideale, ele curatand si purificand spatiul, echilibrand energiile, imprimand o senzatie de bine si liniste, o senzatie de pace profunda si armonie. 😉 Evitati scandalurile si zvonurile si ascultati’va intuitia. Clarificati’va problemele legate de familie, luati decizii pentru mai departe, faceti planuri de casatorie, consultati’va cu persoane de incredere, faceti treburi casnice sau implicati’va in proiecte filozofice sau artistice, cercetati misterele, analizati si studiati esoterismul, fizica si metafizica, fenomenele psihice sau adoptati un copil. Insa, inainte de toate si orice ati alege sa faceti, NU UITATI ca sunteti importanti si tratati’va ca atare! 😉

Un 2014 MAGIC, tuturor! :)

b66231f6372ba2a3ce0d5fd8692e28a5


PONT: Cand jucati, mizati pe 7. Cand cumparati un bilet de loterie, fiti atenti sa contina cifra 7. ;) De asemenea, in fiecare 7 ale lunii, Cufarul Monicai si Mone Camino iti ofera un CADOU, detalii vezi AICI. ;)

Cafea cu gust de schimbare


Ziceam aici ca oamenii nu pot fi vindecaţi dacă nu-şi schimbă modul de gândire şi de reprezentare. Eu pot sa te tin de mana, sa iti sprijin capul pe umar in plansul tau, pot iti dau o sugestie, sa’ti ofer niste repere, o farama din timpul meu, interes.. insa nu ma pot schimba eu in locul tau. – Fiecare trebuie să acţioneze singur. Cine s-a obişnuit să trăiască luând totul de-a gata si sa dea vina pe viata, Dumnezeu, Univers, ceilalti (politicieni, mama, tata, iubit..), nenoroc, soarta, va astepta mult si bine ca vindecarea sa se produca si viata sa ia forma pe care el o doreste.

Poate vrei sa schimbi ceva AZI, ACUM, in loc sa te vaicaresti si/sau sa vociferezi acuzator la adresa altora. INCEPE CU TINE! Incepe prin a te cunoaste si intelege pe tine! Lasa’i pe ceilalti deocamdata, oricum nu poti sa te schimbi tu in locul lor si cum ai putea sa’i cunosti si sa’i intelegi pe ei daca tu cu tine n’ai prea reusit asta?

Incepe cu chestiile marunte. Incepe, de exemplu, prin a’ti schimba tabieturile: in loc ( sau macar inainte! ) sa citesti horoscopul la cafea sau analiza numerologica a zilei ( da, chiar inainte de a o citi si pe cea facuta de mine aici!) si sa vezi ce ti’au prezis zeii, numerele si astrele azi, in loc sa LIKE’uiesti poze cu pisici/fete/baieti/rahaturi politice, apocaliptice si de alt gen, inainte chiar de a te plange ca a iesit cafeaua prea amara sau prea dulce, inainte sa te plangi de gerul de afara, aerul prea uscat din casa, mizeria din bucatarie, de pe scara si din fata blocului, gunoaiele ( de orice fel ) din orasul tau si din tara ta „de rahat”, in loc sa injuri politica/politicienii, viata grea, soarta si oamenii care te persecuta, inainte de a’ti juca rolul ( asumat sau nu, constient sau nu ) de victima si napastuit al sortii, incepe prin a schimba ceva la tine, ACUM, azi! Continua maine si poimaine. Si nu te opri decat pentru a privi: in trecut ( ca sa nu uiti de unde ai plecat! ), in prezent ( ca sa vezi ce ai realizat pana acum si cum realizarile tale interioare se manifesta in realizarile exterioare ) si in viitor ( ca sa vezi ce mai ai de facut! ). Nu cred ca s’ar presupune sa te opresti vreodata mai mult decat pentru a poposi, a te odihni, deoarece’i un proces de drum lung! E varianta mai optimista a povestii omului care invata sa mearga pe sarma ( pe care, by the way, o gasesti aici ) Nu’i musai s’o citesti acum, incepe prin a citi „Familia schizofrenogena” AICI. O sa descoperi ca se vorbeste despre MINE si despre TINE, deopotriva despre noi TOTI: la nivel personal/individual, familial, de natie si popor – la nivel de OM. Citeste cu sufletul!

Nu tre’sa dai LIKE postarii ca sa te desconspiri ca ai citit – desi s’ar putea sa simti nevoia unui SHARE ( ca impartasire, nu ca acuzare! ) in urma lecturii. Numa’citeste! Stiu ca e lung articolul pe care ti’l recomand si mai stiu ca noi suferim de BTSCMP (boala textelor scurte cu multe poze ), insa citeste: cu sete sau/si pe indelete, oprindu’te din cand in cand pentru a digera, a identifica, a constientiza, a plange sau a te infuria. Apoi, lasa’ti ragazul de a procesa toata informatia, pune’o’n decantorul fiintei tale si vezi ce’i de facut mai departe.

Iti urez o duminica revelatoare!


Inainte de toate, tin sa precizez ca nu am ajuns INCA – sunt o optimista si incerc sa raman asa! 😀 – la performanta de a spune in doar cateva cuvinte chestiile ( inteligente si de bun simt, de altfel! ) pe care vreau sa le spun. Adica, am abilitatea de a surprinde esenta, nu si de a o prezenta in doar cateva cuvinte. Asa cum am si dreptul de a tacea, nu si abilitatea de a o face. 🙂 Inca. 🙂 Iar daca nu as fi o comoda, as putea scrie, fara probleme, romane, in niciun caz rezumate si telegrame – rezumatele si telegramele sunt pentru mine de citit si extrapolat, nicidecum de scris – un bun prilej de a’mi exersa abilitatea de a gandi si filozofa! 🙂 Sunt o comentatoare si o DespicaFirul. Uite, de exemplu, cate fraze mi-au trebuit pentru a spune asta! 🙂 De ce am facut aceasta introducere? De ce am tinut sa mentionez asta? – Poate ca o avertizare pentru cititor ca eu pot sa scriu ( si sa vorbesc!) muuuult ( si bine, sper! ) despre…nimic. Nu e cazul acum, cand am o tema, ba inca una atat de provocatoare! Ah, unde’s vremurile alea cand a vorbi fara a spune nimic se considera a fi arta!?:) Of, ada sacramental, traiesc intr’o epoca absolut nepotrivita abilitatilor mele. Si asta’mi ocupa tot timpul. 😛 Sunt o handicapata pentru vremurile astea, ceea ce nu’i chiar rau, as zice eu…macar pentru ca ma provoaca sa invat sa ma adaptez cumva, sa traiesc in ciuda tuturor aversiunilor mediului. 😛 Da’ de unde, mai degraba s’adapteaza timpurile la mine! Da’hai sa vedem daca pot sa traiesc si sa fiu fericita ( asa handicapata cum sunt! ), nu doar sa traiesc/supravietuiesc si atat! Sa vedem daca „nu’i rau” inseamna neaparat si ca’i bine…si mai ales de ce. 😉 N’am pretentia ca’s prima care abordeaza subiectul, totusi parca as avea o alta perspectiva, de aceea cre’ca’mi si consum energia aberand despre.. 😉 Mdeh, nu ca nu mi’ar placea sa trezesc spiritele adormite si programate, insa’ncerc sa N’AM ASTEptari.. Pe scurt, N’amAste’ ( ca tot e in trend sa saluti asa in vremurile astea, ce conteaza ca poate nici nu’ntelegi semnificatia ori si daca o’ntelegi, ca asta nu te face automat mai spiritual, cel mult caraghios! – nah, c’am spus’o, huh! 😀 ) asadar, lectura placuta si N’amAste’ ! …ceea ce va doresc si voua! 😉

Principiul Handicapului spune ca un mascul (da, un mascul…da’cin’te’mpiedica sa extrapolezi?) care are un handicap și reușește sa traiasca, devine mai atragator pentru sexul opus decat un mascul fara acea problema. Ca, prin faptul ca a demonstrat ca a reușit sa supraviețuiasca, iși dovedește puterea. Semnalul pe care il transmite sexului opus este cel de putere: „Am gene puternice, alege’ma pe mine!”- Iti suna cunoscut? 🙂 Dupa emiterea acestui principiu, Amotz Zahavi, ajutat de soția sa Avishag Zahavi, a interpretat aceasta teorie pentru domeniul biologiei. Mai precis, ei au explicat de ce gazelele (gazela lui Thomson), atunci cand sunt atacate de un leu, nu fug instantaneu, nu se ascund, ci reacționeaza, in prima faza, printr’un salt inalt in aer și prin foarte mult zgomot. Asta DUPA ce se uita FIX in ochii lui. 😉 By the way, acum e momentul cand dau si o altfel de interpretare – una mai flatanta, of course! – apelativului „gazelo” 😉 Aparent, gazela se expune unui pericol iminent, fiindca pare ca pierde timp prețios. In realitate, ea’i transmite leului un semnal: SUNT PUTERNICA, IMI PERMIT SA PIERD clipele astea in loc s’o iau la sanatoasa cat ma tin picioarele desi’s o buna alergatoare, mai Leule ( unele gazele folosesc chiar apelativul reducator/castrator „mai baietica” :P) si daca ne’am apuca amandoi s’alergam, am cheltui inutil energie.. crezi ca’ti permiți tu, mai Leutule, sa consumi atata energie pen’ca’n final sa nici NU ma prinzi?

(Obstacolele sunt precum animalele sălbatice. Le e frică de tine dar vor blufa. Dacă observă că ţi-e frică de ele, vor sări pe tine, dar dacă te uiţi direct în ochii lor, vor dispărea brusc din peisaj. – Orison Swett Marden )

Si uite cum, cacialma sau nu, spre stupefacția unora, care s’ar putea’ntreba de ce ar trebui s-o creadă leul pe gazela, in realitate se’ntamplă exact asta: leul chiar o crede. Pai da, leul asta, nu’i chiar un fraier cum s’ar putea crede, instinctiv stie cata energie isi permite sa risipeasca – ii place vanatoarea, insa vanatoarea de animale slabe, pentru vanarea carora tre’sa faca un efort minim, sa consume cat mai puțina energie. Cam asa’i si’n…tenis 🙂 – intotdeauna sunt preferate si vor fi vanate numai exemplarele slabe, pentru care nu trebuie consumata prea multa energie (mai ales daca ne gandim ca leul iese la vanatoare de…foame, cand rezervele sale energetice sunt mici) și care musai să fie victime sigure…ori care macar sa dea impresia ca s’ar impiedica la un moment dat, nu’i asa? 🙂 Cam cati vanatori cunoastem care nici nu s’ar apuca de vanat daca n’ar avea siguranta ca ar impusca ceva? Unii dintre ei sunt atat de comozi incat chiar isi intreaba prada direct: Ai macar dorinta de a te impiedica sau nu, ca sa stiu..? :)) Ce poate fi mai fermecator d’atat, acum pe bune! 😛

Ah, da’sa nu uit de exemplul clasic, ala cu coada paunului.. Cu cat un paun are coada ( hehe, barbatii -unii, nu toti! aia care ma citesc 😛 – inca se’ntreaba daca m’am gandit la penis si marimea lui, femeile STIU deja ca nu m’am gandit numa’la asta!) mai lunga, cica, el e mai dorit de femele, ba mai mult, paunitele cu care se imperecheaza depun mai multe oua decat cele care se imperecheaza cu masculi cu cozi mai…modeste. Ei, na.. cum asa, de ce? Pai, conform aceluiasi Principiu al Handicapului, cica.. Adica dac’un paun are coada foarte lunga, el este expus pradatorilor mai mult decat cei cu coada scurta. Ba mai mult, el consuma (ce? – energie, of, course!), cica, mai mult pentru mentinerea acestei podoabe, ba inca mai are si probleme la ( hehe!) zbor. Totusi, prin coada aceea lunga, el comunica femelelor ca’n ciuda acestor handicapuri, el e in viata, deci genele lui sunt foarte bune, prin urmare, merita sa fie tatal unor pui.

Hm, ce’o fi, domnilor, in capul paunitelor si al gazelelor astora, zau asa! Acum, mnoh, daca as vrea sa fiu absolut sincera, atunci as zice ca nu pot decat sa presupun ce se petrece’n capsorul paunitei si in cel al gazelei, asta presupunand ca se si petrece ceva acolo! 🙂 Insa’n mod sigur, fie ca vorbim despre paunite, gazele sau despre noi, doamnelor si domnisoarelor, e vorba de un stimul, domnilor! Si inca de unul puternic. Cel putin unul. Stimuli care sa reflecte clar acest Principiu al Handicapului, de la aspect exterior, bani, succes, pana la subtilitati afective & other stuff. Abilitatea de a comunica poate fi un stimul al naibii de puternic – e deja stiut ca barbatii care comunica mai bine ceva, indiferent ce, ar fi cei preferati de femei. Daca nu comunici si mai ales daca nu comunici CLAR ceva, nu esti inteles. Daca nu esti inteles, slabe sanse sa primesti ce’ti doresti. Bine, exista posibilitatea sa nu primesti ce’ti doresti, nici daca te exprimi foarte clar. :)) Insa’ti vor fi apreciate si recunoscute, in mod sigur, curajul si abilitatea de a te exprima clar. Poti macar sa speri la asta! 😛 Si apoi, se stie, gusturile nu se discuta, deci ai oricum mai multe sanse atunci cand comunici decat atunci cand n’o faci. (Atentie, si mojicia poate fi un exemplu de comunicare clara, totusi nu e deloc flatanta si nici n’am auzit ca ea sa dea roade in atragerea unui partener/unei partenere ori sa se afle pe lista cuiva de preferinte. Desi, mnoh, si ciobanii au consoarte, da’ma gandesc ca poate stiu ei – instinctiv cre’ca stiu! – ca nu te adresezi consoartei cum te adresezi mioarei. 😛 ) Bineinteles ca ambii reprezentati ai speciei noastre reactioneaza la semnale, nu numai femeile. Probabil diferenta e facuta de faptul ca femeile sunt mai subtile, accepta semnale mai variate si mai bizare, decat si’ar putea inchipui barbatii. Slava Domnului ca oamenii sunt suficient de diversi incat fiecare sac sa’si gaseasca peticul potrivit!

Revenind la Principiul Handicapului, exista si o teorie ce deriva sau completeaza cumva acest principiu: Teoria Semnalelor Costisitoare, care zice ca ne irosim energia in diverse manifestari, mai mult sau mai putin folositoare, tocmai pentru a da celor din jur nişte semnale care sa ne demonstreze puterea. Sa zicem ca un anume domn isi umple casa, constant, cu diverse personaje reprezentative pentru nu’sh ce nisa ( nici nu conteaza ) si, pe langa ca face asta – inconstient sau nu! – ca sa impresioneze in general, bineinteles ca o face si ca sa impresioneze o anume doamna sau domnisoara (ori mai multe). Si, culmea, asta poa’sa functioneze cu anumiti oameni, in anumite cercuri, pe termen restrans, ba chiar si pe termen relativ lung, ceea ce, firesc, ii da aripi personajului nostru masculin si’i intareste convingerea in puterea lui (despre ce anume putere vorbim? poate despre puterea de influenta?!) Totusi, iata ca, la un moment dat, omul nostru cunoaste o femeie care, desi la inceput poate parea incantata de aceasta aura de influenta, dupa un timp da semne de plictiseala. Doamna si’ar dori sa petreaca mai mult timp singura cu domnul, tanjeste dupa clipe de intimitate cu omul pe care’l iubeste si e firesc sa fie asa. Adica, mnoh, socializarea asta continua poate fi placuta mai ales daca si cand esti musafir in casa cuiva, decat atunci cand esti gazda zi de zi si’ti mai si raman, seara de seara, mormane de vase de spalat. 🙂 Dar chiar si fara mormanul de vase nespalate – presupunand ca domnul se ocupa singur de asta ori ca exista o menajera – si tot tanjesti dupa momente de intimitate cu barbatul tau, nu? Si atunci incep discutiile.. Doamna nemultumita i se confeseaza domnului, acestuia i se pare ca va pierde din puterea aurei create ori poate socializarea asta continua a devenit pentru el un mod de viata la care nu vrea sa renunte din nu’sh ce motive doar de el stiute, doamna se simte neinteleasa, ba inca’ncepe sa se ingrijoreze: ca poate barbatului ei nu’i (mai) face prea mare placere sa’si petreaca timp doar in compania ei, poate ca domnul are o problema de intimitate, poate e altceva..samd. Cert e ca nu se ajunge la niciun consens si cuplul se desparte. Apoi tanjesc, ca prostii, unul dupa celalalt. Sau nu. Poa’sa fie o problema de comunicare proasta intre ei, poa’sa fie altceva.., eu n’am vrut decat sa exemplific cam cat de costisitoare pot fi Semnalele Costisitoare necompatibile, prost intelese si prost manageriate. Ideea domnului despre Semnale Costisitoare nu se pupa deloc cu a doamnei, mdeh! Ceea ce pe altii’i impresioneaza, nu’i neaparat sa ma impresioneze si pe mine. Ideea ta despre Principiul Handicapului, de fapt despre reprezentarea acestuia, poa’sa nu se pupe cu a mea. Zicea cineva ca’n cazul relaţiilor totul se termină când se termină şi Semnalele Costisitoare. Adevarat si fals. Totusi semnalele astea costisitoare au un rol bine definit in relatie: Semnalele tale Costisitoare reprezinta certitudinea mea ca tu, partenerul meu, nu ti’ai pierdut interesul fata de mine si fata de aceasta relatie si viceversa, Semnalele mele Costisitoare te incredinteaza pe tine ca mie inca’mi pasa, ca inca’mi dau osteneala, astfel incat amandoi sa simtim ca nu ne risipim aiurea. Reprezinta, daca vrei, feedbackul ca partenerii inca mai sunt interesati unul de altul, ca ambii isi dau osteneala. Asta daca vorbim si de Semnale Costisitoare care’s compatibile. Ca daca nu’s, n’as prea paria ca putem sa le compatibilizam noi. Desi incercari cica ar mai fi fost, totusi parerea unanima ar fi ca’n incercarea asta Semnalele alea Costisitoare ar fi PREA costisitoare si ca, macar unul dintre parteneri daca nu ambii, e foarte posibil sa acumuleze frustrari pe termen lung, in ciuda oricarui sentiment altruist. Iar cum altruismul omenesc , in opinia mea, nu exista decat ca mit.. Mai degraba as repeta de ce nu cred in altruism.. – Pentru ca nu exista, simplu! Orice face omu’ face dintr’o nevoie a lui, indiferent care ar fi aia, indiferent ca’i constienta sau inconstienta. Constientizata sau nu, nevoia de a face bine e tot o nevoie si mascheaza alte nevoi, cu cat mai adanci, cu atat mai negate ori prost intelese. Asa ca fugi si cerceteaza’ti, de exemplu, nevoia de a’i ajuta pe altii. Iti garantez ca daca esti sincer cu tine insuti o sa descoperi ca pana si credinta „fac bine, voi primi bine”, ascunde o nevoie – NEVOIA ta de a primi binele – de la mine, de la altul, de la Dumnezeu, Divinitate, Univers.. iar daca sapi mai adanc, poate mai dai si de altele ingropate p’acolo. 😉

V’am pupat, am nevoi, da’ N’amAste’! 🙂


– Nu e greu s’ajungem Sus, greu e sa ne mentinem/sa ramanem acolo! – imi spunea.. Si prima data am inteles asta pe deplin, cu cativa ani in urma, cand am trait ceea ce unii numesc experienta mistica: am ajuns Acolo. – Acolo unde Dumnezeu nu mai exista – EL aflandu’se’n mine si in tot, iar eu regasindu’ma’n EL – eram una cu Dumnezeu, una cu Totul si cu Nimicul, deopotriva! Si, – surpriza! – ramasesem fara sensuri. Nimic din ce stiam nu mai avea vreun sens Acolo.. – nu unul cunoscut de mine, in orice caz! Astfel ca, teama de a’mi pierde sensurile – falsele sensuri?!- m’a facut sa ma prabusesc inapoi, aici. N’a fost chiar degeaba, as zice.. – pentru c’am schimbat vechile sensuri cu altele noi, am schimbat metafora veche cu una noua, adica am mutat bomba de pe genunchii mei sub scaunul pe care stau :-)) – insa n’a fost nici ce ar fi putut sa fie daca as fi ramas Acolo, dincolo de sensuri, in sens si nonsens, in Tot si in Nimic, totodata.

Abia cand iluziile se prabusesc, intram, in sfarsit, in contact cu realitatea.. – aud asta mereu, ba chiar cred ca si eu am folosit’o de cateva ori, in discursurile mele bombastice. Totusi, de unde stim ca, ceea ce traim si numim acum realitate e chiar realitate, si nu iluzie?

Hai sa vedem.. Asadar, traim intr’un NonSens caruia i’am gasit un sens, doua, noua? – E sete de sensuri, dom’le! 🙂 – Si, dupa ce descoperim ca Nimicul/Totul nu are sens, nu ne ramane altceva de facut decat sa’i gasim un sens, nu’i asa?:) ..si facem asta pentru ca, descoperind Nimicul, am descoperit si Frica de NonSens… iar pentru ca e atat de dureroasa si insuportabila (cea mai paralizanta dintre toate fricile pe care eu le’am experimentat pana acum, in orice caz!), preferam (adica facem o alegere!) sa ne scufundam din nou in comoda Iluzie, decat sa ne pierdem/adancim in Nimic.. – (Cunoasteti pe cineva care poate sa functioneze fara sensuri? aici?) – numai ca, reveniti/cazuti din Nimic (Nimicul e si inalt si adanc?), ne surprindem schimbati – nu mai suntem aceiasi, nici n’am avea cum, dupa marea-mica intalnire cu NimiculTot. – Chiar, daca ar fi sa’l botezam, eu i’as spune Tot Nimic – suna asa…nu-stiu-cum..nepretentios, parca.. si mai omeneste cumva.. :)) Tot Nimic Fara Sens, as zice eu.. si, culmea, sunt relaxata’n iluzia mea!

( monE )

Ora

Cand lucrurile obosite de-atata sens .

Adorm pe el,

Ca sentinelele

Cu barbia sprijinita

In varful sulitei.

Pereti, tavan, cer si univers,

Nu va lasati totusi prea greu

Pe mine,

Si eu ma mai tin intr-un gand,

Ba intr-un singur cuvant,

Care-a si inceput sa nu mai fie

La un capat.

( Marin Sorescu )


Povestea Cioplitorului de Stele

Oare ne vom pierde iar,

Călătorind printre cosmice lumi,

Vom uita oare, să ne privim,

Absorbiţi de sunetul vieţii?

Şi mâinile, oare, vor uita, pentru un timp, drumul mângâierilor înflorite, din văile Cerbului?

Şi în vreme ce vom aprinde candelabrele de sori, pentru cei fără lumină,

Vom uita că suntem, de fapt, o singură fiinţă, un singur drum, un cântec, unul doar?

Şi chiar de-ar fi aşa, să nu ne temem, 

Nu vom putea uita, că numai împreună putem vedea culoarea din sunetul ploii,

Şi numai împreună putem auzi sunetul stejarului,

Şi, într-adevăr, numai împreună putem deschide, în inima neasemuită a oamenilor, lotusul strălucitor al iubirii…

Căci cei ce SUNT o singură fiinţă,

Nu se mai pot pierde NICICÂND, NICIODATĂ!

Se spune că, departe, încît şi gîndului îi era greu să ajungă pînă acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era AIN. Lui i se dăruise la naştere un har fără de seamăn: să cioplească ca nimeni altul. Şi, pentru că mîinile lui îi erau atît de măiestre, s-a hotărît ca el să cioplească stele. De mii de ani, Ain cioplea şi făurea stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, tot ce mîinile atingeau, era neasemuit. Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pămînt. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei grădini înflorite. Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei. Aşa că, cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea – care îl înconjura din toate părţile – îi transforma inima.

Ain îşi avea atelierul pe o stea care strălucea ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mîna Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mîinile lui modelau Lumina, dîndu-i forma unei stele. Dar veni o zi în care mîinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva… Degeaba încercară stelele să-l încînte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mîinile îi erau neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Îşi duse mîna la piept – unde simţea o arsură – şi-şi dădu seama că inima îi era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită. O căldură nedefinită se zbătea în adîncul fiinţei sale.

Neliniştit, lua dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să cioplească o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ce sufletul lui tînjea. Simţi că inima îl doare atît de tare, încît îşi duse mîinile acolo, încercînd să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scînteietoare decît roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mînă o bucăţică din inima lui. Mîinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! În loc să cioplească o stea, aşa cum le învăţase Ain, mîinile ciopliră… o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată cum numai dorul inimii lui putea naşte. Ain o privea tulburat şi ochii i se umplură de lacrimi cînd o simţi vie. Era făcută din sufletul lui! Şi un cer înflori în el cînd îi auzi glasul: E bine aici la tine! – Vei rămîne cu mine? – Desigur, doar sînt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume. – Un nume… O să-ţi spun AMENA! – Amena! Spuse ea, luîndu-l de mînă. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea. Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un rîu de munte.

Fiecare zi care începea devenea un dans al zînelor. Nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zîmbetul ei. Mergeau peste tot împreună, el învăţînd-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorbă cu sufletele lor. Priveşte! De ce curcubeul are atîtea culori? – Sînt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poartă către o altă lume. Pentru cîteva clipe rămînea tăcută, adîncindu-se în privirea lui nesfîrşită. De unde să ştie ea că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care, la rîndul lui, era o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat? Ain era fericit, iar lucrul mîinilor sale se desăvîrşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina Îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zîmbetul ei. Chiar Îngerul Blîndeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar Îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i strălucească mereu. Şi, pînă la urmă, îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învăţă să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mîna ei, iar cealaltă o prinse pe mîna cioplitorului. – Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună! – Ain zîmbise, îmbrăţişînd-o: cum s-ar putea pierde, cînd nu se despărţeau niciodată? Pînă noaptea tîrziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră. – Îngerii ştiu atît de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vîrful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar Îngerul Nevinovăţiei mi-a spus… – Ce ţi-a spus, Amena? – Dar ea adormise ostenită de atîtea întîmplări.

Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! De fapt nimeni nu ştia ce se putea întîmpla dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimîntător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră. Dar, de ceea ce se temea, se întîmplă. Într-una din zile, pe cînd hoinărea singură, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai cînd se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vîrtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adînc, Amena încercă să ceară ajutor, strigîndu-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă pînă cînd îşi pierdu conştiinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos. Amena ajunsese pe Pămînt, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atît de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, un Cîntec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată nu îl mai putea uita nicicînd

Amena se ridică în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, cînd auzi doi vulturi: Priviţi, a căzut din stele! Vino cu noi la Stînca Şoimului, la adunarea Reginei! – Lîngă stîncă se înalţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cît să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scînteind de nestemate şi avînd fiecare în mînă cîte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină. Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot ce i se întîmplase de cînd mîinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi pînă cînd căzuse în Groapa Neagră. Au hotărît ca ea să rămînă în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pămînt, ca să poată fi acceptată în Împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor. Acolo, în mijlocul pădurilor nesfîrşite, alături de micile zîne, Amena învăţă despre originea cerească a sufletului, învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrînul înţelept, ce-o învăţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvîntului, a focului… – Priveşte, Amena, nu există plantă pe Pămînt care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine. Cuvîntul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tîşneşte din inima Adevărului. De aceea, preţuieşte-l ca pe un dar sfînt, pentru că el susţine Creaţia! – Iar Amena învăţă de la Ram cum să păstreze cuvîntul în Tăcere, pînă se umple cu putere şi apoi, să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecîndu-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte. Seara tîrziu, cînd începea dansul stelelor, Amena privea nesfîrşirea bolţii, tulburată de dorul de cioplitor. Oare Ain o căuta? Atunci simţea mîna lui Ram mîngîind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei… – Răbdare! Aici, pe Pămînt, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cîndva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA!

Amena mai avea un prieten de care rar se despărţea – Berbecul cu Lîna de Aur din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mîine ale timpului, într-un ţinut însorit în care trăieşte un Cerb Înstelat, îl va întîlni pe cioplitor. Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfîntă, cînd poporul aştepta naşterea anului. Amena era însăşi frumuseţea, iar mintea sa înflorise asemenea unei flori celeste, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite. – E noaptea de vrajă a lumii, Amena – spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm! – Aş vrea să ajung la Ain! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă să plec spre Împărăţia Lupului Alb! Credeam că vei uita, că vei rămîne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?

… Vino, se auzi glasul abia murmurat al Înţeleptului Ram. Şi numai ce mîna lui îi atinse umărul, că se şi treziră amîndoi în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar. – A sosit Timpul! Drumul spre Împărăţia Lupului Alb se află în faţa ta. Oglinda este uşa prin care vei intra în labirintul peşterii. Nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Foloseşte fiecare cuvînt pe care ţi l-am spus şi, mai ales, nu te lăsa cuprinsă de frică. Dacă eşti gata, intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta! – Amena, respirînd adînc, păşi în cleştarul străveziu al oglinzii şi fu înconjurată de beznă. Nimic care să-i arate drumul… Începu să păşească, pipăind pereţii cu mîinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecîndu-i în gol. Cîteodată avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îl auzea pe Ram: “Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile. Fii mereu tu însăţi!” Fata se oprea, respira adînc şi pornea mai departe. Doamne! Cît este de întuneric! – „Întunericul este o altă formă a luminii, Amena…” – îi răspundea din amintire vocea blîndă a lui Ram. Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei: Cum se transformă bezna în lumină? Cum?? – „Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată…” Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, aşteptînd miracolul regăsirii luminii.

Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Părea a fi pierdută, definitiv, în beznă. Se ghemui din ce în ce mai adînc în ea, fără gînd, ostenită. Dar, iată că, ceva tainic începu a se desface în interiorul sufletului ei, trudindu-se să iasă afară. Şi munca era atît de zvîrcolitoare, iar acel ceva atît de frumos, încît pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi şi, deodată… văzu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă pînă acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădu seama Amena că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungînd spaima şi, odată cu ea, întunericul. Iar cel care îşi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrînt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Străbătu pe rînd şapte săli scînteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă minune, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea.

În vremea aceasta, Ain o căuta cu disperare pe Amena. Deznădejdea îi cuprinse inima. Nimic parcă nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria, care îi umpluse casa odată, se stinse, aşa cum lumina se stinge cînd apune soarele. Casa devenise pustie – ca un crîng fără păsări. Ceva în fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere. – Ar putea vorbi cu Universul, şuşotiră două steluţe. Numai el l-ar putea ajuta. – Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui. Şi, fără să stea pe gînduri, o luă la fugă către Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decît în faţa lui. Acesta îl privi cu bunătate şi înţelegere. Ştiu ce vînt năpraznic te-a purtat pînă la mine, rosti abia şoptit. Îmi pare rău, dar fetiţa a căzut în Groapa Neagră. Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!… Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pămînt. Pe Pămînt? Acolo unde se nasc sufletele ca să înveţe Legea? Da, cioplitorule. Groapa Neagră este o Poartă prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină. Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor? Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pîntecele mamei pămîntene. Atîta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani…

Învaţă-mă cum să ajung pe Pămînt! Trebuie să o găsesc pe Amena, cu orice preţ! Greu lucru îmi ceri… Ca să ajungi pe Pămînt va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămîne pe tărîmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborît pe Pămînt. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Amena. Pentru că te naşti mînat de dorinţă vei uita Împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cît trudesc oamenii, cîte vieţi irosesc pînă reuşeşc să întrezărească scînteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain? Da, pot! Fără Amena viaţa mea nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decît Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă! Ajută-mă să mă nasc pe Pămînt! Fie, Ain! Există o cale, dar la naşterea ta vei uita totul… Vei primi o sămînţă de trup pe care va trebui să o creşti după legile vieţii pămîntene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… plăteşti preţul… Preţul? Care preţ? Orice, cere-mi orice!! Ain, trebuie să-mi dai harul tău de a ciopli ca nimeni altul! Darul dintîi? Darul destinului? Privirea lui Ain se adînci în abis cînd hotărî: dacă acesta este preţul, mă învoiesc! Universul întinse mîna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină îl cuprinse pe Ain, rotindu-se în jurul lui, luînd cu ea darul de preţ al flăcăului. Ain simţi că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul. Soarta te-a născut, Prunc nemaivăzut, Şi te-a chemat Şi te-a îmbăiat În izvor de munte Cu plete cărunte, Pruncule-nstelat Să te faci bărbat Şi să creşti la Soare Turma de mioare… Fii binecuvîntat! Ai primit Solia Să ne aperi cîntul Să respecţi Cuvîntul Neamului de Soartă Ca să-l treci prin Poartă Mîngîiat de stele Nesupus la rele, Neatins de tină, Neamului de lumină…

Trecură ani şi ani, iar pruncul creştea, se făcea tot mai frumos, mai puternic şi mai înţelept. Glasul îi era mîngîietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii cînd te priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfîrşită. Cîteodată însă, seara tîrziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stîncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfîşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neîmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mîngîia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.

Ţinutul în care se născuse Ain era ţinutul Cerbului Înstelat, ţinut în care putea vedea dansînd spiriduşi şi zîne cînd zorii se naşteau. Se spunea că Cerbul păzea o Împărăţie de taină în care nu putea intra oricine, căci acolo, povesteau bătrînii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb însă nu l-a văzut nimeni. Cîndva, în vremuri aproape uitate, cînd sufletele oamenilor erau ca bobul de rouă, Cerbul se arăta nemuritorilor. Cei care l-au văzut, povestiră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire! O singură privire a Cerbului te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata Timpului şi putea să-ţi dezvăluie taina Adevărului.

Într-o zi, o întîmplare ciudată îl purtă pe băiat pe nişte locuri pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe cînd făcea de strajă, un urs reuşi să fure o mioară. Flăcăul se luase după urs şi alergă după el pînă răsări soarele. Ursul lăsă mioara nevătămată şi-l privea pe băiat rugător, parcă cerîndu-i ajutor. Atunci văzu că totul în jur era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culori ciudate, fumurii. Îl urmă pe urs pînă la o peşteră, unde zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barba căruntă, care gemea încetişor. Băiatul începu să-l maseze aşa cum îl învăţaseră bătrînii, alungînd boala din corpul bărbatului. Apoi scoase de la brîu un săculeţ cu ierburi de leac, din care făcuse o fiertură aromată din care îi dădu să bea. Se scurseră cîteva ore bune pînă cînd bărbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului. Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Pe la mine rar urcă cineva! Sînt de jos, din Vale. Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri. Puţini oameni se încumetă să urce la Stînca Dorului! Eu sînt cioplitor de icoane. Un cioplitor de icoane?! Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul? Nu… şi o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină. Moşu luă o bărdiţă şi o bucată de lemn. Mîinile lui păreau ca vrăjite; mîngîiau cu dalta lemnul şi, încetul cu încetul, lucrul se desăvîrşi. Hai, încearcă! Flăcăul îşi simţea palmele transpirînd de emoţie! Dar, ce ciudat! În clipa în care începu să lucreze, i se păru că îşi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plînge în suflet. Mîinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, cu măiestrie, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră. Bătrînul îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborît din ceruri, părea făcută din Lumină. Icoana ta întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbului! Al Cerbului Înstelat? L-ai văzut pe Cerb? Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte Palatul. Deci Cerbul există… şi ochii i se umeziră. Cum să nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă. „O să poată să vadă Cerbul. O să-i poată vorbi! Îl va putea ruga orice!” „Cere-i Paloşul Străbunilor!” auzi Glasul Inimii. „Paloşul Vrăjit… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”

Flăcăul luă în mîini icoana şi se lăsă purtat de bătrîn spre locul unde va urma să vină Cerbul. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme apăru şi Cerbul. Era aidoma cum îl visau bătrînii păstori: mîndru, cu coarne înstelate. Cînd Cerbul îl cerceta cu ochii, simţi că o putere fără margini îl cuprinse şi-i toarnă tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvînt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului icoana. Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru darul mîinilor tale… Mă cunoşti? Te ştiu de cînd ciopleai Lumina şi mai de demult chiar. Îţi ştiu ziua de mîine şi cele care vor urma. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău… Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor? Bine ai ales, al tău să fie şi nu uita: harul de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă ci în Iubire… şi Cerbul dispăru într-o clipă. Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit ar fi putut spune că totul nu a fost decît un vis frumos. Viaţa bărbatului îşi urma cursul ştiut, dar cu singura deosebire că acum cel mai mult îi plăcea să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe. De la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile la Stînca Salamandrelor, unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandrele stropite cu smaralde şi topaz. Flăcăului îi plăcea să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zîne şi spiriduşi. Şi astfel află că, undeva, dincolo de Valea Cerbului Înstelat, s-ar afla Împărăţia lupului alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvîrşirea. Şi tot acolo povestise o salamandră aurie, ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cîntec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor. Cînd auzise despre fată inima îi tresărise tulburată şi, de atunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.

Stînca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cîtă deosebire între Ţara Marii Regine şi aceste locuri! Doar munţi, munţi nesupuşi decît depărtărilor. Simţeai, respirînd aerul lor, cum devii o parte a măreţiei lor, că acolo îţi sînt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din izvorul vieţii. Amena privea cu nesaţ umplîndu-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. În faţa ei stătea, privind-o cu blîndeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare: Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi dorul tău. Ascultă cu atenţie, Amena! Ţara aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pămîntul. Oamenii sînt păstrătorii tainelor lumii, ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi ştiu să poarte sufletele însetate către Fîntîna cu Apă Vie; ei ştiu să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Din trupul acestei ţări s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc… Şi este Leagănul Pămîntului pentru că este de-a pururi născătoare de pace… de frumuseţe… de bucurie. Ca să fii acceptată va trebui să te joci cu tainele acestui Pămînt şi să-l convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului… Iar cînd va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele. Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor şapte Împărăţii? Da, Amena. Ştiai despre ele? De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cîntecul inimii lui… Ai să-l găseşti pe cioplitorul de stele aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc… Dar, pentru început ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grîu. Şi fata ucenici la Bătrînul Morar, învăţînd cum să folosească sămînţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţese din ele veşmintele eternităţii, să încremenească clipa şi să spună zvîcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii. Legea acelui loc îi dă dreptul celui sîrguincios la îndeplinirea unei dorinţe şi, cînd sosi clipa să plece de la moară, Lupul o învăţă pe Amena să ceară Scutul Fermecat, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucură de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul din faţa Morii şi care nu se opresc niciodată. O singură secundă îi era îngăduit ca să se strecoare şi să-şi ia darul făgăduit. Mîna Amenei decupă aerul fulgerînd spre nemişcare. Cei doi colţi de piatră se opriră şi fata ridică fără teamă Scutul Fermecat. Un sunet cristalin se înşurubă în aer şi fata se trezi în faţa Sfatului Bătrînilor. De la cei 12 bătrîni află despre libertatea sufletului: Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă. Trebuie numai să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată. …Iar de la Baba Mare, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descîntecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă. În lumea în care te afli, Amena, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea. Lumea e o continuă devenire, de aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite. Descîntecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcînd într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.

Dar o întîmplare schimbă ordinea zilelor. În noaptea naşterii Noului An o groaznică nenorocire se abătu asupra Împărăţiei: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperînd să pună stăpînire pe Ţară. Lupul Alb se străduia din răsputeri să-i ţină piept: Amena, am fost prinşi nepregătiţi… şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pămîntul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla… Să ne grăbim! Căci, după ce vei trece voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de soare să nu poată urca în cer. Sufletele pămîntenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Inima Universului. Amena tresări. Clipa pe care o visase ani de-a rîndul, clipa întoarcerii la Ain, sosise… Dar preţul i se părea prea mare… Nu putea părăsi Ţara care o crescuse cu răbdare şi iubire acum cînd Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească: Opreşte-te! Rămîn şi lupt alături de tine, pînă vom birui! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii! S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămîne pentru totdeauna pe Pămînt. Spune-mi ce trebuie să fac pentru a învinge? Mai este o scăpare. La Stînca Salamandrelor îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu va fi învins în lupta dreaptă. Aleargă şi roagă-l pe păstor să ne ajute. Ca vîntul ce mînă furtuna din urmă alergă fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei… În faţa ei, Stînca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stîncii, păşteau mioare albe, păzite de un cîine. Un fir de melodie catifelată o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, lîngă un foc, fata zări un flăcău care cînta din fluier. Privirea lui părea adîncită, departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit. Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei. Ani de-a rîndul privise stelele, căutînd-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemînd-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperînd că, într-o zi, Ain o va strînge la pieptul lui ca odinioară, regăsind-o. Şi iată că minunea întîlnirii lor se întîmpla acum pe acest Pămînt al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum totul se învîrte în jurul ei, în timp ce o fericire îi umplea sufletul. Ca să ajungă pînă la Ain învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice. Dar ce face Ain în grota aceasta? De ce o priveşte de parcă ar vede-o pentru prima dată? Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimîntă privirea? Ochii Amenei se umplură de lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască?

Îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Întunericul, sus pe creste. Nu era timp de întrebări. În cîteva cuvinte îi spuse păstorului despre pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugîndu-l să-i vină în ajutor. Fără să stea pe gînduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena către locul înfruntării. Acolo lupta era aprigă. Lupul Alb abia se mai zărea de năluci care se năşteau pretutindeni. Paloşul voinicului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări. Alături de el Amena ridică Scutul Fermecat, apărîndu-l pe Ain de atacuri mişeleşti. Ea mai învăţase de la Bătrînul Ram taina sacră a Pămîntului, a transformării răului în bine: Priveşte Amena şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pămîntului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adîncul lui binecuvîntat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă! Şi, ori de cîte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb şi-l trimitea în lume să poarte pacea. Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una cîte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Dacă văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, Întunecatul, crezînd că forţa le vine de la Soare, se gîndi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea învălui Pămîntul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite încercară să zdruncine credinţa Pămîntului în forţa Luminii. Trei nopţi neşfîrşite ca foamea, Lupul Alb, Amena şi Ain luptară fără să vadă, încercînd să-i biruie vrăjmăşia. Dar în vîltoarea luptei, flăcăul izbi cu Paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mîna ridicată. Din izbitură tîşni flacăra unui fulger şi, la lumina ei, voinicul zări brăţara de la mîna Amenei. Brăţara sora geamănă a lui! Şi atunci se întîmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti! Cine este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pămînt! Îşi aminti clipa în care o cioplise pe fată, de ziua în care o pierduse. Îşi aminti că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Ain îşi regăsi natura sa divină şi bezna începu să se retragă. O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau Amena de atîta timp te caut! Şi eu Ain, te aştept de atîta vreme!

Ai trecut şi ultima probă, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către adevărata Împărăţie! Aşadar, lupta a fost doar o probă?! O probă şi încă o învăţătură. Prinţii Nopţii sînt slujitorii Luminii. Ei apar atunci cînd fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic! Din curmătura munţilor apăru… Cerbul Înstelat. Sînt sufletul neamului omenesc! Împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvîrşire. O singură taină ţi-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea… Cerbul bătu cu copita în pămînt… Din rădăcina muntelui pe care se aflau se ridică spre Cer o coloană de lumină. Axa Lumilor!! Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sînt cele şapte chei ale curcubeului, cu care veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii, Amena, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mînă. Iar fiecare pecete reprezintă un gînd al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua Voinţa, fără de care nu există realizare… A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul… A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici… Cînd vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvîntul de trecere. Şi care este acest cuvînt? Fata mea, ca şi lumina, acest cuvînt este în tine! Îl ştiu. Cuvîntul de trecere este Iubirea! Şi numai ce rosti fata cuvîntul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea. Aceasta este forţa iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă! Mergeţi cu bine! le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau peceţile porţii.

Dar, povestea Amenei şi a lui Ain nu se încheie aici. Cînd au ajuns în cerul împodobit cu rîuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atît de tare, încît le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pămînt transformîndu-se în nestemate.

( povestita de Rodrigo Badea)

Later Edit: Astazi, 23 februarie 2014, cu ajutorul unui om de buna credinta, am aflat autorul acestei minunate povesti initiatice. Extraordinar cum simplul fapt de a NU mentiona autorul, in timp, poate duce la ratacirea numelui acestuia! Ratacind numele autorului, ratacim sursa, izvoarele…si e pacat! Asta ar trebui sa ne fie lectie!

Asadar, textul face parte din Colectia Basme Initiatice, Editura Kogaion, autor Lidia Barsan! Cartea se numeste Fetita ciplitorului de stele si ar fi bine ca toti cei care au distribuit povestea fara mentionarea sursei, sa adauge acum autorul, ca sa nu repetam/perpetuam eroarea. Multumesc. Si impartasesc ce abia am aflat, citand din prefata lucrarii:

„In ceea ce priveste descantecul de Lumina care apare in cel de al patrulea capitol, el chiar este un descantec activ, foarte operant, al carui ritual si continut mi-au fost dictate intocmai, prin scriere automata, de ceea ce eu numesc a fi Invatatorul meu launtric. Descantecul poate fi folosit oricand simtiti nevoia de purificare, de dezlegare de rau si de regasire de sine.”

Soarta te-a născut,
Prunc nemaivăzut,
Şi te-a chemat
Şi te-a îmbăiat
În izvor de munte
Cu plete cărunte,
Pruncule-nstelat
Să te faci bărbat
Şi să creşti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvântat!
Ai primit Solia
Să ne aperi cântul
Să respecţi Cuvântul
Neamului de Soartă
Ca să-l treci prin Poartă
Mângâiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tină,
Neamului de lumină…
Pruncu’ le aştepta…

Vindecarea prin schimbare


Oamenii nu pot fi vindecaţi dacă nu-şi schimbă modul de gândire şi de reprezentare. Eu pot sa te tin de mana, sa iti sprijin capul pe umar in plansul tau, pot iti dau o sugestie, sa’ti ofer niste repere, o farama din timpul meu, interes.. insa nu ma pot schimba eu in locul tau. – Fiecare trebuie să acţioneze singur. Cine s-a obişnuit să trăiască luând totul de-a gata si sa dea vina pe viata, Dumnezeu, Univers, ceilalti (politicieni, mama, tata, iubit..), nenoroc, soarta, va astepta mult si bine ca vindecarea sa se produca si viata sa ia forma pe care el o doreste. Cu cât omul îşi va înţelege mai repede greşelile, cu atât mai repede se va vindeca. Insa pentru a înţelege, trebuie să gândească. Pentru a gândi are nevoie de linişte şi·de a fi singur cu el însuşi. (Si poti fi singur cu tine insuti, chiar si in prezenta cuiva!)

Civilizaţia se află la o răscruce, iar criza în care ne aflăm este un indiciu clar că va urma o cotitură radicală. Schimbarea e singurul lucru sigur si e necesara. Fiecare este liber să decidă cum va supravieţui. Nimeni nu poate decide in locul altcuiva. Ne putem ascunde capul în nisip, putem spune că iarăşi ne-am prostit şi că nu se va schimba nimic. Totuşi, schimbările din natură şi societate nu numai că sunt evidente, dar sunt şi palpabile, iar sănătatea tot mai precară a oamenilor este o dovadă în acest sens.


Vibratia zilei e 5.

Daca un lucru planificat pentru azi nu se realizeaza, nu va descurajati! Si nu va faceti planuri ferme azi. Faceti mai multa miscare, fiti activi! Faceti schimbari de orice fel, fiti atenti la conflicte, puneti punct animozitatilor, faceti scurte calatorii – excursii de o zi, faceti’va cunostinte noi, mergeti la conferinte, la concerte, la coafor/frizer sau cosmetica. Iesiti in public, inscrieti’va la un curs, incepeti sau continuati un jurnal sau dereticati prin casa, rearanjati sau transformati ceva azi.

O zi faina si nu uitati: omul poate trai armonios cu sine si cu lumea inconjuratoare, numai atata vreme cat e’n armonie cu marea curgere a universului. Anticii stiau ei ce stiau. ;)



Fericirea


 Un motan batran vede un motanel alergand dupa propria-i coada si-l intreaba:

De ce faci asta?

Motanelul raspunde:

Am invatat ca lucrul cel mai bun pentru o pisica este fericirea si ca fericirea este coada mea. Asa ca alerg dupa ea: cand o s-o prind, o sa fiu fericit. 

Privindu-l amuzat, batranul motan zice:

Fiule, si eu am luat aminte la treburile universului…si am inteles ca fericirea sta in coada mea. Dar am observat ca de cate ori alerg dupa ea, ea fuge de mine, iar cand imi vad de treburile mele vine cuminte dupa mine, oriunde m-as duce.

  Nimic pe lume nu indeparteaza mai tare fericirea dacat efortul de a o gasi.

Istoricul Will Durant povestea cum a cautat fericirea in cunoastere, gasind doar deziluzia. Apoi a cautat-o in calatorii, care nu i-au adus decat oboseala. In bogatie, unde a gasit discordia si grijile. A cautat fericirea in scris, dar rezultatul a fost epuizarea. Intr-o zi a vazut o femeie intr-o masina mititica, asteptand cu un copil adormit in brate. Un barbat a coborat din tren, s-a apropiat si a sarutat bland femeia si pe urma copilul, foarte usor, ca sa nu-l trezeasca. Familia a plecat cu masina, lasandu-l pe Durant cu revelatia adevaratei naturi a fericirii. (autor necunoscut)

P.S. Cum sa fii fericit:

Cufarul Monicai

%d blogeri au apreciat asta: