Category: povesti cu talc



Eric Pearl - Reconectarea

Eric Pearl – Reconectarea

„Ca să deveniţi vindecător, veţi lăsa tot ce nu vă e necesar – „lucrurile” care v-au folosit sau nu, de-a lungul timpului, dar care, cu siguranţă, nu vă mai folosesc acum – decât ca să vă întărească starea de ataşament. Ataşamentul înseamnă nevoie, iar nevoia înseamnă frică. Cum vi se pare „cuta” asta, pe pantalonul vechiului costum pe care îl purtăm? În parabolă, ne alăturăm lui Wo, care este pe cale să se întâlnească cu îngerul Bagajelor; îngerul a venit să vadă ce a ales Wo să ia cu el, în călătoria sa către noua energie, în prima valiză a lui Wo, îngerul găseşte îmbrăcăminte.

O grămadă de îmbrăcăminte. Sunt acolo haine pentru orice vreme, dar ele nu sunt aranjate într-un anume fel şi nici unul dintre articole nu se asortează cu celelalte. Se pare că Wo a împachetat, pur şi simplu, ce i-a venit la mână, pregătindu-se pentru orice ar putea să-l aştepte.

Cu alte cuvinte, Wo nu şi-a dat seama că, în interiorul lui, deja are deplinătatea pe care caută să o obţină de la lucrurile din afara lui. Şi-a adunat o amestecătură din toate obiectele ce se pot imagina. Obiectele astea includ toate instrumentele, ritualurile şi teoriile despre vindecare imaginabile, pe care a putut să pună mâna. Fiecare obiect pe care la pus în bagaj îi întăreşte conştiinţa că el, în sine, nu este suficient. Cu fiecare obiect pe care l-a luat, Wo şi-a cedat câte o părticică din puterea pe care o avea, impregnând-o, la nivel conceptual – şi în mod inconştient – în aceste articole.

Bagajul este o analogie atât de perfectă, căci el poate lua atâtea forme – asortat sau neasortat, simplu sau cu monogramă, Louis Vuitton sau American Tourister; într-o formă sau alta şi în cantităţi variabile – cu toţii avem bagaje, în alte forme, bagajul ne are pe noi. Aşa cum se arată în parabolă, „Metafora este onorarea nesiguranţei… Binecuvântat fie Omul care înţelege că nesiguranţa lui va fi rezolvată, pe măsură ce el înaintează pe cale – că pregătirile pe care le-a fă- cut înainte nu sunt necesare acum… Schimbările se vor vedea şi se vor rezolva, pe măsură ce vor apărea.” Nu pot să mă apuc să tratez toate semnificaţiile acestei parabole, aşa că daţi-mi voie să pătrund în sensul pe care ea l-ar putea avea pentru aceia dintre noi care încearcă să meargă pe calea vindecătorului. Nu mai este nevoie să aruncăm sare în patru colţuri, să ardem tămâie, sau să invocăm entităţi protectoare. Nu mai este nevoie să ne scuturăm mâinile de energie negativă – căci, de fapt, nu există energie negativă – în boluri cu apă sărată, nici să ne dăm cu sticle de alcool sau să purtăm amulete. Nu este nevoie să ne folosim mintea conştientă si să încercăm să determinăm ce anume „nu este în regulă” cu un om, ca să putem şti cum să îl „tratăm”. Acum, ne putem permite, pur şi simplu, să fim – să fim cu persoana respectivă şi „să înţelegem că toate dubiile ne vor fi spulberate”. Lecţia noastră este să învăţăm să fim. Libertatea de a fi vă va scoate de sub oprimarea lui a face. Aici se află sămânţa cunoaşterii care are capacitatea să vă ducă dincolo de toată cunoaşterea acestei lumi.”

Cufarul Monicai

 

https://fiituinsutimaa.files.wordpress.com/2014/04/eric-pearl-reconectarea1.pdf

 

 

„Cine se vindecă? Că tot veni vorba, ce înseamnă atunci când un pacient nu primeşte vindecarea la care se aştepta? A fost o vreme când mă învinovăţeam pentru ceea ce percepeam, la început, ca fiind eşecuri într-un sfârşit, am fost nevoit să accept că nu pot să fiu mai responsabil pentru absenţa unei vindecări clare, decât sunt pentru prezenţa uneia extrem de spectaculoase, Aşa că, ce înseamnă că o şedinţă de vindecare nu are rezultatele aşteptate? Problema nu e cu vindecarea, ci cu aşteptările. Obişnuiam să spun că nu toată lumea se vindecă.

 

Acum nu mai cred asta. Acum cred că toată lumea se vindecă – deşi nu neapărat în modul în care se aşteaptă să se întâmple acest lucru. Recunoscând că „vindecarea” înseamnă reconectarea cu perfecţiunea universului, ne dăm seama că universul ştie ce ne trebuie şi ce vom dobândi, ca rezultat a ceea ce am primit. Chestia este că ceea ce ne trebuie s-ar putea să nu corespundă întotdeauna cu ceea ce aşteptăm noi, sau cu ceea ce credem că vrem, Aşa cum vindecătorii trebuie să-şi accepte rolul de canale, la fel şi pacienţii trebuie să-şi accepte rolul de primitori. Treaba pacientului este, pur şi simplu, să se pună la dispoziţia energiilor vindecătoare şi apoi să accepte ceea ce aduc acestea. Şi este sigur că ele vor aduce ceva. Doar că ceea ce aduc s-ar putea să fie o surpriză. Să spunem că vine la voi un pacient cu un ulcer. Facilitaţi o şedinţă de vindecare – sau două, sau trei, dar ulcerul rămâne. Pacientul se simte frustrat, iar voi vă sim- ţiţi ca nişte rataţi, deşi ştiţi că nu ar trebui, pentru că, vorba aceea, nu sunteţi decât oameni. Dar după câteva luni, pacientul vă sună din nou. „Sunt bine”, vă spune el „Ulcerul s-a curăţat. Poate pentru că, după ce am fost la tine, am încetat să-mi mai fac atâtea griji şi m-am lăsat de băut şi de fumat – şi mă înţeleg mult mai bine cu soţia şi cu copiii…” Uneori, pacientul va atribui vindecarea oricăror altor factori, numai nu timpului pe care l-au petrecut cu voi, însă, la urma urmei, asta chiar nu contează! Astfel de oameni sunt atât de ataşaţi de rezultat – iar marea interferenţă, dacă există vreuna, este chiar acest ataşament. Ataşamentul este o legătură de constrângere, iar o constrângere retează curgerea a ceea ce v-ar plăcea să primiţi, „


MOTTO: Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem. Aşadar veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine.ierom. Hrisostom Filipescu

 

 

Mooji: Acest mesaj este scris pe hartie igienica. Trebuie sa fi fost tare urgent, sau asa ceva!  😀

 

 


„… le-aș spune oamenilor să folosească timpul bine, să aibă într-adevăr ceva timp nederanjați pentru a se concentra asupra propriului sine. Să fiți în siguranță în sinele vostru. Și atunci când vine timpul, când viața vă aduce pe cineva care vă este potrivit vouă, acesta este darul, de fapt.
Nu trebuie să căutați, o să apară cineva, pe neașteptate, dar veți recunoaște, cumva, în interiorul vostru… Este atâta fericire, să întâlnești pe cineva asemeni ție!
… nu intra într-o relație de pe o poziție dezavantajoasă, nu intra disperat, nimeni nu vrea pe cineva disperat! Este o cale atât de închisă! Nu fiți disperați! Dacă ești disperat înseamnă că ești nespus de greșit îndrumat de propria ta gândire. Prin urmare, folosiți-vă de timpul cât sunteți singuri pentru a alunga disperarea și pentru a fi ancorați în adevăr.Apoi, în momentul potrivit, viața aduce pe cineva care îți este atât de potrivit ție.”



Cufarul Monicai prezinta:

Povestea de luni

 

Cufarul Monicai

Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată.

Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n-a găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le lipsea câte ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte necăjit, pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă adevărată.

Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna şi fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare. Deodată s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă.

La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la călcâie. Dar zicea că-i prinţesă adevărată.

– Bine, las’ că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de puf.

Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat-o cum a dormit.

– Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma-s toată numai vânătăi! Groaznic!

Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată, dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la piele nu putea să fie decât numai o prinţesă!

Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că asta-i prinţesă adevărată; iar boaba de mazăre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se mai poate vedea acolo şi astăzi dacă n-o fi luat-o careva.

Şi asta să ştiţi că-i o poveste adevărată.

 

Hans Christian Andersen – Prinţesa şi bobul de mazăre


"The Performance" by Jeff Faust

 

O poveste turceasca spune ca a fost odata o vrabiuta care, atunci cand tunetul vestea furtuna, se culca pe pamant si-si ridica piciorusele spre cer.


– De ce faci asta, a intrebat-o vulpea?
– Ca sa ocrotesc pamantul, care adaposteste atatea vietuitoare! a raspuns vrabiuta. Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar prabusi cerul? Asa ca ridic picioarele ca sa-l sprijin.
– Si crezi ca poti sa sprijini cerul asta urias cu piciorusele tale prapadite?!

– Fiecare cu cerul lui, a spus vrabiuta.

 

(Cercul Mincinosilor, de Jean-Claude Carriere – Povesti filozofice din toata lumea)


Cufarul Monicai

 

 

Era iarnă, iar el ratacea singur și obosit. Amintiri înghețate și gânduri rupte în mintea lui.. Apoi ea a venit în visul sau.. A venit ca un vis..

– Asta’i imposibil , nu se poate intampla! – Ar fi jurat ca nu mai exista ingeri si zane..

„Crede’mă, sunt reală!”, a auzit o voce. „Sunt reală.”, repeta ea, iar el ii recunoscu vocea.

Ce este în neregulă cu mine? Unde’i cel care obisnuiam să fiu? – Cu mult timp în urmă, acest băiat puternic n’ar fi renuntat..

„Oh, haide acum, te’ai rătăcit..”

Unde sunt? Și cum de știe ea că m’am rătăcit?

„Nu mai e timp..”, sopti ea.

..și băiatul ridică ochii lui albaștri catre cer:

– INGERE, tu ești?

..si cazu înapoi in obsesiile sale, înapoi la confesiunile sale:

– Ce este acea lumină și de ce este încă deasupra capului meu?- Ar trebui să vorbesc cu ea, sau ar trebui să plec?

– „Nu, nu, nu mă lăsa!”
– Să nu te las?
– „Dragostea mea, vino cu mine!”
– Dar nici nu te cunosc..

Aproape tremurând, băiatul cu greu putea uita.. – Dacă ea e reală, atunci el n’o poate pierde din nou:

– Te rog, dă’mi un semn!- strigă băiatul. Dă’mi un semn, te rog!!!

A așteptat plângand.. Apoi, cu ochii strălucind ca luna de pe cer, sopti:

INGERE, sunt al tau!

Până la sfârșitul acestei nopti binecuvantate,
până la sfârșitul acestei vieți crude,
ca și cum am renăscut,
pierdut și îndragostit,
găseste’mă și te voi găsi!!!

..m’ai găsit și te’am găsit, în sfârșit…

Se trezi cu fata la pămant. Cu mâinile, in noroi, scrisese o singură frază:

 

Pentru totdeauna al tau.

 

(by Mone)

Cufarul Monicai

 

It was winter, he wandered lonely and tired
frozen memories and broken thoughts in his mind
and then she came, in his dreams..
and then she came, like a dream..

“That’s impossible, can’t be happening at all”
No more angels and no more fairies, he’d sworn..
“Believe me, I am real”, heard a voice
“Believe me, I am real”, he knew that voice

“What is wrong with me? Where’s the one I used to be?”
Long ago, this strong boy would never give in.
“Oh, come on now, you’re lost” -Where I am?
-And how she knows I’m lost? – “there’s no time.”

and then the boy raised his blue eyes:

“ANGEL, is that you?”

back to his obsessions, back to his confessions, he went:

“What is that light and why’s still over my head?”
“Should I talk to her or should I go away?”

-No, no, do not leave me!” – Do not leave you?
-My love, just come with me” – I don’t know you..

Almost trembling the boy could hardly forget
if she’ s real then he cannot lose her again:

“Please, give me a sign!”, the boy cried
“Please, give me a sign!”

..waited crying
and then with eyes bright as the moon:

“ANGEL, I’m all yours!”

Till the end of this Goodnight
till the end of this cruel life
as if we are reborn
wasted and in love
find me and I’ll find you!!!

..you found me and I found you, at last…

He woke up with the ground touching his face
with his hands on the mud, writing one phrase:

Forever yours.

 

 


 

Cufarul Monicai

– Odată, demult… tare demult, pe când pământul nu era locuit numai de către oameni, spuse încet bătrânul, apoi duse stacana la gură, bău îndelung şi, înainte de a o pune din nou pe masă, îşi şterse mustăţile albe cu mâneca surtucului.

Sătenii se traseră mai aproape, pe bănci, gata să asculte. Crâşmarul azvârli cârpa cu care frecase tejgheaua de lemn într-un butoi cu apă murdară şi se apropie cu carafa de metal. Îi turnă bătrânului în stacană, îşi turnă şi lui într-un pocal de corn, ferecat în metal, apoi puse carafa lângă pumnii săi uriaşi şi aşteptă, la rândul său.

– Cum aşa?! îndrăzni o fetişcană, cu părul roşcat, strâns într-o cosiţă groasă, răsucită spre vârful capului.

– Uite-aşa! râse bătrânul. Ori poate că voi ăştia de la poalele muntelui sunteţi sălbatici din cei care cred că oamenii au stăpânit dintotdeauna pământurile şi că toate cele sunt basme de adormit copiii. Uite muntele ăsta…

Arătă cu mâna dreaptă către muntele uriaş din spatele său.

– …muntele ăsta nu a fost dintotdeauna aşa cum îl vedem noi astăzi. În cele vremi, despre care vorbesc, Golia avea două vârfuri, Taiţa şi Zăgan, iar în valea dintre ei trăia un popor de oameni mărunţi de statură, cu picioare mari şi păroase, care-şi spuneau Hobbiţi Heriofanţi. Iar undeva, către apus, atât de departe de aici, încât nici vârful muntelui ăsta nu se zăreşte, câtu-i el de înalt, era fluviul-fără-sfârşit, pe care se afla o insulă acoperită cu păduri. O insulă pe care trăiau balaurii-de-foc.

– Bine, dar oameni… oameni trăiau în vremurile alea de care vorbeşti? întrebă un bărbat înalt şi slab, cu mâinile bătucite de muncă.

– Oamenii au trăit pe pământ de multe evuri. Numai că niciodată nu au fost singuri, asta vreau să vă spun. Iar în vremurile vechi s-au petrecut lucruri de mirare. Sunteţi gata să ascultaţi o asemenea băsmuire?

Dădură cu toţii din cap, iar crâşmarul sorbi o gură din vinul negru şi tare.

– În vremile alea, începu moşneagul, cerul stătea mult mai aproape de pământ. Iar soarele şi luna nu erau aşa, două stele acolo pe cer, cum le vedem acum. Erau frate şi soră, copii ai unui împărat ce domnise odată peste ţinuturile îndepărtate de la marginea unei pustii fără de margine. Utu era numele lui, iar supuşii săi credeau că se coborâse din cer, într-un car de foc. Fusese un timp când acesta voise să-şi întindă marginile împărăţiei peste nisipurile arzătoare şi trimisese poruncă de supunere duhurilor-fără-trup. Apoi murise într-o cumplită bătălie cu acestea şi poporul lui se împrăştiase în cele patru vânturi. Iar fiul său, Enmerkar, şi sora sa, blânda Inanna, care moşteniseră de la el puterea de a străluci şi a alunga întunericul, au fugit înapoi în cer, ca să scape cu viaţă. Numai că unul a apucat-o spre răsărit, iar celălalt spre apus, hotărând să se întâlnească după ce vor fi ocolit pustia fără nume. Acolo, în cer, însă, pustia părea fără de sfârşit, iar ei au continuat să se caute, printre stele, dând ocol pământului, până în ziua de azi.

Băiatul dormea noaptea şi alerga pe cer câtu-i ziua de mare, în vreme ce Inanna se trezea atunci când pământul era acoperit de pătura groasă a nopţii şi păşea încetişor, pe deasupra lui, să nu-i trezească din somn pe cei osteniţi. De aceea, şi lumina ei era mai slabă şi mai fără de putere: pentru că avea milă de cei osteniţi.

Şi azi aşa… mâine-aşa… părea că nu le va fi scris să se mai găsească vreodată.

– Bine, dar ei se mai văd, câteodată, pe cerul dimineţii, îndrăzni o femeie, cu capul legat într-un ferpar negru. Uneori, stau îndelung deasupra Goliei şi parcă se uită unul la altul cu nespusă tristeţe.

– Chiar aşa şi este, zâmbi bătrânul. Uneori, ni se pare că s-au găsit şi că n-or să se mai despartă. Dar lumile în care-şi duc vieţile lor nesfârşite sunt tot atât de departe una de alta, pe cât este vârful muntelui vostru de cerul albastru. Ascultaţi…

Într-o zi, lui Enmerkar i se păru că o zăreşte de sus pe sora sa într-un târg de oameni ciudaţi, cu pielea aproape neagră, îmbrăcaţi în burnusuri albe şi călărind pe animale cu două cocoaşe. S-a coborât cât a putut de repede din cer, a luat chip de om şi s-a amestecat în mulţimea care dănţuia, cânta şi chiuia, într-o petrecere cum el nu văzuse până atunci. Unii îl îmbiau cu fructe mari şi zemoase, felurit colorate, alţii cu fripturi calde, cu pocaluri cu vin, mied şi alte băuturi ce te făceau să zâmbeşti fără să vrei şi să visezi încontinuu. Femei frumoase, cu feţele acoperite de marame, îl ademeneau spre corturi, în care luceau tainic luminiţe neştiute. Vraci sulemeniţi îl trăgeau de mână, să-i caute ursita în liniile palmei sau în boabele fermecate de porumb. Muzica izbucnea când sălbatică, când toropitoare de pretutindeni şi valuri grele de parfum se răspândeau în toate direcţiile, ameţindu-l.

Când fu aproape să se lase păgubaş şi să se întoarcă pe cărarea tainică pe care coborâse înapoi în cerul său, o mână de femeie ieşi dintr-un cort mare, îl apucă de braţ şi îl trase dincolo de draperie. Se smuci să scape, dar degetele subţiri îl cuprinseră într-o strânsoare de fier. Apoi, o văzu pe Inanna drept în faţa sa, aşezată pe un covor albastru, cu picioarele strânse sub ea şi cu ochii închişi. Se repezi într-acolo, dar mâinile îi trecură prin trupul de fum, iar el alunecă şi căzu dincolo de pernă. Trupul sorei sale se destrămă ca bătut de vânt, iar în locul său se închegă chipul unui zmeu înfiorător.

– Eu sunt duhul ce l-a înfrânt pe părintele tău, îi spuse el, cu voce ca de tunet, dar pentru ca victoria să fie completă, trebuie să vă ucid şi pe voi doi. Abia acum, după o mie de ani, am reuşit să te fac să cobori pe pământ, pentru ca să te pot prinde, dar răbdarea mea este fără sfârşit, Enmerkar. Vei fi robul meu până ce sora ta va coborî şi ea să te caute… şi atunci jignirea adusă duhurilor-fără-nume de către tatăl vostru Utu va fi fost şterasă, în sfârşit.

Apoi zmeul l-a cetluit, cât ai clipi din ochi, şi l-a azvârlit într-o prăpastie fără fund, în cel mai negru întuneric, la adăpostul unei stânci înalte, care marca sfârşitul lumii oamenilor.

Pentru că, am uitat să vă spun, atât timp cât avea înfăţişare de om şi umbla pe pământ, Enmerkar avea numai puterile unui simplu muritor.

Şi aşa a rămas cerul pustiu. Zilele erau mohorâte şi părea că stă să plouă tot timpul, încât începuseră să scoată capul din neştiutele borte ale lumii tot felul de jivine uitate, care intrau prin sate şi prăduiau nesmintite de nimeni. Pentru că bieţii oamenii aşteptau îngroziţi în case, în spatele uşilor zăvorâte, şi se rugau la toţi zeii lor uitaţi să-i apere de urgie. Dar zeii nu se mişcau din templele lor şi fiarele întunericului risipeau aşezare după aşezare, semănând groază şi moarte pretutindeni. Păsările încetaseră să cânte, iar izvoarele secaseră, lăsând ogoarele să se usuce şi să se pustiască. Iar grozăviile nu se potoleau decât noaptea, când blânda Inanna îşi desfăcea aripile de stele şi pornea să colinde cerurile în căutarea fratelui său.

– Ne-aducem aminte de vremurile acelea, dădu din cap crâşmarul şi mai turnă un strop de vin în stacană. Bătrânii cei din vechime ne povesteau cum că lumea începuse să moară de foame şi de sete, iar boala pielii-care-cade se înstăpânise pretutindeni. Încercau să o alunge cu fum de ardei iute, ba chiar dădeau foc la aşezări întregi, unde nu mai trăia nimeni, dar boala nici gând să se dea bătută.

– Era în vremea când apăruseră pricolicii, fonfăi un bătrân, aşezat mai în spate. Pricolicii au existat, nu cum zvonesc cei de azi cum că ar fi doar o poveste.

– Pricolicii au existat şi ei trăiesc şi azi, se arătă bătrânul de acord. În tainiţele ascunse sub munte sunt multe fiinţe din vremile de altădată, despre care au uitat până şi basmele. Dar ele sunt acolo şi aşteaptă un moment prielnic, ca să iasă la lumină şi să ia din nou lumea în stăpânire.

Bău o gură de vin şi-şi netezi mustaţa.

– Dar Soarele? Trebuie că a scăpat, de vreme ce îl vedem în fiecare zi! grăi apăsat un flăcăiandru care stătea lângă mâna dreaptă a bătrânului. Cum s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că, printre oamenii de rând, care trăiesc doar cu frica zilei de mâine, se mai încurcă şi viteji din cei cărora nu le stă trupul şi mintea prea multă vreme într-un loc, fiindcă se sfârşesc de prea mult neastâmpăr. Şi, uite-aşa, într-o noapte pe când luna se pregătea să meargă la culcare, obosită de atâta căutare zadarnică, dinspre râul cel mare al Iordanului a apărut un călăreţ îmbrăcat în haine negre, cu o sabie ca o flacără, agăţată la şold. Şi, când s-a apropiat şi mai mult, oamenii ce se strângeau către ascunzătorile caselor, înainte să înceapă ziua, au văzut cu uimire cum calul şi-a adunat pe lângă corp o minunăţie de aripi din piele, coborând pe pământ din zborul asemenea unui vânt de miazănoapte. Voinicul era Geb-el-Eizis, arcaşul fără pereche ce păzea fântânile-cu-apă vie şi apă-moartă de pe celălalt tărâm, iar licornul pe care călărea se numea Kirin şi se spunea despre el că este unul dintre puţinele fiinţe cu adevărat nemuritoare.

Iar Geb a poposit peste cenuşa zilei, într-una din colibele rămase încă în picioare, a săgetat câteva jivine ce dădeau târcoale aşezării şi le-a povestit celor ce abia îşi mai târau zilele de azi pe mâine că a venit cu poruncă straşnică de la stăpânul său, Alb Împărat, domnitor peste tărâmul din nouri al fântânilor tămăduitoare, să afle ce s-a întâmplat cu soarele, deoarece fără lumina lui minunată puterea apei din fântâni se irosise cu totul.

Aflând de tărăşenia cu zmeul, le promise bieţilor oameni că o să-i scape de pacostea ce căzuse peste capetele lor şi o să împlinească, astfel, şi porunca domnului său. Aşa că, a doua zi, a pornit la drum, în căutarea acestuia. Dar până la marginea lumii, unde îl ascunsese pe Enmerkar, într-o bortă adâncă, sub stânca Jakkart, locul-duhurilor-fără-nume, era cale atât de lungă, încât cu toată iuţeala inorogului tot i-a trebuit lui Geb-el-Eizis să meargă un an încheiat. În vremea ceea, anul avea trei zile, fiecare având numele unei părţi a lumii: vara, toamna şi iarna. A avut de înfruntat şerpii cu două capete din Valea Marelui Sar, de pe coasta cealaltă a Goliei, furnicile-soldat de la marginea pustiului cu nisipuri zburătoare şi cumplitul vifor albastru din Ţara Gheţurilor Veşnice.

Dar a trecut cu bine prin toate şi a ajuns, în cele din urmă la stânca Jakkart, un deget uriaş de piatră, ridicat ameninţător către cer. Aici, zmeul se întrupase din nou într-un duh-fără-nume şi benchetuia de zor, alături de fraţii săi, sărbătorind victoria asupra fiului împăratului Utu şi punând la cale cum să facă să o prindă şi pe sora acestuia, Inanna. Din borta lor subpământeană, ieşeau la suprafaţă chiote de bucurie, lărmuială de muzici şi o duhoare insuportabilă, pentru că duhurile nu scoteau niciodată afară hoiturile celor ucişi înăuntru.

După ce s-a coborât din şa, voinicul Geb l-a trimis înapoi în văzduh pe Kirin, apoi a strâns toţi mărăcinii din jur, i-a grămădit la gura bortei şi le-a dat foc. A urmat o mare zarvă şi duhurile au dat buzna cu toate către ieşire. Numai că nu apuca niciunul să scape, că săgeţile iscusite ale arcaşului le şi ţintuiau de stâncă.

– Cum să înfigi o săgeată într-un duh?! se miră moşul cel fonfăit, cu pricolicii. Că duhul, de-aia e duh, are trup de umbră şi privire de foc. Asta o ştie şi un copil.

– Da, dar şi săgeţile lui Geb erau fermecate, nu degeaba era el slujitorul lui Alb Împărat, mustăci povestitorul. Mai vreţi s-auziţi urmarea au ba?

Femeile şi copiii din jurul mesei strigară la moş să tacă şi să-şi vadă de ale lui, dacă nu vrea să creadă. Iar crâşmarul puse din nou vin în cele două vase, după care ciocni cu povestitorul şi bău cu sete din al său.

– Apoi, într-o vânzoleală ca de vântoasă, ieşi şi duhul cel care îl înrobise pe Enmerkar. Se vede treaba că era vreun fel de căpetenie a lor, de-l lăsaseră mai la urmă.

Geb aruncă arcul şi săgeţile pe pământ. Nu-i mai erau de nici un folos – duhul se întinsese pe toată lungimea cerului, iar ziua se transformase de tot în înserare. Şi-a scos sabia cu luciri de flacără, pe supla Mitrhaib, cea care descăpăţânase multe fiare, jivine scârboase şi fiinţe venite pe lume din găurile fără fund ale bătrânului pământ. Dar duhul se învârtejea ca o pală de furtună în jurul lui, iar Mitrhaib nu reuşea să-l străpungă.

Atunci, Geb-el-Eizis a înfipt-o cu vârful în stâncă, de au sărit scânteile până la nori, şi i-a strigat arătării să ia formă de zmeu, dacă are curaj şi să se înfrunte cu el în luptă dreaptă.

O dată s-a întrupat duhul într-o lighioană scârboasă de zmeu, de atingea înălţimea stâncii Jakkart cu fruntea, şi s-au apucat de luptă. Se strângeau în braţe de le pârâiau oasele, apoi se izbeau de pământ, se ridicau şi o luau de la capăt.

Către prânz, îl prinse flăcăul bine pe zmeu, îl ridică de pe pământ şi izbi cu el, de-l îngropă până deasupra genunchilor. Zmeul se scutură, sări din groapă şi se luară iară la bătaie. Către înserare, reuşi zmeul să-l apuce pe om aşa fel încât izbi cu el şi-l îngropă până la brâu. Apoi, până să se desfacă acesta din strânsoarea pământului, înşfăcă sabia din stâncă şi i-o înfipse în umăr. Geb simţi că până aci i-a fost lui dat să trăiască. Se rugă, în gând, celor o-mie-şi-una-de-zei-fără-nume să-l mai lase în viaţă, până ce i-o lua capul zmeului, apoi se smuci cu toată puterea şi ţâşni afară din groapă. Îşi smulse paloşul din rană şi alergă cu el după zmeu. Dar acesta se prefăcu din nou în abur şi se lipi de vârful stâncii Jakkart, asemenea unui nor negru. Degeaba încercă voinicul să se caţere pe stâncă, rana din umăr îi sângera şi puterile începeau să-l lase.

Văzând că nu-l poate readuce pe pământ ca să-l înfrunte, Geb-el-Eizis o înfipse pe zvelta Mitrhaib cu vârful în pământ şi încercă să-şi lege rana de sub umăr cu o fâşie de pânză din cămaşa sa largă de in. Dar rana se dovedi prea adâncă şi continuă să sângereze prin legătură, secătuindu-i puterile. Şi cum sta aşa voinicul şi se chibzuia cum să reuşească să-l dea jos pe duh de pe stâncă, dinspre răsărit îşi făcu apariţia blânda Inanna, alungând umbrele viclene de pe faţa pământului şi poleind totul cu o lumină argintie.

– Ajută-mă, preafrumoasă fecioară a nopţilor, se rugă el, cu obidă, să îl pot da jos pe spurcatul de zmeu de pe vârful stâncii, ca să-l pot înfrânge şi să-l fac să spună unde l-a ascuns pe fratele tău Enmerkar pentru a-l putea elibera.

Cufarul Monicai
Şi luna se opri din mersu-i lin chiar deasupra stâncii Jakkart. Va să zică, duhul-fără-nume, întrupat în spurcăciunea de zmeu, era cel care-l răpise pe fratele ei iubit! Şi Inanna începu să murmure o melodie tristă, de taină, cu care o adormea mama ei, atunci când era numai o copiliţă fragedă, cu părul bălai şi privirile umede. Din toate tainiţele lumii, pe unde stăteau ascunşi, liliecii-vampir se scuturară de somn, îşi deschiseră aripile mute de piele şi se strânseră într-un stol uriaş, acoperind chipul alb al lunii. Apoi, ca la un semn, năvăliră cu toţii asupra duhului de abur şi începură să-l destrame cu loviturile lor repezi de aripi. Duhul răcni, de se cutremură pământul din străfunduri, şi-şi dădu drumul să alunece la vale. Iar când atinse pământul, se transformă din nou în zmeu.

Numai că tot acolo aştepta şi flăcăul, cu Mitrhaib cea iute şi focoasă, gata de luptă. O dată izbi Geb, sfârtecând aerul nopţii de la dreapta la stânga, şi căpăţâna zmeului se desprinse de trup şi se rostogoli în borta de sub stâncă. Trupul se zbătu de mai multe ori, izbind pielea tare a pământului şi umplând-o de sângele său vânăt, otrăvit.

Simţind că-şi pierde tot mai mult puterile, Geb făcu un semn cu Mitrhaib prin aer şi licornul se coborî din înalturi, lăsându-se chiar lângă stăpânul său. Acesta scoase din coburi frânghia de mătase, o legă de şa cu un capăt, apoi celălalt îl petrecu pe după mijlocul lui, şi îi spuse lui Kirin să îl lase, încet, la vale, prin borta întunecată.

Într-un târziu, atinse fundul gropii, se dezlegă şi merse o vreme prin întuneric, până când, după o ridicătură de pietre, zări o lumină palidă, galbenă, care înconjura trupul unui om. Se apropie şi-l dezlegă de toate curelele, îl săltă pe umărul sănătos şi se întoarse spre direcţia de unde venise. Şi, pe când se gândea că era posibil să nu mai găsească drumul înapoi, prin acel întuneric de smoală, ce să vezi? O dâră roşie, clipind fosforescent din loc în loc, îi arătă pe unde trebuia să o ia.

– Am ghicit! ţipă un copil tuns chilug, care stătea în poala mamei sale, chiar lângă cotul moşneagului. Era sângele lui, care îi cursese din umăr. Pesemne că luna îl vrăjise, ca să-l ajute să-i aducă fratele înapoi.

Moşul bău zdravăn din stacană şi o trânti de masa plină de urme de mâncare.

– Nu eşti chiar prost, feciorule. Ei, chiar aşa stăteau lucrurile. Şi când a ajuns la gura bortei, Geb a tras puternic de funie, iar licornul s-a înălţat spre cer, scoţându-i pe amândoi din adâncuri.

– Aha, făcu hangiul atotştiutor, de amu se cheamă că treaba-i simplă: luna a coborât din ceruri şi l-a adus la viaţă pe frăţâne-său, că de-aia îi zărim pe amândoi pe cer toată ziua şi toată noaptea. Apoi, se vede treaba că l-a vindecat şi pe Geb ăsta, că nu degeaba este ea luna de pe cer, apoi l-a luat de soţ şi l-a suit cu ei acolo, sus, pe boltă. L-o fi făcut vreo stea şi l-o fi pus la dreapta lor… Să-ţi mai pun, moşule, una de terminare?

– De pus, poţi să-mi pui, zâmbi bătrânul cu şiretenie, că ai zamă bună, dar povestea mea nu se termină chiar aşa.

– O fi murit făt-frumosul! spuse încet, cu vocea înecată în lacrimi, copilul.

– Inanna s-a scoborât din ceruri pe o scară de nori şi s-a aplecat deasupra lui Enmerkar, suflând peste el iubire frăţească. Şi s-a ridicat Soarele, strălucind, şi alungând blestematele de jivine ale întunericului în bortele lor tainice. Şi-a îmbrăţişat sora şi mult s-au bucurat cei doi de regăsire. Dar, când şi-au adus aminte de voinicul care făcuse posibil toate acestea, îl descoperiră mort, răsucit cu faţa în sus, cu tot sângele ieşit din el pe albul de argint risipit de lună în jur.

Şi aşa frumos arăta roşul sângelui pe albul sclipitor, că Inanna a izbucnit în lacrimi amare şi s-a aplecat către el. Şi unde cădeau acestea, albul se transforma în zăpadă rece, ca trupul voinicului. Iar din sângele lui prinseră să-şi ridice capetele nişte flori albe, minunate, ca nişte clopoţei, cărora de atunci oamenii le-au zis ghiocei, floarea-sângelui şi a lacrimilor.

Iar când au plecat înapoi, în cer, Soarele şi luna au luat cu ei trupul împietrit în moarte al voinicului Geb-el-Eizis, au mutat câteva stele din loc şi au făcut din ele un car, în care l-au suit, să le fie alături şi să-i însoţească pe vecie. Şi, de atunci, de câte ori ridică ochii spre cerul nopţii, oamenii văd Carul-Mare, ducând cu el pe Drumul Robilor, trupul singurului om ce a ajuns vreodată în cer şi a rămas acolo.

– E minunată povestea ta, spuse bătrânul cu pricolicii. Dar nu ne-ai spus de unde vii tu, povestaşule, că nu prea pari din părţile noastre. Şi, dacă tot te-ai pornit la un aşa drum lung, poate cauţi ceva… Pentru povestea asta frumoasă, o să încercăm să te ajutăm.

Moşneagul îşi netezi iar mustăţile stufoase. Se uită la lichidul din stacană, dar nu se mai atinse de el. Privi lung pe deasupra capetelor sătenilor, adunaţi sub acoperişul de crengi şi aşezaţi pe jos, în jurul lui, şi oftă. Scoase de sub poalele lungi ale surtucului două fire de lână, unul alb şi unul roşu, împletite cu meşteşug, şi le puse pe masă, alături de stacană.

Cufarul Monicai

– De când s-au fost petrecut toate cele ce v-am povestit, s-a scurs mult amar de timp. Multe s-au şters de pe faţa pământului, multe s-au născut în loc, doar două lucruri au rămas neschimbate: muntele Golia şi semnul acesta. A văzut careva dintre voi un armăsar alb, cu corn în frunte şi cu un şnur ca acesta prins de coamă?

Cei de faţă clătinară din cap.

– Dacă o să-l vedeţi vreodată… voi sau copiii copiilor voştri… să-l strigaţi pe nume, Kirin îl cheamă, şi să-i spuneţi că stăpânul său, Coriandru, sau Alb Împărat, cum îl mai ştie lumea, îl aşteaptă să se întoarcă. Pentru că, dacă şi-a pierdut cel mai bun prieten, pe Geb-el-Eizis cel cu părul bălai, nu vrea să-şi piardă şi pe cel mai credincios servitor pe care l-a avut vreodată. Aşa să-i spuneţi şi să-i daţi semnul acesta, să ştie cine-l caută. Şi să-mi ia urma, către Răsărit.

S-au despărţit, într-un fapt de seară.

De atunci, oamenii din satul acela uitat de lume, se adună la crâşmă, în fiecare an, atunci când zăpada începe să se topească şi primăvara îşi anunţă venirea prin clopoţeii florilor albe, iar luna cea sfioasă îşi arată obrazul bucălat în toată frumuseţea lui diafană, şi îşi spun unii altora povestea. Şi, pentru ca să nu uite semnul, flăcăii le dau fetelor două fire de lână împletite, unul alb şi unul roşu, aruncându-le ocheade şi ghiocei pe urme.

Iar bătrânii privesc către vârful Goliei, tot aşteptând să se coboare de pe creasta cuprinsă de neguri un licorn alb, cu aripi de poveste.

Povestea Soarelui şi a Lunii – Aurel Carasel

Cufarul Monicai


OLDBOY, varianta originala (coreeana), cea din 2003, nu remake’ul! – Un film despre care ori taci adanc pentru ca inca tipa’n tine, ori incerci sa vorbesti despre el, atata cat iti permit cuvintele sa evoci un film la superlativ.

„Razi, si lumea va rade cu tine. Plangi, si vei plange de unul singur” (primele versuri din poemul „Solitudine” de Ella Wheeler Wilcox). – Fie si numai pentru aceasta replica infiorator de realista si tot merita vazut. La Cannes le-a placut foarte mult si pe buna dreptate, pentru ca este o capodopera cinematografica. Pana si marele Tarantino s-a inclinat in fata acestei drama emotionale! Felul in care regizorul alege sa ne prezinte scenele de tortura este exact ceea ce’i trebuia unui astfel de film. Scenele tragice, dar si scenele violente fac parte dintr-un intreg. – Filmul este PERFECT asa cum este! Chiar nu inteleg nevoia de remake a unui film EXCEPTIONAL, PERFECT!!! – Un numar foarte mare de remake-uri dupa filme asiatice si-au croit drum in cinematografele din SUA in ultimii ani: Mirrors, The Lake House, One Missed Call, Red Eye, My sassy girl.. – Pacat ca aceste filme nu sunt apreciate la valorea lor adevarata decat atunci cand sunt refacute de americani.

In noiembrie 2008, după ce Universal confirmă că ar încerca să facă o adaptare Hallywood a filmului „Oldboy”, Min-sik Choi (interpretul lui Dae-su Oh) a admis in fata mai multor reporteri francezi că el a fost suparat pe Hollywood pentru utilizarea a ceea ce el a descris ca fiind tactici de joasă presiune faţă de cineaştii asiatici si europeni. Si iata c’a aparut si remake’ul (2013) dupa Oldboy (2003), care a primit Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Cannes din 2004, un film devenit cult pentru cinefili, care face parte din “Trilogia razbunarii” a regizorului sud-coreean Park Chan-Wook, alaturi de Sympathy for Mr.Vengeance (2002) si Sympathy for Lady Vengeance (2005).

Aigooooo, coreenii astia! 🙂 – „Oldboy” nu este un film coreean obisnuit, cel putin din punctul de vedere al vizionarilor mele anterioare. Cunoscand cinematografia asiatica mai mult din prisma filmelor si serialelor soft-romantice si a celor istorice, am fost fascinata de „Oldboy” (2003), un film atipic, dur, socant, paralizant, bulversant, emotionant, ravasitor, care incearca sa surprinda un motiv psihilogic foarte prezent in realitatea vietii: care sunt consecintele faptelor/vorbelor noastre?

Inspirat dintr-un celebru manga japonez, “Oldboy” este un film excepţional care confirmă faptul că cinematografia asiatică are un potenţial imens. Ceea ce începe ca o poveste aparent banală de sechestrare a unei persoane (Povestea unui tip care se imbata de ziua fiicei sale si este rapit si inchis, fara nici o explicatie, intr-o camera fara usi sau ferestre vreme de 15 ani, dupa care este eliberat, tot fara nici o explicatie, si care are la dispozitie cateva zile sa se razbune pe cei care i-au distrus viata.) se transformă într-o dramă (una dintre cele mai bune pe care le-am văzut!) despre răzbunare, tortură, suferinţă şi dragoste, care vă va ţine cu răsuflarea tăiată. Pe măsură ce se apropie de final, filmul devine din ce în ce mai bun şi mai imprevizibil.

Fiind un film cu un puternic impact psihologic, cu siguranta este greu de digerat pentru unii, tocmai pentru ca ridica o problema delicata (cel putin una!), pentru ca provoaca la extrapolarea subiectelor, pentru ca indeamna surd la toleranta, compasiune, empatie si, nu in ultimul rand, pentru ca din punct de vedere sexual (Oh, daaa, sex explicit intr’un film sud-coreean, aigo-aigooo! :P) e al naibii de incomod. Un film pentru barbatii care’s tati de fete. (Ah, as fi curioasa de reactiile pe care le poate trezi intr’un tata de fete!) Mi’e cam teama sa extrapolez acum subiectul din prisma copilei…totusi… – Tu ce ai face daca ai afla ca iubitul tau e si tatal tau biologic? Ce’ati face voi, tatilor de fete, daca ati trai ce traieste eroul filmului nostru: ati proceda ca el, ati renunta la relatie, ati…CE??

De ce sunt fascinata de Oldboy (2003):

– povestea se desfășoară într-un ritm perfect și revelațiile finale sunt atât de șocante, răzbunarea impusa perfect și în cea mai crudă și mai calculata maniera de prezentare.
– filmul întreabă cât de departe vechea maximă „Ignoranța este fericire.” se extinde într-adevăr.
– ne provoaca să reflectam asupra povestii și să participam la completarea narațiunii prin propria noastră subiectivitate.
– forțează publicul să gândească pentru el înșuși.
– scenariul este extrem de bine scris si cu surprize la fiecare minut, oferind privitorului sansa de a simpatiza si empatiza cu toate personajele. (Deși filmul are eroi și răufăcători, nimic nu este alb și negru și este evident că nici unul dintre personajele nu e liber de păcat sau de un anumit grad de vina, ca’n viata reala, de altfel! Este tocmai ceea ce dă filmului credibilitate.)
– filmarile sunt atipice, spectaculoase, cu o atenta grija pentru detalii.
– muzica este perfect integrata in poveste.
– decorurile sunt magistral alese.
– desi este catalogat de multi ca fiind un film cu multe scene de violenta fizica, violența emoțională este cea care într-adevăr pedepsește aici și ceea ce este mult mai probabil sa bantuie privitorul după vizionarea filmului. (Niciuna dintre scenele de actiune violenta nu e gratuita: acțiunea, desi violenta, face o declarație și are un scop.)
– in ciuda faptului ca este o poveste despre răzbunare si abunda’n violență, finalul este disperat – atat de fericit posibil cat povestea permite!
– povestea este sfasietoare, bulversanta, socanta, atipica, impresionanta, tulburatoare, intensa, emotionant, excelenta, geniala: nu are cum sa te lase indiferent, scenariul e ravasitor, iar maniera de filmare mai mult decat interesanta.
– finalul improbabil în complexitatea sa, nu este imposibil și, mai ales, nu este nemotivat! – (Cu siguranta, sentimentele noastre la decizia lui Oh Dae-su sunt confuze, ne lasa traumatizați în amorțeală, până’n momentul când, desigur, ne vom oferi un răspuns pentru noi înșine. Filmul se sfarseste si ne lasa cu incertitudinile noastre, permitand privitorului sa treaca totul prin sita propriei lui judecati. Oh Dae are un zâmbet strâmb în ultima scena. – Poate reflecta partea aceea din el care nu este afectat de hipnoza!? Sau, poate că este în sfârșit fericit, desi conștient de incorectitudinea iubirii lui pentru Mi -do, care are propriile implicații depravate? –  Nu există nicio îndoială că orice răspuns vine cu propriile sale distorsionari, lăsând privitorul într-o poziție incomodă, indiferent de rezultatul acestuia. In ciuda faptului ca este o poveste despre răzbunare si plina de violență, finalul este disperat – atat de fericit posibil cat povestea permite!)
– ideea de iubire este asociata cu mântuirea, acceptare, iertarea și posibilitatea de răscumpărare a pacatelor.
simbolistica: partea de Umbra, caracatita vie, furnicile..  (1.Oh a fost inchis timp de 15 ani, timp in care n’a luat contact cu nicio alta persoana. Pentru el, prezența unei alte persoane, faptul de a fi atat de aproape de cineva este ca o lovitură pentru toate simturile sale. Când el spune în restaurant „Vreau să mănânc ceva viu.”, el vrea să mănânce viața, nu alimente, pentru că el a fost îngropat în moarte timp de 15 ani. – By the way, scena cu caracatița mâncata de vie nu a fost o scena generata de calculator, ci a fost reala: patru caracatite au fost folosite în timpul realizarii acestei scene, iar actorul Choi Min-sik, fiind budist, a spus o rugăciune pentru fiecare dintre ele, inainte de a le manca. Ar mai fi de mentionat ceva: consumul de caracatițe vii (denumit sannakji (산낙지) în coreeană) este un obicei des intalnit acolo, caracatita fiind considerata o delicatesă în Asia de Est. Când regizorul Park Chan-wook a fost întrebat dacă i’a parut rău pentru ca actorul Choi Min-sik (care e budist!) a trebuit sa manance caracatitele, a declarat că i’a parut mai rău pentru caracatite. Iar când filmul a câștigat Marele Premiu la Cannes, regizorul a mulțumit celor patru caracatițe sacrificate, dupa ce a multumit actorilor și echipei de filmare. 2. Furnicile semnifică singurătatea visătorului, o aspirație catre apartenenta aparenta la un colectiv/grup/stup.)
replici:

Razi, si lumea va rade cu tine. Plangi, si vei plange de unul singur. (primele versuri din poemul SOLITUDINE de Ella Wheeler Wilcox)

Chiar dacă eu nu sunt mai mult decat un monstru, n’am dreptul sa trăiesc?

Fie ca este vorba o piatră sau un bob de nisip, in apa se scufunda la fel.

Televizorul este și ceas, și calendar. Este școala ta, casa ta, biserica ta, prietena ta… (Dae-su se masturbeaza privind un pop-star pe ecran) … si iubita ta. Dar … cântecul iubitei mele este prea scurt.

 Pot fi, oare, antrenamentele imaginare timp de 15 ani, puse in practica?

Vezi tu, ei spun că oamenii o zbârcesc, deoarece au prea multa imaginație. Deci, nu vă imaginați nimic si veți deveni curajosi ca dracu’. (Mesaj subliminal adresat spectatorului.)

Ceea CE eu sunt nu este important. DE CE este important.

Oameni foarte singuri pe care i-am întâlnit…toti au halucinații cu furnici, la un moment dat. (Furnicile traiesc in în colonii!).

Răzbunarea este bună pentru sanatatea ta, dar durerea te va găsi din nou.

„Eliberati-va, ca o gazelă din mâna vânătorului, și ca pasărea din lațul vînătorului,” (apare in film ca fiind din Proverbe 6:04, acestea fiind numerele-indiciu pentru Dae-su Oh, insa zicala este, de fapt din Proverbe 6:05).

Mi-do: Pentru ce să mă rog?

Dae-su Oh: Doamne-Dumnezeule, data viitoare ajutâ-mâ să întâlnesc un bărbat mai tânăr.

– spune povestea unui om consumat de nevoia de răzbunare, care descoperă în cele din urmă, ca el a fost închis de către un alt bărbat a cărui nevoie de razbunare nu e mai puțin consumanta si nici consumata de timp, totuși infinit mai diabolica.
– minunatul joc actoricesc (Dae-su Oh s’a lovit de’a binelea la cap, imediat după ce’a oprit’o pe Mi-do din lectura jurnalul său. Aceasta lovitura nu a fost o acțiune de scenariu. Cu toate acestea Hye-Jeong Kang (Mi-do) si’a pastrat calmul și a continuat cu replicile ei, iar partenerul ranit de’adevaratelea, de asemenea. Regizorul a marturisit, într-un interviu, că a păstrat și folosit această scenă, tocmai pentru valoarea ei comică și emoțională.)
– brutalitatea fizică sălbatica, prezentata doar pentru a ascunde o afecțiune psihologică mai îngrozitoare, îmbrățișând legătura de netăgăduit între minte și corp.
–  eroul este dezbrăcat strat după strat, până la totala goliciune a trupului, dar mai ales a sufletului.
– te face sa empatizezi cu personajul principal, sa te rogi sa nu cumva sa ajungi intr-o astfel de situatie maladiva, dar si sa’ti inchipui ce ai face tu daca ai trai asa ceva.
– puterea si profunzimea povestii te tine in sah atat de bine pana la finalul acela atat de bun, care ridica acest film la rangul de capodopera

Nu am nimic rau de spus despre „Oldboy”? – Nu. Filmul este, pur și simplu, o capodoperă a cinematografiei moderne, una care merită să fie urmărita de către un public larg și nu doar de catre fanii filmelor asiatice.

Full Movie: http://youtu.be/9Nlb101Ymq8


Cred ca o sa fiu fericit doar atunci cand o sa incetez sa mai iubesc, zise un el, incercand un alt zambet.

Refuz sa fiu fericit, pana ce nu-mi trece dragostea asta pentru ea..„, citi o alta ea, in spatiile dintre cuvinte..

Eu cred ca el e fericit chiar acum, cu dragostea lui cu tot, doar ca’i posibil sa nu stie..„, gandi Altaea. – „Sa’ti dau o veste buna:„, incepu Altaea sa’i scrie, „poti fi fericit si fara ea, poti fi fericit chiar in deprimarea ta..” – „Degeaba insisti„, interveni Povestitorul, „nu intelegi ca nu poti trata o boala pe care n’ai depistat’o, ca nu poţi scăpa de gargaritele care ti’au papat plantele, daca nu esti constient de existenţa lor? Daca nici tu nu’ntelegi asta..” – „Ba’nteleg, cum as putea sa nu’nteleg cand am trait’o..?” – „Tocmai pentru c’ai trait’o.. – stii ca nu’i o chestiune de adaugare, ci de golire.. – Lasa’l sa se goleasca! Nu’ntelegi ca are nevoie de asta? Nu’ntelegi ca are nevoie sa se umple pana la refuz ca sa poata da, apoi, pe dinafara? Te tot incapatanezi sa’i faci pe ceilalti sa vada ce ai vazut tu.. Si daca n’ar vedea? Si daca n’ar intelege, ce? Tu vedeai cand iti aratau altii? Intelegeai atunci ceva din ce’ntelegi acum? Si ce’ntelegi acum, de unde stii ca’i real? de unde stii ca nu’i doar o iluzie – o alta Iluzie? tot asa cum tu esti o alta ea, Altaea, sau ai uitat ca asta e numele personajului pe care’l interpretezi acum? De unde stii ca nu mergi din iluzie’n iluzie si ca fiecare trezire nu’i decat intrarea intr’o alta iluzie? Uiti ca rolul pe care crezi ca l’am scris pentru tine, il poate interpreta oricine altcineva? Hm, ai tu certitudinea ca nu exista o alta actrita mai buna decat tine? Pana si rolul asta.. de unde stii ca nu’i o minciuna – o alta minciuna?” – „Pot s’aleg oricand sa joc un alt rol, daca ma enervezi! Ai uitat ca m’am mai razvratit impotriva ta? Ai uitat ca am schimbat candva Povestea? Ai uitat ca acum stiu ca toate povestile pot fi schimbate, indiferent de ceea ce povestesti tu? Ai uitat ca eu am fost cea care a schimbat pentru totdeauna Lumea Povestilor?” – „Hehe, chiar asa? Si cum stii ca n’a fost decat o alta iluzie? Esti sigura ca nu eu am scris si povestea aia, in care tu schimbai pentru totdeauna Lumea Povestilor?” – „Nu te cred! Nu’i adevarat, orice ai spune! Nu ai scris’o tu, pentru ca n’a fost scrisa decat dupa ce a fost Visul!” – „Exact ca toate celelalte: scrise sau facute, numai dupa ce au fost visate.. – mai intai ideea, gandul, visul.. – Fiecare obiect, fiecare creatie a fost mai intai un gand fara forma in mintea cuiva.. – ai uitat deja, Altaea?” – „Eu te’am creat pe tine, nu tu pe mine, Povestitorule! Tu esti un personaj in povestea mea, nu eu in a ta!” – „Oare? Hehe, ce a fost mai intai: oul sau gaina? – Asa’i ca’i greu de raspuns? – crezi ca stii, stii ce crezi.. :)” – „Tu esti plasmuirea mea, Povestitorule, nu existi cu adevarat!” – „Si tu, tu ce esti? Cine esti tu, Altaea? Esti tu numele tau, esti adevarata sau doar o plasmuire?” – „Nu discutam aici despre ce sunt si cine sunt eu, ci despre altceva..” – „Despre un el care crede ca nu’i fericit, da..” – „Da, si pentru ca asa crede, atunci asa este.. 😦” – „Tu esti cum crezi sau crezi cum esti, Altaea?” – „Inceteaza sa te mai joci asa cu cuvintele.. Nu’ntelegi ca acum discutam despre altcineva?” – „Altcineva, da.. – Intotdeauna altcineva, ca sa nu fim pusi in situatia de a discuta despre noi insine..” – „Tu de ce nu vorbesti niciodata despre tine?” – „Eu sunt Povestitorul, eu scriu Povestea..” – „...si povestea te de-scrie pe tine, mda..” – „Intocmai, Altaea draga! Nici nu’ti dai seama ce adevar ai rostit!” – „Acum mai ramane sa’mi spui ca tu ai fost cel care l’a rostit prin vorbele mele, prin mine – personajul tau.” – „N’am sa mai spun nimic acum.. CineEstiTu a inteles deja, desi’i posibil ca Altaea sa nu fi inteles inca..  Plec acum, s’a facut tarziu si mai am si alte povesti de scris..” – „Stai, inainte de a pleca, mai spune’mi atat: de ce e dragostea oarba?” – „Bine, iti voi spune.. – dar o sa ma crezi?” – „Nu stiu. Probabil, daca’mi va placea..” – „Voua, oamenilor, va plac povestile.. si nu puteti accepta decat o realitate pe care mintea voastra o poate suporta. De aceea, tie n’o sa’ti spun ca dragostea nu’i oarba.. in schimb, tu n’o sa’i spui lui ca nu are nevoie de cineva pentru a fi fericit, ne’am inteles? 🙂 ” – „Si cum o sa stie daca nu’i spun?” – „O sa stie.. In loc sa’i spui, incearca sa taci. – Ai uitat ca atunci cand doi oameni tac..” – „...inimile lor vorbesc, daaa! Multumesc, Povestitorule!” – „Cu drag. Am plecat, pe curand.. si nu uita de fluturi!” – „De fluturi?!? Stai, ce fluturi?” – „Fluturii.. Stii, povestea spune ca, pana s’ajunga’n stomac, fluturii se aseaza’ntotdeauna pe ochi. – De’asta se zice ca dragostea’i oarba. 😉” – „Asta eu am zis’o!” – „Nu, eu am zis’o, tu doar ma citai pe mine: eu sunt Povestitorul, tu esti Personajul, nu uita!” – „Ah, ce ma poti enerva! Staaai! Auzi, pot sa’i cant?” – „Lasa’l pe el sa cante, o face mai bine decat tine.. – tu doar taci! 😀” – „Nesuferitule! Bine, o sa tac… – in scris! :DMuzica, va rog!


Pana s’ajunga’n stomac,
Fluturii se aseaza’ntotdeauna pe ochi.
De’asta se zice ca dragostea’i oarba. 😉

309224_499320976768405_1360377260_n


Moto: Ştiu că mărturisirile prea sincere par scandaloase. Mulţi s-au învăţat cu o anumită pudoare a minciunilor cuviincioase, tresar când le spui prea direct ce ai de spus. Nu le convine. Preferă să audă totul ca prin vată. Atunci rămân liberi să reacţioneze cum vor, inclusiv să se comporte ca şi când n-ar fi auzit.

Octavian Paler

 

Citeam intr’un articol al unui autor care se vrea a fi educator de barbati, ca respectul este unul din cei mai importanti factori cand vine vorba de “jocul seductiei” (De acord si, subliniez: UNUL.) ..si ca femeile sunt atrase doar de barbati pe care’i respecta. Adevarat, insa aici e de povestit mai mult. Si da, sunt convinsa ca reciproca’i valabila. Totusi, eu am invatat sa ma feresc de a cadea in pacatul generalizarii, pentru ca nu toti suntem construiti la fel, iar ideea mea despre respect poa’sa nu se pupe (mereu) cu a ta, in sensul c’a mea poa’sa fie mai pretentioasa! 😛 Bunaoara, eu NU ma pot indragosti de un barbat pe care nu’l respect. Totusi, desi respect barbatii care au coloana vertebrala, nu’s atrasa (in felul acela) de toti cei care au coloana vertebrala la ei. 🙂 De asemenea, imi place cand intalnesc un barbat care stie sa fie atent cu o femeie, in general (si cu mine, in special!), un barbat care’mi deschide portiera la masina (din afara, sau macar dinauntrul ei), care’mi intinde mana sa m’ajute sa cobor (nu, baieti, nu’s o persoana cu dizabilitati! ), care e grijuliu si preocupat ca la teatru eu sa stau pe locul cu cea mai buna vizibilitate catre scena, sau care e gata sa’mi cedeze locul lui pentru ca pe al meu scrie fatidicul (pentru unii!) numar 13, totusi n’am sa’l prefer pe acela NUMAI pentru asta. In alegerea partenerului sunt atatea aspecte de luat in seama, tot atatea pe cat de serioasa iti doresti sa fie relatia aia. De aceea am zis ca nu se poate generaliza, tot de aceea am zis ca’i mult de povestit. Si nu, nu mi’am propus sa te invat intr’un articol (sau mai multe) cum sa fii THE ONE’ul celei dupa care tanjesti. ( Pentru asta exista consultatiile particulare si te poti programa la o discutie provocatoare, pe adresa de mail afisata’n sectiunea Contact a Cufarului. 😀 )

Despre ce vreau, totusi, sa scriu azi? – Despre un fapt observat din ce in ce mai des si anume, cum reusesc unii barbati, in ciuda locului unic ravnit, sa cada in ridicol/penibil si sa’si asigure, in cel mai bun caz, un locsor caldut in friendzone’ul vreunei femei, ori poate nici acolo. De fapt nu, n’am sa scriu azi despre asta, ci doar o sa trag un semnal de alarma pe tema asta. Si o sa fac asta pe marginea unei intamplari reale, un exemplu concret de „ASA NU”.

Exista acest tip pe care’l cunosc si despre IQ’ul caruia am o parere excelenta. Sau aveam?! – Ca’s oarecum confuza’n lumina ultimelor evenimente. 😛  Si tipul asta intalneste o tipa aratoasa, cu un IQ cel putin pe masura amicului meu si’n plus, dotata cu un jemenfiche’ism bine jucat/interpretat si cu o disponibilitate sexuala afisata’ntr’un mod voit si vadit exagerat. Si uite cum, peste noapte, tipul care avea intotdeauna replicile inteligente la el, in prezenta tipei, o da’n penibile cu pretentii de replici amuzante, confirmand cumva veridicitatea bancului cu neuronu’stingher – ce faci, ba, aicea sus? hai jos, ca acolo’i toata distractia!  Mnoh, acum pe bune, eu ma stiu o tipa ingaduitoare si toleranta, in ciuda faptului ca’s „a sarcastic bitch” cand e cazul (si acum e cazul!), si cred despre mine ca pot sa accept orice variatie, fie ea si hormonala, mai putin in cazul in care variatia asta hormonala te face sa fii (de’a dreptul sa fii, nu doar sa pari! ) taNpit. De aceea (si pentru ca’mi pasa de amicul meu macar atat cat sa’mi doresc sa’mpiedic, ori barem s’ameliorez caderea lui constanta in penibil!), intreb si eu: cum e posibil ca aceleasi variatii hormonale care’i transforma pe unii (si repet, pe unii!) barbati in taNpiti, sa nu afecteze IQ’ul celorlalti? Ce factor declansator face ca toti neuronii unora sa coboare la parter, in timp ce ai celorlalti (cazurile, mdeh, fericite, zic!) sa se incapataneze obsesiv sa ramana la etaj? Pentru ca, da, cunosc si barbati carora nurii unei femei nu le dauneaza grav IQ’ului. Pe unii i’am cunoscut personal, in timp ce unora doar le’am citit corespondenta, cu admiratie, cum e cazul pretiosului Jules Renard. 🙂 Iata cum suna, bunaoara, scrisoarea lui catre actrita Jeanne Granier:

„Frumoasa prietena,

Mi se scrie ca toata lumea era la picioarele matale, deunazi, la familia M.

Esti adorabila ca le’ai facut aceasta placere. In ceea ce ma priveste, nu’ti mai multumesc. Am gasit ceva mai bun: te visez noaptea! Te’am visat noaptea trecuta si te asigur ca a fost delicios, chiar si pentru tine.

Dupa ce am aratat aceste randuri sotiei mele, semnez cu multa tandrete, al matale…” 🙂

 

Nici nu mai are importanta ce a urmat, dupa cum nu e relevant nici ce a fost inainte. – Jules Renard a gasit (la mansarda, vezi bine, si nu la parter!) termenii deliciosi prin care sa comunice, fara riscul de a cadea in penibil, incomensurabilul.

 

monE

314931_2232416005177_1425612110_n

Propunere ilustrata de George Rosu 🙂


Mi’a placut „Calgary” de la prima auditie. Am stiut ca e un ceva acolo, pe care mintea nu’l poate percepe in lipsa translarii sufletului. Ma topesc dupa metaforele reusite, dupa povestile cu tâlc, mdeh.. iar „Calgary” este una dintre ele – autorul n’a fost niciodată acolo, tocmai d’aceea – recunoaste el – se poate uita intr’acolo intr’un anume fel, poate infrumuseta locul ala ori il poate pune intr’o anumita forma in mintea lui.. . – Asa se intampla, de obicei, cu tot ceea ce NU stii. 😉 – Si, uite asa, Calgary a devenit acest loc fermecat de unde vine dragostea. 🙂

E un cântec plin de speranță , ca un fel de cântec-jurământ de nunta pentru cineva pe care nu l’am mai întâlnit…si care spune: ” Uite, daca sfârșesc alergand cu tine de-a lungul liniei, in ciuda faptului ca nu stiu cine esti, eu simt ca e cineva acolo si, in ciuda tuturor rahaturilor prin care am trecut, eu încă mai cred în dragoste! Imi plac metaforele, imi plac povestile, imi place misterul, inca mai cred in unicorni, in magie si in oricare sens al lui „te iubesc”. Stiu ca toti avem un taram magic in noi, toti purtam in suflete povesti, mi’ar placea s’o ascult pe a ta si sunt deschisa sa scriu, impreuna cu tine, o poveste si mai frumoasa. Simt ca impreuna putem fi mai mult decat suntem separat.” 😉

Doamnelor si domnilor… – Calgary!!! 🙂


Într-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la desăvârşire. Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.

„Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune”, gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe – chiar dacă nu îndelungate – ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală.

După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.

Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim „o piatră în plus în zidurile altora”.

(autor necunoscut)

Orele


„Dear Leonard,

to look life in the face, always, to look life in the face and to know it for what it is. At last to know it, to love it for what it is, and then, to put it away. Leonard, always the years between us, always the years. Always the love. Always the hours.”

Virginia Woolf

Cât de des în viaţă, ceea ce trebuie să faci astăzi, lasi pentru ziua de mâine?

Nu uita ca timpul trece si, uneori, numai câteva ore sunt suficiente pentru a face ca totul sa fie diferit.

Fa astăzi ceea ce trebuie să faci, uita de ziua de mâine, trăieste clipa prezenta, traieste astăzi, ACUM.

Cel ce’si preţuieste viaţa are grijă si de cel mai mic detaliu al existentei sale. Cine apreciază viaţa trebuie să recunoască faptul că în prezent isi construieşte existenţa.

Si…nu uita ca toti putem oferi – din grădina de trandafiri a fiinţei noastre.


Dans la apusul soarelui

Odată, demult, un misionar străbătea Munţii Stâncoşi împreună cu un tânăr indian care-i era şi călăuză.
În fiecare seară, la acelaşi moment al apusului, tânărul indian se îndepărta, se întorcea spre soare şi începea sa se mişte pe ritmul unei melodii suave şi pline de nostalgie pe care o cânta încet.
Tânărul care dansa şi cânta cu faţa spre soarele ce se stingea, era o privelişte care-l umplea pe misionar de o curiozitate plină de admiraţie. Într-o zi, îl întrebă pe ghidul său: „Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l împlineşti în fiecare seară”?
„O, e ceva foarte simplu, răspunse tânărul. Eu şi iubita mea am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze. Astfel, chiar dacă suntem departe unul de celalalt, cântăm şi dansăm împreună”. (autor necunoscut)

Când apune soarele, tu cu cine dansezi?


In urma cu cateva secole, un celebru artist a fost angajat pentru a picta interiorul catedralei dintr-un oras sicilian. Subiectul lucrarii era viata lui Hristos. Vreme de multi ani, maestrul a lucrat fara incetare si, in cele din urma, lucrarea era gata, cu exceptia a doua importante portrete: cel al lui Iisus copil si cel al lui Iuda. Pictorul a cautat peste tot, in lungul si in latul Siciliei, modelele potrivite pentru aceste esentiale portrete.
Intr-o zi, in vreme ce se plimba prin oras, atentia i-a fost atrasa de cativa copii ce se jucau in strada. Printre ei, era un baiat de 12 ani, a carui fata l-a tulburat pana in strafundul sufletului. Inaintea lui se afla o imagine coplesitoare a puritatii, dar si a puterii de a elibera oamenii de suferinte si amagiri. A luat copilul cu el la catedrala si, timp de cateva saptamani, zi de zi, baiatul a stat nemiscat pana cand portretul lui Iisus copil a fost desavarsit.
Pictorul nu reusea insa sa gaseasca nici un barbat ale carui trasaturi sa redea cat mai expresiv infatisarea lui Iuda. A ajuns chiar pana acolo incat sa ofere o mare recompensa acelui om care ar fi putut sa ii ofere modelul unei figuri incarcate de toate pacatele omenirii. Nu s-a resemnat nici o clipa si a continuat sa umble de colo colo, prin satele si catunele italiene. Cautarile lui au durat saptamani, luni, ani..
Dupa mult timp, pe cand isi ineca amarul in bautura intr-o taverna, a fost surprins de o aparitie infioratoare. Un barbat cu o fata inspaimantatore, plina de zbarcituri si cicatrici, a pasit pragul carciumii si a inceput sa se milogeasca pentru un pahar cu vin. Fata lui parea sa fie o oglinda a tuturor viciilor umane. Traversat de o bucurie fara margini, artistul l-a apucat de brat pe cersetor si l-a indemnat: „Vino cu mine si iti voi cat vin doresti!”
Zi si noapte, pictorul nu si-a scapat din ochi modelul si a lucrat febril la finalizarea capodoperei sale. Pe masura ce inainta in munca, s-a petrecut insa o transformare profunda in atitudinea barbatului ce ii statea in fata. O stranie tensiune a pus stapanire peste el si i-a indepartat expresia indobitocita si resemnata pe masuta ce isi atintea cu neliniste si oroare ochii injectati peste portretul sau ce incepea sa capete contur.
Intr-o seara, nemairezistand atmsferei incordate din biserica, artistul si-a pierdut rabdarea si a intrebat: „Ce se intampla cu tine, omule? Ce anume te face sa suferi atat de crunt?”
Barbatul si-a ingropat fata in palme oftand din greu. Dupa un timp, si-a ridicat capul, dandu-si la iveala lacrimile:

„Maestre, nu iti mai amintesti de mine? Cu multi ani in urma, m-ai ales drept model pentru portretul lui Iisus copil!”

(autor necunoscut)


In timpul peregrinarilor lui fara sfarsit, initiatorului religiei Baha’i a fost gazduit de o familie credincioasa, care isi dorea din toata inima sa isi onoreze inaltul invitat. Gospodina casei a ars mancarea aleasa, pregatita special pentru aceasta ocazie. Atunci cand a pus bucatele pe masa, femeia si-a cerut scuze, spunand ca in timp ca ce gatea a citit dintr-o sfanta carte de de rugaciuni, in speranta ca, in acest fel, mancarea va fi mai delicioasa si mai apreciata . Fondatorul credintei Baha’i i-a zambit cu intelegere si i-a spus: „Este bine ca te rogi. Insa, data viitoare cand vei gati, ar fi mai potrivit sa te rogi dintr-o carte de bucate!”

(autor necunoscut)


L-am cautat si am scormonit dupa Dumnezeu de cand ma stiu, timp de mai multe vieti, de la inceputul existentei. Odata, l-am vazut langa o stea indeparata, asa ca m-am bucurat si am dansat de unul singur pentru ca, desi era o mare distanta, nu era imposibil de ajuns pana acolo. Am calatorit vreme indelungata si, in cele din urma, am ajuns la acea stea, dar Dumnezeu se mutase pe o alta. Lucrurile au decurs in felul acesta timp de secole.
Provocarea era atat de mare incat am sperat chiar si atunci cand mi se parea ca am ramas fara speranta.. Trebuia sa il gasesc si eram absorbit intru totul de aceasta cautare. Insasi cautarea era atat de indoielnica, atat de misterioasa, atat de incantatoare, incat Dumnezeu devenise aproape o scuza, iar cautarea se transformase in telul mult urmarit.
Spre surpriza mea, intr-o zi am ajuns la o casa de pe o stea foarte indepartata, care avea o mica tablita in fata ei, pe care scria „Aici locuieste Dumnezeu”. Bucuria mea era fara de margini. In sfasit eram aproape de implinirea visului meu. M-am grabit catre treptele casei, foarte multe trepte, care duceau inspre usa. Insa, pe masura ce ma apropiam, pas cu pas, mi s-a strecurat deodata o teama in suflet. Chair in momentul in care eram gata sa bat la usa, m-am simtit paralizat de o frica cum nu mai cunoscusem pana atunci, nu o mai gandisem pana atunci, nu o mai visasem pana atunci.
Frica mea era: „Daca aceasta casa este cu adevarat a lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce il voi intalni?”
Cautarea lui Dumnezeu devenise insasi viata mea, iar a-l intalni ar fi echivalat cu o sinucidere. Si, apoi, ce voi face impreuna cu el? Lucrurile acestea nu imi venisera in minte pana atunci. Trebuia sa ma fi gandit la asta inainte de a-mi incepe cautarea, adica sa ma fi hotarat ce voi face cand voi fi fata in fata cu Dumnezeu.
Mi-am luat usurel incaltarile in maini si, in liniste, cu miscari lente, am pasit inapoi, speriat ca nu cumva Dumnezeu sa auda ceva sa deschisa usa si sa imi spuna: „Unde te duci? Sunt aici, vino inauntru!” Dupa ce am coborat scara, am alergat cum n-am mai alergat vreodata in viata mea si, de atunci continui sa il caut pe Dumnezeu, indreptandu-ma in toate directiile, dar ocolind casa in care locuieste cu adevarat. Acum stiu ca acea casa trebuie sa fie ocolita. Asa ca, imi continui cautarea, ma bucur din inima de calatorie, de neincetatul meu pelerinaj.

O poveste de Rabindranath Tagore


In cel mai indepartat si mai inaccesibil varf de munte din lume, se inalta o modesta si totodata semeata manastire, asemanata de unii cu un cuib solitar de vulturi. Daca monahii erau extrem de piosi, simtind cumva o apropiere aproape fizica de Dumnezeu, ucenicii acceptati erau insufletiti de o mare nazuinta de a se infrupta din severele daruri ale dumnezeirii. Cantarile inaltate din mijlocul manastirii se prindeau de inimile oamenilor ca niste aripi de ingeri, indemnandu-i sa mediteze si sa isi gaseasca impacarea in rugaciuni.
Intr-o zi, insa, asa cum Adam si Eva au cazut prada ispitei din Eden, lucrurile au inceput sa se schimbe… Din ce in ce mai putini tineri se chinuiau sa ia drumul potecii abrupte ducand catre sfantul loc, tot mai putini oameni incercau sa isi gaseasca acolo impacarea sufleteasca. Calugarii au devenit, pe masura ce trecea timpul, tot mai tristi si mai lipsiti de sclipirea propavaduirii. In cele din urma, staretul, in cautare de sfat si indrumare, s-a hotarat sa apeleze la intelepciunea unui om sfant.
Inteleptul si binecuvantatul om a ascultat cu atentie pasurile staretului si a intrebat: „Oare nu cumva din cauza pacatelor, manastirea voastra a ajuns sa nu mai fie cautata de oameni?”
„Daca avem vreo greseala, aceasta este cea a ignorantei.”, i-a raspuns inalt veghetorul acelui loc.
„Pacatul ignorantei?”, s-a mirat sfantul om. „De ce ati fi voi ignoranti?”
Vestitul om al lui Dumnezeu s-a cufundat in meditatie si post, si, dupa cateva zile, a gasit solutia. El i-a zis abatelui: „Cu adevarat sunteti necunoscatori! In mijlocul vostru, nestiut si ndezvaluit de nimic, se afla insusi Mesia! El este insa deghizat in hainele si vorbele simple ale vietii voastre de calugari..” Acestea fiind spuse, preacuviosul om s-a cufundat intr-o reflectie si rugaciune din care nu putea fi tulburat vreme de luni de zile…
„Mesia ?”, s-a intrebat abatele. „Cine dintre noi ar putea fi Mesia? Sa fie calugarul bucatar, sau contabilul asezamantului nostru? O fi clopotarul ori gradinarul?”
„Cine sa fie? Cine o fi oare? Cu totii avem defecte, pacate si greseli. Nu trebuie, oare, sa fie Mesia perfect? Dar, poate ca pacatele si greselile lui nu sunt, de fapt , decat o parte din felul sau de a se deghiza si a se ascunde de noi… Cine sa fie? Care o fi oare?”
Staretul i-a adunat laolalta in biserica pe toti calugarii si le-a marturisit vorbele spuse de omul cel sfant.
„Unul dintre noi sa fie Mesia? Nu se poate! E imposibil!”
Persoana care le daduse aceasta sugestie era insa prea respectata pentru a i se pune la indoiala spusele.
„Sa fie vecinul meu Mesia? Probabil ca asa este. Dar cine ar putea fi? Care dintre frati? Cine dintre noi?”
Fiecare dintre calugari putea fi Mesia, iar aceasta fiinta intrupata de Dumnezeu era cu siguranta acolo, intre zidurile manastirii. Neavand cum sa afle care dintre ei era Mesia, calugarii au inceput a se purta unul cu celalt cu un neasemuit respect . „Nu se stie de unde sare iepurele” , isi spuneau ei, „daca unul dintre noi este Mesia, trebuie sa ii arat cat de cuvincios si credincios sunt.”

Nu a trecut mult timp pana cand manastirea a devenit din nou un izvor de sfintenie si credinta aducatoare de bucurie. In curand, ucenicii si-au facut intr-un foarte mare numar aparitia la portile sfantului locas, si oameni din toata lumea s-au asezat in cozi nesfarsite, asteptand binecuvantarea sfintilor calugari. Inca o data, manastirea era strabatuta de spiritul iubirii.

(autor necunoscut)


Intr-un oras din Umbria, Italia, traia un om care se plangea intr-una de necazurile vietii lui. Intrucat era crestin, isi spunea cu amar ca are o cruce prea grea de purtat.
Intr-o noapte, inainte de a merge la culcare, el s-a rugat lui Dumnezeu sa ii schimbe povara pe care o ducea pe umeri.
In acea noapte, a visat ca Dumnezeu l-a adus in fata unui mari cladiri si i-a spus: „Ai curaj, intra si schimba-ti povara!” . Omul a deschis cu sfiiciune usa, a pasit inauntru si a descoperit o multime de cruci de toate formele si marimile, toate purtand numele proprietarilor lor. Mai intai, si-a ales o cruce de marime mijlocie.. dar, cand a vazut inscris pe ea numele unui bun prieten de-al sau, a asezat-o inapoi.
In cele din urma, cu permisiunea lui Dumnezeu, si-a ales cea mai mica cruce pe care a putut-o gasi. Spre marea lui mirare, pe ea era scris propriul sau nume.

Paulo Coehlo

%d blogeri au apreciat asta: